Un aer istoric

Un aer istoric înconjoară
aceste priveliști montane.
Încă se mai pot auzi corzile vibrând
ale arcurilor de bronz,
azvârlind din grote săgețile de foc
mai jos, spre dealuri, spre vii.

Mă gândesc la bătrânul preot Deceneu,
incendiatorul strugurilor,
și-un ger de ianuarie
îmi îngheață vinu-n pahar.

Aș vrea să ningă, să mă ningă pe față
cu fulgii subtili
ca niște schelete albe ale apei.

Mă gândesc la gloria Carpaților,
la trecătorile
în care armate străine au fost înfrânte.

Un aer istoric înconjoară
aceste priveliști montane
și sunt aproape, și sunt departe,
și văd o capră neagră făcând un salt
între două stânci,
unindu-le printr-un invizibil viaduct.

Țara

Ce am eu mai curat în mine, somnul
străbătut de vise vechi,
ce ai tu mai curat în tine, lemnul
arbore cu verzi urechi,

Ce am eu mai ascuns în mine,
sângele mișcând un gând,
ce ai tu mai curat în tine,
amirosul de pământ,

Oh, și ce am sfânt pe lume,
dulcele pământ al tău, de vis
și tot ce-i în tine nume
de caisă din cais –

Totul, tot ce este adevăr
stă-n îmbrățișarea noastră,
ramură cu flori de măr
și c-o pasăre măiastră.

Panta Rhei

Oh, privirea are sâmburi
ca și cum ar fi o fructă,
calul inimii pe dâmburi
de din iarba ei se-nfruptă.

Stau și nu mă clatin, stau
chiar în cercul de cuvinte
nenăscute ce erau
ca sămânța cea de linte,

Ca porumbul, ori ca grâul,
ori ca meteorul care
taie în pieziș pârâul
cu semințe vechi, de soare.

Panta Rhei, se-nfioară
tot ce curge, numai tu
în mijloc de vieți stai, țară,
pururea atunci și-acu.

Cu colțul inimii

Despre patrie se pot spune
cuvinte scrise cu colțul inimii noastre
suspendate în aer, albe spume
ale mării acesteia, albastre.

O, doar pentru ochiul străin
toate acestea ar fi poate dantele
la perdeaua de miraj alcalin
trasă numai peste stele.

Însă pentru cei ce suntem aici
în viață, întregi și în lucrare,
cuvintele au lamă de brici
intrând în miracol, cu tandră mirare.

Din Carpați

Pe zăpadă țin întins albastru
ochilor mei privitori în sus,
din Carpați îmi iau pilastrul
reazemului meu sedus,

dar deasupra stele fixe,
nemișcare și etern,
înlăuntru sunt elipse
și prefaceri sunt sub stern.

Oh, aicea înlăuntru este
o ninsoare de mari zile
ca să stai s-asculți poveste,
basm cu feți-frumoși, copile.

Și de inimă să îți aduci aminte
cum la naștere îți răsărea,
din făptura maicii sfinte,
ca din ocean o stea.

Să-ți vezi inima zburându-ți
pe sub coaste mari, cerești,
gândul tău mirat de gându-ți
să-ți șoptească: ești și ești!

Vechi cântec în doi

Pe un pat de undă lină
al vocalelor ce scoți
din figura ta divină,
noi dormim, dormim cu toți.
Și visăm cum că se face
pe deasupra noastră-un nor
și de fulgere o pace
pe un câmp de alior.
Te rugăm să-ți ții suava
ta cântare, peste mări
de miros de tei, când nava
nasuri ține-n vânt și nări
ce-s sculptate la o provă
de un meșter parfumar
de mult mort sub marea movă,
risipit într-un Ianuar
nins pe lucrurile lumii
scris în cărți alături cu străbunii.

Grosimea pământului

De la o vreme pământul are în jos
osul bunicului meu cel mai frumos
și mai jos de jos el are
umbra osoasă a strămoșului oarecare.
Unde se sfârșește pământul,
în jos, se începe gândul.
Totul e plin de strămoși
care ne țin pe umerii lor victorioși.
Mă uit la mine, mă uit la tine
și văd pomii pe care-i vom ține
crescuți în pământul de deasupra și viitor,
care acum e numai nor,
peste trupurile noastre vii
de strămoși ai celor care vor fi.

Noi

Noi suntem semințe și pământul e al nostru,
știm cel mai bine locul și patima și rostul,
știm cel mai bine legea și mersul înainte,
suntem după nevoie și lacrimă și dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim și prieten și vecine.
Aici și pâinea, sarea, noi o avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.

Inima în luna mai

Mi-ar place și mie să visez,
spuse brutarul,
și să fac pâini în formă de inimă
sau pătrate.
Dar eu lucrez nu pentru vis,
ci pentru foamea cea milenară,
pentru omul compus
din cap, trunchi și membre…
Eu fac numai pâini rotunde
sau lungi,
potrivite pentru gurile deschise.
Pâini, pâini rotunde sau lungi,
pâini de mâncare.
Pâini, pâini, pâini, de mâncare,
de mâncare, de mâncare.
Numai și numai de mâncare
tocmai de aceea,
ca să am dreptul să visez
inimi în formă de inimă
și pătrate,
în formă de pătrate…

Text

Poate că ne-am săturat și noi până la urmă
să ni se spună lacrima că-i aur,
să ni se spună lâna că e turmă
și boul junghiat că este taur.
Stăm drepți, așa ne este natul
oprit la alte stele duse sus,
dar vieții noastre când i-a fost veleatul,
noi pâine am mâncat, iar nu cuvântul spus.
Aceștia care facem trupul țării
sătui suntem și pân-la gât
de mult ilustre vorbe-ale uitării,
că ne-a fost foame și ne-a fost urât.
Ci iată laudă plugului prin care
noi înșine pre noi ne-am fost arat,
să dăm dreptății de mâncare
nu în vorbiri, ci viu și-adevărat.

Confirmare

Numai creerul meu este din Nord,
trupul meu este totului tot din Sud,
numai arcul ideilor îl încord
ca s-aud săgeata trupului plecând, s-o aud.

Numai inima mea bate ding-dang
în clopotul trupului de mușchi și de sânge,
numai privirea mi-o sparg
de lacrima lucrului care plânge.

Numai în somn sunt întreg,
numai în trezie sunt viu și pătimaș
aidoma călărețului viareg,
aidoma incasului cu panaș.

Numai și numai și numai la tine
mă gândesc dormind și veghind
întoarceri de munți cerești și alpine
cu o zăpadă de stea în vârf tremurând.

Zăpezi eterne, dorurile mele,
de piatră trupul meu, și de pământ,
timpul surâde printre stele
surâde S din vorba „sunt”.

Colindă de inimă

Voi colinda cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colțuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.

Brațul meu, o coadă de cometă;
umărul și pieptul meu – cer.
Căldura lor secretă
lucește albastru de ger.

Să fiți liniștiți, să aveți parte de liniște albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,
împodobesc oră, clipită.

Ave vouă, bărbaților, femeilor,
inima mea vă salută,
ninge deasupra secundelor, orelor
cu zăpadă argintie și mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta e-o singură stea
și o nenumărare de ceruri albastre.

Colindă de țară

O, lerul ler, zăpadă, zăpadă,
formă albă a cerului căzându-mi pe frunte
din înălțimea nomadă,
din universul munte.

O, lerui ler, țară,
patrie, pământ în care dorm
alăturea căciulă cu panaș, tiară
și osul de strămoș, sceptru de domn.

O, lerui, râuri înghețate,
lacrime lungi de la-nceputul lumii
prin care alunecau smălțate
zânele dulci ale genunii.

O, lerui, brad frumos, o, lerui,
piatră sculptată-n frig de geți
și de căderea capului acelui
mai drept și mândru între drepți.

O, ninge peste Sarmisegetuza
și lerul ler și lerui ler,
însămânțata și lehuza
parte-a pământului de cer.

Se umflă, o, cu grâu în ea,
sub blana albă de zăpadă,.
o lerui ler, stăpâna mea,
hlamida mea de domn, zăpadă…

Cu bulgări de zăpadă-n mâini

Cu bulgări de zăpadă-n mâini
asvârl în focul veșnic.
O zână, ninsă săptămâni,
îmi ține luna sfeșnic

când, aplecat și încordat,
în focul veșnic bulgări reci
azvârl, mai alb, mai nepătat
decât au fost în veci.

Se stinge? Nu se stinge, nu!
El arde-n flambe lungi și iată
sprânceana mea-i de fum acu
și fruntea încordată.

Apă și foc, gheață și fum, –
azvârl și strig, azvârl și strig:
Priviți-mă, trăiesc și sunt acum,
și mă las nins și nu mi-e frig.

Orație

Trece anul în celălalt an
cursiv ca două sprâncene la rând
neîntrerupte de nici un gând,
răsărit și apus simultan.
Vă urez să vă stea inima-n piept,
piciorul în șold, nerupt și mișcător,
ochiul sub sprânceană visător,
arătătorul întins spre soare, înțelept.
Călcâiul să vă stea încălțat
numai atunci când se arată săgeata,
a lui Achile, curata,
care l-a onorat.

Și mai fac o urare:
ochiul să nască ochi, privire,
urechea, auz, tâmpla, gândire,
somnul din cuvinte, visare.
Vine noaptea de Anul Nou,
ne prefacem că trece timpul,
dar el nu trece, Olimpul
stă nemișcat în ecou.

Urare

Clopotele norilor,
cu ding-danguri de ninsoare,
la-nceputul orelor,
iată-le, bat ora mare.
Crugul anului se schimbă,
un cuvânt rămâne-n urmă,
însă prea frumoasa limbă
niciodată nu se curmă,
ci azvârle înainte
noi urări, numai de bine,
prevestite de cuvinte
ninse sus, în înălțime:
Să vă fie anul-an,
suplu ca pe râuri unda,
să nu fie bolovan
peste suflete secunda,
nori să fie doar de ploaie
peste câmpuri jos, la vale,
niciodată să-ntretaie
raza fragedă de soare:
fie aerul curat
plin de păsări liniștite,
niciodată sfâșiat
de lungi fumuri stalactite;
limpede vă fie apa,
verde pururea pământul,
nu vi-l tulbure cu sapa
semnul rău înnămolindu-l;
pasul zvelt și luna albă,
gestul mâinii prietenos,
niciodată steaua slabă
cu luci mohorât de os;
pâinea să vă stea pe masă
aburindă, aburind
gheața ultimă rămasă
pe ferestrele din gând;
pură fie-vă zăpada,
încălzind la subțioară
floarea albă din livada
înflorită-n primăvară.

Baladă

Îmi aduc aminte de o zi bună din viața mea.
Unchiul meu Iosif își iubea foarte tare nevasta,
cu colțurile gurii până la urechi râdea
și glumea și spunea povestea aceasta:

A fost odată, într-o pădure de tei,
un cal a cărui mândră și țintuită șea
și ale cărui mândre hățuri, hehei,
erau ochiul meu și privirea mea.

A fost odată, ca niciodată, un fel,
un fel de a fi ca o cascadă,
în care curgeau miel după miel,
floare după floare, o turmă și-o livadă.

Zeul stătea călare pe ochiul meu,
pinten îi era privirea mea, rătăcită,
ah și ah, cascada urla mereu, și mereu
nisip era în oră și-n clepsidră…

Aici unchiul Iosif tăcea, din ghitară
spunea cuvântul numit „do”, numit „fa”,
iubita mea de mătușe primordială
plângea.

Unchiul meu Iosif a murit din tutun,
din băutură poate, și foarte tânăr,
fața lui suavă și lungă acum
dintre cifre seamănă cu al treilea număr.

Femeia aceea tânără care i-a fost nevastă,
cu sprincenele negre ca un arc,
am întâlnit-o, cititori dumneavoastră,
tot tânăr fiind, într-un parc.

Unchiul meu Iosif se făcuse deget de unghie
la brațul unui bărbat străin;
unde e ghitara ta, unchiule, unde e,
și glasul tău vesel, divin…

Am plâns fără voie și adolescent
ca și cum aș fi fost tu, domnule
Iosif, unchiule, de demult,
visule, somnule…

Necuvinte

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez
care a fost la începutul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină,

născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu peşti.

Care să smulgă întruna luminii
ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase
tot mai pură şi mai singură şi mai pură,
până când se face din nou
întuneric.

Însămânțarea

Ei știu că pământul e amintirea
și trupul
tuturor plantelor, tuturor animalelor,
tuturor oamenilor care s-au petrecut.

Ei trec pe suprafețele pământului,
acoperindu-l cu umbrele lor mănoase.
Ei trec pe suprafețele pământului
cu viața pe moarte călcând.

Cai

Ce-ai pus, mă, atâția cai în drum
să mă încetinesc în coame
cum mă-ntorc cu gura scrum
sărutată de icoane?…
Ce-ai pus să m-ațină-n fire
din căderea dulce-a mea
prin vedenii și prin nevorbire,
ah, tot cai în frunți cu stea?…
Da-m-aș dus în șăi de piele
ca s-atârn în cerul lung
și să plâng numai spre stele,
niciodată
spre pământ.

Timp stătea lungit pe timp

Cer stătea lungit pe cer,
adormind o tandră moarte
în albastru, și în negru,
din aproape, din departe.

Chip stătea lungit pe chip,
doar un ochi, doar o sprânceană,
și-aprindeau cometa stinsă
pe-o orbită pământeană.

Timp stătea lungit pe timp,
nemișcarea din mișcare
își croia un sarcofag
într-o leneșă-ncordare.

Unde mă sfârșeam, de unde
începuseși viața tu,
n-am știut-o, nu vor ști-o
orele de-atunci, de-acu!…

Voi, repezi firi

Voi, repezi firi, cu cerul în afară,
cu ceru-ntins pe stele îndărăt,
în voie la oricine-i dat să moară
și înnegrit sub tălpi ca un omăt;
voi, strigăte îndată răsplătite
cu vid, pe margini foarte nins,
și ridicat pe mâini răcite,
cu podul palmei neîntins;
voi, cruci de lemn și îngropate
cu două brațe sub pământ,
lăsând privirilor mirate
un stâlp înaintând,
pun vorbă bună pentru voi, la mine.
rupturi de timp, cu ore lente,
întoarse-n inimă prin vine,
umplând tăcerea cu muțenii afluente.

Adaos

Nu știam unde se sfârșea drumul
și unde începea sprânceana,
dar întotdeauna, mai jos, în prăpăstii,
acolo, erau privirile,
repezi, ca după moarte
ușor împietrite, temple
cu coloanele culcate,
cu capitelurile făcute
mai degrabă pentru pământ
sau pentru ceea ce e sub el:
noaptea cu vinuri și cu îngeri,
cu lerui-ler,
cu domn-domn să-nălțăm
până la lianele vântului
cu bot rece
dar sărutat.

Omul-sunet

Omul-sunet se culcă pe limba copilului.
El e numele tuturor păsărilor.
El nu îngheață niciodată
pentru că este plimbat cu copil cu tot în cărucioare.

Copilului îi rămân hainele mici.
Omului-sunet îi rămâne gura copilului mică.
Copilul se duce la școală –
omul-sunet devine semn de carte.

La sfârșitul liceului dăm foc cărților.
Plecăm cu trăsurile, bem țuică.
Omul-sunet zbiară în flăcări,
dar nu se predă.

După aceea se poate vedea
omul-sunet cum umblă în cârji și cu ochi febrili
interesându-se de adresele maternităților.

Strigare

Lumină auzită noaptea pe la colțuri,
fugi tu de mine dacă poți,
na, rupe-mi nasturii de la cămașă,
cei de sidef, și fă-ți-i roți.
Și lasă-mă cu pieptul gol
și tatuat cu litere mișcate
de trecerea mișcării dinlăuntru
în chei sucite în lacăte.
O, du-te tu-mpingând o frunză,
de palmier, care-am ținut-o
sprânceană verde și foșnită
la ochiul marelui de Benvenuto.

Cântec

Nu mă face frumos nici tristețea,
nici amurgul, nici foamea,
nici inima altuia, nici copacii altuia,
nici strada goală de tine,
nici caii, nici iarba,
nici pietrele,
nici cuvântul prin ale cărui
vocale
pot să privesc
ca prin niște orbite goale.

Șir

Răcnet perpetuu, răcnet
de femeie născând femeie,
una din alta, alta din alta,
pe închinarea căderii spre tot ceea ce e
ombilic legat la un capăt de durere,
de durere țipată,
înflorind pe distanțe, din timp în timp,
o globulă mișcată.

Femei născând femei,
legate prin ele de lațul
țevilor sângeroase prin care curge
feminitatea lumii și brațul
în veșnică lungire al lui Paris
azvârlind mărul stricat al lumii,
ales ba de munți, ba de șesuri, de una,
ba de hărțile holerii, cancerului, ciumii.

Prin femeie naște o femeie
care naște-o femeie, care naște
o femeie, care naște-o femeie,
care dă la lumină reci moaște
de sfânt, care dau
aure rotunde, gravide
care nasc femei, care nasc femei,
născătoare-n continuare, lichide
ca apa mărilor pline de pești
decăzuți în adâncuri,
încoșciugate dar nebătute
cu piroane în scânduri.

Răcnet perpetuu, răcnet, –
stră-străbunica de care atârnă
străbunica de care atârnă în gol
bunica cea cu ochii albaștri și cârnă
de care atârnă mama, de care
atârnă sora mea, și
de care nepoata mea viitoare
va atârna.

Ombilic, maț sacru,
străbătător
din trecutul femeiesc al lumii
până-n masculinul viitor.

Ombilic, țeavă sublimă
a curgerii din steaua polară
de fecioare în jurul cărora
virginitatea tremură atemporală.

Ombilic, frânghie
spânzurătoare a gâtului meu,
a celui nimerit din femei, pe lume,
asemenea sfârșitului de ploaie, un curcubeu.

Ombilic, istorie
a cerului – pântec invers curbat,
lumea ținând-o mereu nenăscută,
numai și numai că s-a-ntâmplat.

***

Pentru cei vii acestea erau numai întâmplări.
Părți trecute, demne de ochi, demne de aer.
Pentru cei vii acestea se loveau ca pietrele,
schimbându-se-n cuvinte de aur și vaer.
Vechile priviri se măreau, țineau o pupilă
la apus, pe care treceau schiori
pe o zăpadă neagră, caldă, puternică,
batjocoritoare și fără ondulări.
Dacă puteți, prăbușiți o lupă cât o roată de mașină,
nu vă fie milă, prăbușiți o lupă umflată,
o lupă gravidă de exagerări:
cei vii să vadă nimicul mărit,
să vadă vederea mirată,
să vadă mirarea cu peșteri în ea
în care se varsă-n cascadă pământuri,
copaci și poduri și trecători
atrase de-aceste netulburate, reci gânduri.

Zborul de duminică

Dintr-o lovitură
copacii din dreapta și cele câteva case,
șoseaua din stânga, cu cele câteva mașini,
încep să bată: sus, foarte sus, jos, foarte jos.
Iată că mă-nalț, mă-nclin ușor,
fac un viraj, apoi
îmi țin copacii, casele, șoseaua
și cele câteva mașini
perfect întinse,
planez puțin și mă întorc la loc.
Se stârnește vântul, copacii fluieră.
Se deschid ferestre, apar capete.
Șoseaua ridică un abur de praf.
Mașinile au trecut.
Mai am o lovitură, dar o păstrez
pentru duminica viitoare. Pentru azi
îmi e deajuns.

Prevestire

Vin, nu foarte des, dar vin mai largi, mai lungi
verzui, mai verzi, mai foarte verzi
ca să nu-i prinzi, ca să nu-i pierzi
ca să nu-i uiți, să nu-i ajungi.
Vin, da, desigur vin mai zvelți, mai repezi,
rotund și larg în unde
ca să nu-i poți nicicând pătrunde
și nici nicicând să-i lepezi.
Vin, știu eu da, mirări, candori,
se-apropie, se și zăresc cu gândul
și largul lor, iar parcurgându-l,
ai să-i cunoști și ai să mori,
și-ai să re-nvii și ai să mori
de șapte și de paișpe ori.

Cântec

A fost Venus Anadyomene
în urechea mea de fier,
s-a întins lăsându-și tâmpla
pe smaraldul din cercel,
și mi-a adormit în verde
trupul său schimbându-și-l
într-o rază din privirea
azvârlită de-un copil
care vede prima oară
verdele dormind pe lume
și încearcă cu un os
înspre el să zboare-anume,
dând din amintiri pe care
le-a avut tătâne-său,
și greșește-ntr-una drumul
și îi pare strâmb și rău
cum încolăcește leneș
smulsul meu pavilion,
cel de fier, cel ce presimte
orice sunet, orice ton.

Muzica

Deodată au venit pe sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
care lăsa în seară
o umbră grea, triunghiulară.

După aceea au început să cânte
şi melodia a întins spre tine
braţele ei reci.

Eu mă uitam în pământ,
în miezul pământului,
să te zăresc când ai să treci.

Melodia întindea spre tine
braţele ei feline, braţele ei reci,
şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat
cu îmbrăţişarea
pe care uneori ţi-o dă înserarea,
electric şi-ntunecat.

Melodia ospăta din tine
cum ospătează dintr-o pradă
o forfotă de raci.

Deodată au plecat de sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
cu o umbră grea, triunghiulară,
smulsă din seară, ruptă din seară.

Când mi-am întors spre tine chipul
zăzui doar un schelet ce-l lustruia
nisipul.

O, draga mea, iubita mea,
femeia mea,
bine-ai venit dintotdeauna.
Ţi-am sărutat arcada, sternul,
osul suav ce-mpodobeşte mâna,
scheletul clipei străbătând eternul…

Antimaterii învinse

Începu șirul exploziilor. De obicei
exploda o tâmplă.
Se vedea o lumină tăioasă,
se auzea un scrâșnet scurt. Deodată,
m-am trezit planând pe o pernă de fum.
Fiecare parte a trupului se vedea
pe sine, ca și cum ar fi fost totodată
și ochi și oglindă.
Destul că mă răsuceam liniștit
pe o pernă de fum,
lipsindu-mi
distanța aceea tragică, pe care-o străbat
privirile, ca să existe.
Propria-mi copilărie mi-era
indiferentă, indiferentă adolescența. Am renunțat
la amintiri.
De ce le-aș mai fi fost recunoscător?
Astfel, ochii începură să se vadă
pe sine, iar tâmpla
să sculpteze-n placa ei
basorelieful unei explozii.

Evocare

Era o melancolie, un fel de tristețe,
un fel de gol străbătut de o dorință imprecisă,
un fel de decădere a gândurilor către imagini
reprezentând sierre, poate chiar Sierra Leone
pentru că sună mai îndepărtat, mai inaccesibil.
Era un fel de întunecare de care ești refuzat,
un fel de măruntă dezinvoltură, cum ar fi
aceea a dansului,
dar de la care ești respins numai cu un gest
al nepăsării.
Era o melancolie, un fel de tristețe
de copil rătăcit într-o zi fără copii,
un fel de joc întâmplat într-o altă vârstă
pe care abia ți-o mai amintești,
un fel de joc pe care tu nu l-ai jucat
deși aceasta s-a petrecut de mult.
Era ca un avion poștal de un tip învechit
trecând deasupra unor munți eterni
într-un spațiu de singurătate, trecând singuratic
și lăsându-și umbra în formă de cruce,
mereu micșorându-se peste pieptul meu
deodată gol, cu cămașa smulsă.

Cântec

Las din osul meu să curgă
măduva nefiartă, curbă.
Las să-mi înflorească-n nară
izul lumii ca o floare.
Las căldura subțiorii
să acrească mâine zorii
și să mă înec în ciorba
din cazanul gurii – vorba.
Ah, mi-e foame, aș mânca
turte din tristețea ta
și din timpul care trece
gelatina cea mai rece,
închegând pentru vedere
îngerii în decădere.

Lepidoptere

Se apropiau cu ochii colțuroși
vâjâind prin aerul de piatră rece
un tunel tăind către strămoși,
în formații cinci, șapte și zece.
N-ajungeau. Nu se ajunge niciodată
și niciunde.
Se apropiau și-atât, lăsând scăldată
piatra din-napoi a lumii-n unde.
Oh, lepidoptere, voi, săgeți de carne
trase-n piatră de o mână
de mult moartă, vrând să sfarme
timpu-n luni, și lunile în săptămână…

Stare

În jurul meu mă încolăcesc
ca să nu-mi dau voie spre sferă
aidoma verdelui în jurul frunzii
obligând-o să fie plană și efemeră.
Mă sfârșesc cu dinții, de bunăvoie,
nu mă continui mai departe;
dincolo de mine e mărul mușcat,
dincolo de el pământuri deșarte,
dincolo de pământuri oasele
morților, dincolo de ele, desigur,
gheața din centru cea mișcătoare
de concentrice friguri.
Mă țin atât cât sunt și nu-mi dau voie
să se deschidă în mine nimic
în afară de ochi și de gură,
cu care m-am obișnuit de mic.
Mă țin în propriile mele coaste
cu toate animalele în frâu
de disperarea întâmplării
că în potop s-a prefăcut un râu
și s-a pulverizat în păsări căzătoare
cu umbra tot mereu pe stâlpul
de care cu un lanț legat
și lătrător îmi este timpul.
Mă țin cum sunt, neizbucnit,
pedeapsă ispășind în eră,
că m-am gândit, că nu m-am fost gândit
să fiu, să nu fiu și să fiu o sferă.

Poem

Îmi deschid ochiul
și te privesc.
Umărul meu, inima mea, frigul,
totul flutura înapoia lui
aidoma unei cozi de cometă.
Brațul mi-l întind spre tine –
cinci steaguri strălucitoare – unghiile,
fulgeră ridicate pe-o singură, nevăzută
coloană.
Tâmpla, obrazul, mi le adaog
tâmplei, obrazului tău,
și numai tâmplă sunt și numai
capăt de sprânceană.
Iar când îți spun: Te iubesc, –
trupul meu e numai prima literă, T,
iar restul
azvârlire.

Numai în somn mă risipesc egal
în mine însumi,
dar atunci sunt îmbrățișat
de visuri de pe o altă planetă
plină de statui care imită
absurdele, infernalele forme
ale nemișcării –
și trupul acela în relief
nu-mi aparține.

Cain și Abel

Încoronăm oasele
cu un nimb, al trupurilor.
E dreptul întâiului născut.

Celui de-al doilea nu-i rămân
decât valurile nervoase
ale spiritului.

Celui de-al doilea nu-i rămân
decât bătăile-n gong
ale cuvintelor.

Celui de-al doilea nu-i rămâne
decât facerea lumii
fără lume.

El este întru totul asemănător
celui dintâi născut.
De aceea el
ține-n mâini o oglindă.

Contemplare

Fiecare-și duce insul singur
ca pe-un glob în întunericul vărgat
cu lumină oțelit-albastră
de la cerul care l-a înconjurat

Cresc de jos vorbiri de animale
care nu se văd, ci bănuite
se mănâncă între ele pân-la jumătate
doar picioare rămânând și doar copite.

Și descresc deasupra ca și duse
cu metalică-n sticliri, scrutare
gânduri azvârlite, fulminate
dincolo de cerul mare.

Ah, aici mi-ar place, alb, scheltul
al istoriei, să mi-l întind
și să-l învelesc cu o fantomă
de râu curgător, plutind
ori, asemeni pendulării
de înscrise-n vârstă trupuri
pe un suflet fix și rece
anotimpuri noi să-mi scuturi
tu, inventatoare de
arbori-câini și pești cu coarne
care plouă săptămâni
și-apoi ning până adoarme
tot ce-a fost în văz vedere,
și în piatră nemișcare
unde-mi țin întins scheletul
al istoriei barbare.

Mizerabile pietre

Mizerabile pietre
se lasă linse de cuvinte
și numai astfel se topesc,
dispar numai în dinții silabelor.

Cât de greu trebuie că îți este
ție, suflet gramatical,
să te sprijini
de-o pantă de munte
fără s-o sfărâmi.

Mă-ntreb ce ne putem face
cu ideea de piatră. Va trebui
s-o ținem în cuvinte
pentru că pietrele, sunt convins,
s-ar sfărâma imediat
sub apăsarea ei, dac-ar ști-o.

Și mă gândesc că și noi
ne-am sfărâma imediat
dacă-am înțelege ideea
care ne scrie cu o rază violentă…

Vechi câmp de luptă

Mațele luminii ducând cu viteză
cuvintele-nghițite.
Sperietură de soare.
Cai cu copitele-n sus
nechează alergând în oglinzile
apelor.
Ei pasc miezul pământului.
Între două guri deschise
Călărețul își face
un soi ciudat de aripi
cu care să zboare-n trecut.
El strigă. El zboară.
Se mai vede, apoi nu se mai vede.
Dinții albi se izbesc de dinții negri.
Sunet de oase rupte.
Albă zi, după aceea.

Zenit nocturn

Voi, atât de îndepărtate înfățișări
ale liniștii, aidoma unor copaci foșnitori
pe orizontul luminat de lună

Voi, umbre pe care le smulge înstelarea
acestei nopți de singurătate,
umbre sumbre din statui, din arbori,
din mersul meu mut
pe o alee de aer împodobită
cu bușteni de nori, cu ramuri de nori,
cu un cer de vânt negru
sclipitor și răcoros,

O, tu lună, inimă albă și înfiorătoare
bătând nopțile cu tandre stafii
ale unui plâns bărbătesc de fluvii
întinse pe un obraz plin de arbori
de morminte ale crivățului
care în loc de cruce poartă săruturi.

Voi, atât de îndepărtate înfățișări
ale liniștii, aidoma unei mări albe
cu peștii planând de-asupra valurilor
cu țărmuri de os de coastă bărbătească.

Azvârlire de lance

Te îndepărtam deasupra, mai presus
de sfârșitul aerului mare
și-ți dădeam viteză și apus
în privirile întâmplătoare.
Tu treceai în goană, ondulai,
ba mai și lăsai să cadă
câte-un înger doborât din rai
sub o formă prematură de zăpadă,
testament pe limba mea topit
și înfrigurat în oase,
măduvă-nnegrită din zenit
traversând vertebrele spinoase.
Te îndepărtam deasupra, rămâneam
un eu însumi mai precis, mai sacru.
Așchii inutile, zilele din an
demne-au fost să fie de masacru.

Morţile iubite

Sunt gata să mor înecat
în aceste sunete de privigetoare
asupra cărora m-am întâmplat
în dimineaţa răsărind fără soare.
Mă agăţ de orele vechi
dar fug toate-napoi,
totdeauna nesigure şi perechi,
asemenea cailor înhămaţi câte doi.
Ridic mâna prin frunze spre cer,
ridic din ea însăşi vocala strigând,
dar tace privighetoarea şi pier
morţile mele iubite, din gând.

Înghețate râuri

Mă strâng din ce în ce mai tare
cu pietre și cu trunchiuri de copaci,
cu dealuri negre, privitoare
din mari ciorchini de ochi stând pe araci.
Și-mi las, mai jos, să-mi fie bolta înclinată,
și până la genunchi, pământul,
ca pe o cismă nemișcată
mă pomenesc mereu trăgându-l
și peste inimă-mi pun coaste reci
de râuri înghețate, și invit
lupii să treacă peste ele-ntregi,
netemători c-au să se-nece-n mit.

Alunecare

Alunecare din idee-n lucruri,
cădere din cuvinte-n dinți
un cer cu frunze care-l scuturi
din verde-n galben scos din minți
și câte zone reci se-ncheagă
și de necontrolat cu văzul
mandibule de cai încep să spargă
în dinți, din staule de vânt, ovăzul.
E tulburată glezna cu brățară
dansând pe tâmpla mea fierbinte
căzută-ntr-un străfund de vară
pe-o scară ruptă de cuvinte.

Poem

Și totuși asta rămâne cel mai important, –
vechiul copac pe care l-au mai văzut și alții,
femeia dintâi, pe care-au mai iubit-o și alții,
piatra dintâi, pe care-au mai împietrit-o
și alții…
Și totuși asta rămâne cel mai important,
că nu te mai poți întoarce
pentru că te-au întors alții,
mereu alții și alții și alții,
încât „tu” nu îl mai recunoaște pe „tu”, –
și trec unul pe lângă altul,
amestecându-se cu alții…

Aerul

Frunzele mă atrag spre ele violent,
copacii negri din toamnă,
sub ochiul lunii lent
refuzând să adoarmă.

Aud un ceas bătând în turn
ore din trecutul îndepărtat,
când frigul selenar, nocturn
îngheață-n aer, suspendat

Și brusc trecutu-mi pare viitor
și urc spre secole latine
și-aud un ding, un dang sonor
al frunzelor foșnind prin mine.

Arca

Mă târăsc pe spate sub cer.
Strâng mai bine o stea în brăţara ei,
împing mai la dreapta un simun
apoi ies în afară
şi mă şterg pe faţă de alizee.

Dar rămân ameţit.
Mă clatin şi mă prăbuşesc
încet, de parcă
aş fi atârnat de paraşute.

Când ating pământul
mă şi afund în el.
Când ating miezul pământului
adorm.

Se făcea că se destrămau
plantele şi animalele.
Peste marea lor de celule
pluteau corăbii.
Pe una din ele mi-o mai aminteam
de undeva,
dar nu izbuteam să-mi aduc
aminte, de unde anume.

Înfățișare

Nu par al nostru
al amândurora

O, și-mi adulmeci
respirarea, ca pe o urmă
vinovată.

Da, am respirat un aer
în care au făcut dragoste păsările.
Da, am băut apa
în care au făcut
dragoste peștii…
Da, am mângâiat
trunchiurile
pe care florile
au făcut dragoste.
Da, am mâncat
bulgării de pământ
în care au făcut dragoste viermii.

Dar eu, iubito, dar eu
voi găsi, voi găsi, voi găsi
un loc gol,
un loc mai gol decât însuși golul,
în care nimeni, niciodată
n-a făcut dragoste.

În închipuirea mea voi găsi
locul, acolo, în închipuirea mea
acolo ne vom duce, în locul
unde nici un străin
n-a cunoscut dragostea.

Montană

Mâna-și lasă deci, fantoma ei
în obiectele pe care le atinge
Nu rămân la fel, nici 2 nici 3
dacă plouă lent sau dacă ninge.

Stau gravide de tăcerea mea
lucrurile care mă-nconjoară,
sunet repetat, lungit cu-o stea,
vrea să doară, nu poate să doară.

Curg cuvinte reci, cu pietre-n ele
stătătoare dintr-o altă eră.
Animalele pădurii-ncremenesc inele
pe un deget neînchis, de coniferă.

Vitrouri

Ea stă ghemuită în faţa unui vitrou,
unui vitrou de sine stător
rezemat de un perete.

Ea scoate antenele, care sunt negre
şi dese ca o perie,
şi le trece peste cioburile colorate.

Să tăcem din gură, să ne prefacem
că tot ceea ce ne interesează mai mult
sunt legile tăcerii şi ale absenţei.

Ea stă ghemuită şi atentă
gata să prindă o libelulă de sticlă.
Ea tace pentru că o gândeşte îndeaproape.

O rază plonjează-n vitrouri şi le sfărâmă:
cioburile lor o rănesc la degete.
Degetele ei şioriesc cu un sânge auriu.

Ea nu bagă de seamă nimic.
Stă cu antenele scoase, ca o perie.
Eu mă gândesc s-o vânez,

în timp ce pe încheitura mâinii
mi se aşează un şoim de vânătoare
şi un cal mă ia pe crupă şi sare

cu mine cu tot pe fereastră!

Întâmplări în cerc

Ah, cădeam printre destine,
alte, pururi vagabonde, –
lângă moarte, mai senine
decât pletele-n vânt, blonde;
și lungeam antene lucii,
și mirate și nedrepte,
atingând drumul nălucii
suitoare-n alte trepte.
Îmi lăsam pe balustradă
tâmpla încălzită, palma,
doritor ca să mă vadă
doamna altor vârste, calma.
Dar lăsat eram la margini
de vocale-ntâmplătoare,
izgonit dintre imagini
neștiind să mor când moare
inima de cal, picând
pe ghiața neiertătoare
tot a unui altui gând.

Alegerea sferei

Aleg o sferă în care mă înscriu,
loc al luptelor de seară
între tot ce este viu
şi tot ce-ar putea să moară.

Braţul şi piciorul, da
pot şi fără ele, sternul
umărul, aidoma
înjosesc fiind eternul.

Aleg o sferă. Centrul ei
îl mut din inimă-n afară
încep deci luptele de trei
de cinci, şi seria impară

cea care neagă, ne-mpărţind
în jumătăţi mereu perfecte
albul şi negrul asmuţind,
în oblice-nfruntări, directe.

Cântec

Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată cu hărţile.
Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,
munţi, oraşe, catedrale…
Ca pe un zid al morţii maşinile
înegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu-nclini tâmpla
rece ca-ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri
şi-n loc de inimă ne bate luna.

Os

Os mirositor a carne verde
și coloană la un templu,
peste zgârcitul mării ochiul
meu îți stă ca să-ți contemplu
demnitatea ta lucioasă,
măduvă cu gust de verde,
os mirositor, doar fostul
trup al tău te poate pierde.

Cântec

Sunet înalt, niciodată urechii mele cercel,
Aur topit, niciodată pentru mine inel,
sânge risipit niciodată pătându-mi
pieptul gol, tâmplele, gându-mi…
Cal alergând dincolo de privire…
Dau coastele să fie coviltire
zlătarilor, câinilor, felinarelor.
Dau vâna să fie la roata carelor
șină roșie, șină verde,
tu, sânge spre inimă, care se pierde,
tu, aur moale, lăsat la apus,
de gându-ntotdeauna pe o zecime spus.

Cântec

Stai Danae între turle-nchisă
tibie-n piciorul meu armat
când alerg pe câmpul înclinat
sub o pajură ucisă !…
Stai tu ochiule-n orbita
unui ,,O” al exclamării
ridicat din pieptul mării
care și-a pierdut ursita.
Stai călcâiule-n sandaua
nemișcată-a unei cripte,
când pe săbiile-nfipte
calme-mi rup în pliscuri zaua
două păsări și-mi rămân
trupu-nvins suind prin ele…
Și alerg mușcat de stele
numai suflet gol, păgân.

Lacustră

Broaștele stau la intrarea
lacului. E nevoie
de vameși la intrare-n
alte spații.

Eu îmi las pământul.
Ca să mă pot răsfrânge
alerg cu capul în ierburi
și cu picioarele pe cer.

Mă uit la imaginea mea
de pe mal, apoi
mă cufund între peștii
de diferite nații.

Găsesc o cheie de fier
lângă o piatră cafenie,
dar nu trec mai departe.

Strigăt schimbat

Glas ruginit de tigru bătrân.
Sunetele n-au copilărie.
Pe mine însumi mă îngân
în moarte și în melodie.
– N-ai lucrat bine! își mai amintește ceva!
– Trage-i înapoi istoria. Smulge-i-o din tâmplă!
Lividă liniște lângă sprânceana mea:
uit ce sunt și cine vorbește și ce se-ntâmplă.
Dinapoia altor ochi, mă trezesc plângând.
Colții mi se înfig în alte esențe.
Strigăt de moarte. Strigăt de naștere. Rând pe rând
lasă inima pietrelor în zdrențe.
Mă deschid înapoia altui timpan.
Sunetele n-au copilărie.
Mă nasc și mă-ngân simultan
într-un strigăt de naștere, de agonie.

A poseda

I
Nu am nimic.
Al meu nu este tot una cu mine.
Numai însumi există,
iar eu nu pot să am decât ceea ce există.

Până și despre trup zic
că este al meu;
până și despre suflet
zic că este al meu
deci ele nu sunt totuna cu mine
deci ele nu există,
Numai însumi există.
Nu-l pot avea decât pe însumi
într-adevăr.

II
Îmi plac ceasurile
pentru că ele măsoară ceea ce nu este:
sunt nebun după ceasuri
pentru că ele sunt nebune.
Ele sunt ghilotine
ale gâtului neființei,
dacă neființa ar avea un gât de neființă.
Îmi plac ceasurile,
sunt nebun după ceasuri,
pentru că sunt mici și mari,
groase și subțiri,
cu sunet cristalin
sau cu sunet de tinichea,
în numele a ceva
care nu este.
Îmi plac ceasurile
pentru că
sunt disperate
fără pricină.

III
Nu pot să am nimic.
Tot ceea ce nu este însumi nu există.
Din infinitul de însumi
și însumi și însumi
eu sunt unul dintre acei însumi.
Între primul însumi
și celălalt
pun un ceas de buzunar
ca o falsă distanță;
între celălalt însumi
și celălalt însumi
pun un ceas de mână
ca o stafie.
Pun în genere
ceasuri groase cu clopot,
ceasuri cu cuc, pendule,
clepsidre sau pur și simplu
cadrane solare,
în speranța absurdă
că soarele ar fi
unul dintre acei însumi
unul dintre acei însumi.

IV
Nu pot să am nimic.
Tot ceea ce am și nu este însumi
devine ceas între însumi și însumi.
Nu pot să am decât ceea ce au toți,
acel ceva pe care l-ar avea toți
absolut toți –
… stelele când devin însumi,
copacii când sunt însumi, pietrele
când sunt însumi; restul
e o mașinărie de ceas.
O, nu pot avea nimic
decât un ceva pe care-l au toți,
dacă însumi ar avea ceva,
dacă însumi, însumi dar avea ceva,
dacă însumi, însumi, însumi
ar avea ceva.

Țărm

Din când în când marea azvârle-o meduză la țărm
și ea devine deodată opacă,
apoi o suge nisipul și nu mai rămâne nimic
în ora săracă.
Din când în când valul întinde o spumă
acoperind în zadar nisipul,
apoi dispare ca și cum niciodată
nu și-ar fi arătat în lumină chipul.
Numai țărmul stă drept și niciodată
nu-și întinde sarea
deasupra apelor schimbătoare
pe care mereu și le trage în sine, marea.
Mai pică câte o meduză, mai se întinde
câte o spumă, galeș…
Țărmul rămâne neschimbat
și pururi acelaș.

Cântec

Să te prind, să te opresc, să te distrug
între anod și catod
mâinile mi le îndrug
ca un zeu indic, miriapod.
M-ajută și sufletul, făcându-se braț,
m-ajută și degetul fără inel;
orbita ochiului meu e un laț
c-un spânzurat albastru în el.
Cazi-mi pe stern,
cazi-mi pe coastă,
tu, cea care etern
câine mi-ai fost, și cal, și nevastă.

Turn

Întârzii ținut de mutre
și de ifose străine
într-o încăpere-naltă
între unghii de feline

și zidite una-ntr-alta
cu un var de la obrajii
morților cei noi pe care
îi absorb în sevă brazii.

Nu mai pot să-mi smulg mișcarea
și nici brațul înverzit
ca o cetină cu conuri
de colindă și de mit.

Și rămân și putrezește
jumătatea seculară,
pe când ceialaltă parte
încă n-a-nvățat să moară.

Existenţă, tu

Existenţă tu, care-mi dai numai iluzia
că mă repet căzând cu tâmpla peste plite
încinse până la alb când toamna
aleargă cu ochii scoşi din orbite.

Frig nu-mi e decât la cuvinte,
trupul l-aş fi vrut un chivot
lăsat în păstrare de mai dinainte
de alţii cu înfăţişarea lui cu tot.

El nu e nici măcar aşa,
ci ca un câine zădărit să latre
îşi zbate sinele în sine,
în lucruri pân’la jumătate.

Şi în cuvinte pân’la sfert
şi-n necuvinte nici atâta,
dar iert, n-am încotro, deci iert
viaţa mea în lucruri, sluta.
Şi dat mă dau şi nimeni nu-i
ca să mă ia în gheara lui.

În dreptul cifrei șapte m-am oprit

În dreptul cifrei șapte m-am oprit
cu steaua fixă stând deasupra-mi galeș,
semn pentru mine de la infinit
oprit și nechezând, din cale-și.

O, ce mai faci, am întrebat-o
și-am scos din suflet o potcoavă
cu care tropăiam pe șira lui Erato
venind pe-a trupului meu navă

din lumea cea cu mâini și cu picioare,
ca să aduc omagiul meu stins
șirului lung de cifre oarecare
ars și-necat, plouat și nins,

stau drept și-mi rup o mână
și-o dărui cifrei șapte-n dar,
pe care-o denumesc stăpână
și căreia îi duc pahar

la buza cea abstractă băutoare
sângele meu curat și proaspăt
și gustul lui de pură sare
și stratul meu de mândru oaspăt.

În dreptul cifrei șapte m-am oprit
și-am descărcat din mine însumi
rob pururea la infinit,
dar lacrimă fiind din plânsu-mi.

Invitație către o nimfă…

Nu locuiește nimeni pe acest glob,
nici privirea, nici albastrul.
Gândul de-o silabă-i șchiop
potcovit cu alabastru.
De atâta trăită neviață,
sângele-i la suprafață.
Bărci de hârtie scrisă curg pe el.
Vino și tu să bei dacă ți-e sete
de-atâta dat în carusel,
de-atât izbit cu tâmpla de perete.
A mai venit și un inorog străveziu
foarte speriat, foarte livid.
Locuia într-un viitor arămiu
Cu vedere la vid.
Vino și tu, vino și tu !
însă nimfa spuse nu.

Într-o după-amiază de toamnă

Împing cu mâna la o parte
acest aer străin și trec,
și-această inimă străină, din mine,
o las drept plată între monezi și trec.
Trec adunându-mă tot, în ochi,
încât nici nu mai pot închide pleoapele,
încât totul în jurul meu
nu mai e decât amintire
desenată de copii pe trotuare.
Alerg în sus, ținându-mă de balustradă,
și-n locul inimii bat
treptele, zidurile, țevile, ferestrele,
becurile.
Aud venind din urmă
cutia ascensorului ducând în ea
creioanele, scrisorile,
scutul, sabia, coiful.
Mă opresc în fața unei uși deschise
care vine plutind ca o aureolă
de sfânt.

Sărut mâinile, iubita noastră!
Ce mai faceți?
Dar ea râdea pentru că
nu mai era de mult acasă.

***

Vine, nu vine, nu mai vine
rece ventuză.
Orele-s albe, alpine;
secunda, lehuză.
Ea naște un idol de piatră, ding
dang, pentru niciunde,
oasele ning
alpi de secunde.
Nu mai vine, desigur, nu, nu…
desigur nu, desigur.
Idolul de piatră râde, uhhu…
cu toți colții și singur
râde-ntr-o limbă absentă
în limba ding
dang, limba frigului lentă
și oasele ning…

Ou negru

Ou negru tristețea mi-a ouat
și-acum îl clocește,
cum soarele Africa.
Ceasul cu șaișpe rubine mi-a stat,
tacit urnându-și brusc fabrica.
O, nu se mai produce timp sacadat
în frigul oilor, pe care sarica
l-a despărțit de sine însuși
și l-a-nnoptat
pe țărmurii mării, în Atica.

Tatuaj cu inorog

Inorog cu o copită spartă
care-o scoți din țarcul coastelor afară,
uite-aici, în stânga, pomul negru
curmă peste tine înc-o seară.
O, și trec călări fantome, furii,
peste vâna mare, peste unghii.
Tu, cu cornul stâng, de vrei, nu vrei,
ora-n mijloc mi-o înjunghii;
când spre lume, când spre mine
tot îți clatini dureroasa ta copită
ca să-mi lași câte-o potcoavă
apăsată-n fiece clipită,
apăsată pân-la sânge-n fiece clipită.

Labirint în flăcări

Deci ceea ce nu se-nţelege
suie în ceruri, palid fum,
dă Lycurg o nouă lege
poimâine, mâine, acum, –

Cum că potrivit se-arată
la distrugerea de sens
litera neînarmată
în cuvântul cel mai dens.

Ba muiere, ba bărbat e,
semn şi semne la un loc
o, cuvântule, cetate
pururea în fum şi foc.

Cântec

E o urmă în albastru, nu se vede,
unde-mi pun sandaua, se desface
ca în urma roții, praful liber,
un castel de perne și de pace.
Eu adorm, tu, treaba ta,
e o urmă în albastru, nu se vede,
moare cine nu o știe, moare
cine nu mă crede.
Uite, tâmpla eu mi-o pun aici
pe rotund, pe alb, pe număr.
De te muți de-odată afli
că ți-ai smuls spre frunze-un umăr.
Treaba ta, eu am s-adorm îndată.
E o urmă în albastru. Moare
cine n-o iubește. Moare singur.
Pierde curcubeul o culoare.

Cântec

Deodată a venit schimbarea.
Ochiul a-nceput să vadă linii
drepte și scurte între distanțe,
aripi de avion, șuruburi, aluminii.
Dar ce singurătate pe roți
de camioane alergând sub stele,
și ce acută vizibilitate
în lăuntrul inimii mele –
palat cu patru săli în care-aleargă,
cu țipăt strident, un lanț de copii
roșii și negri și roșii și negri
și violeți, și mov, și vineții…

Dans cu masca toamnei

Am luat frunza și am tras-o peste chip
și nervurile le-am tras pe nervii mei.
Ochii orbi, din fruntea lui Oedip,
sub sprâncene mi i-am pus, de trei
și de patru și de cinci și-ntr-una
visători de rău și de pricini.
Am luat noaptea, norul, luna,
și le-am pus coroane dragi, de spini.
Văzul meu și-a scos verzuiul,
roșul, movul, în afară
fluturându-le-n cădere tuiul,
tot ce e, făcând numai să pară.

Veghe lângă metale

O, noapte lucidă, cobor alergând
În lumea metalelor, brună.

Ce liniște desăvârșită, ca oul…
Cobor alergând, în mâini fluturând
flăcări albe.

Prin liniști de fier, de argint, de uraniu
cobor alergând pe treptele brune
și roiuri fugare
de luciuri și neguri mi-alunecă
prin ochi și prin piept și prin inimă,
așa cum trec prin văzduhul cu sori
brunele păsări spre poluri.

O, noapte lucidă, cobor fluturând
în lumea metalelor, brună.

Aplicație

Aplicăm steaua pe cer
exact acolo unde trebuie să răsară,
fierul numai în mijloc de fier
și pe ramură, o pasăre rară.

Aplicăm tragerea exactă și utilă:
glonțul în centrul unei ținte fictive,
spațiului fără formă, o bilă,
inerției, forțe active.

Suntem în aplicație, noi, oamenii vii
ai armatei noastre.
Învățăm arta de a trăi
și de a apăra aceste albastre

ceruri sub care ne-am născut
și cărora existând, le suntem scut!

A fi recrut

A fi recrut: tremurare de iarbă
de primăvară.
Prima virilă barbă
iat-o doborâtă întâia oară.

În lada patrată, de lemn, de pădure
adunate portretele de familie
îngălbenesc singure, singure
cu miros de vanilie.

Dar el, tânărul bărbat dat la arme,
punând pe umăr pușca
deodată tresare și-ncepe să sfarme
destinului cușca
în care soarele leonin
răsare și apune lin.

Toamna, soldații

Când plouă rece, când iarna
se anunță neprietenoasă,
când se desfundă câmpia și când
ziua e din ce în ce mai joasă,
încât te izbești cu capul de lumina ei
rece și albicioasă,
și arborii uită că au fost verzi,
și ora serii că este frumoasă,
noi totuși suntem tineri și neschimbați
și ținem pe umeri arma sticloasă
și ne facem la fel datoria
când prima zăpadă se lasă.
Noi suntem soldații în termen
cei care învață partea spinoasă
a vieții care trebuie apărată
ca să rămână pururi frumoasă.

Plantonul de noapte

Soldații dorm cu un braț căpătâi
atât de destinși, că portocalie
pe chip le răsare fața dintâi
cea din copilărie.

Singur plantonul e treaz
și-i privește în tăcere.
Peste odihna lor, azi
el are putere.

Îi veghează privindu-i pe rând
cu privire tandră, ciudoasă
… și de-odată începe să scrie în gând
o lungă scrisoare acasă.

Comandantul

El a-nsemnat istoria armatei
cu morții ei și-nvingătorii ei.
El este gândul și noblețea tatei
cea de bărbat ales din trei.

La vorbă poate nu întotdeauna
e priceput să pună-o floare,
dar n-a precupețit la tâmpla lui
nici una
din tonele de sare.

E aspru, da, să fie aspru
ca piatra grea din care facem ziduri
cu largi ferestre către-un cer albastru
fără de nori și fără riduri.

E dur, ei da, să fie dur!
O, dacă munții ar fi moi,
orice meteorit impur
trecând prin ei, ar da în noi.

Piloții de vânătoare

Iată-i, trec în unghiuri ascuțite,
fiecare-mi pare un alb astru
fulgerător în plină ziuă
pe cerul albastru.

Sunetul abia se ține de ei
nemaiputând să-i vestească;
dintre arme, desigur ei sunt
arma cea mai cerească.

Ei apără strălucirea stelelor
de deasupra țării
și limpezimea aerului
depărtării.

Iată-i, trec în unghiuri ascuțite
piloții de vânătoare.
Ei apără gingașul spațiu
dintre pământ și soare.

Traian Vuia

Frânghia gravitației care-ți lega
talpa de lut, ora de clipă,
ai rupt-o brusc, cu mâna ta
împodobindu-ți glezna cu aripă.

Ca pe-o cămașă de firesc ți-ai pus
aripi de pânză, și-ncălțat cu roți
albastrul cerului l-ai azvârlit în sus,
fără să fii deloc mirat că poți.

Pe cer avionul lui Vlaicu

Din când în când
se vede zburând
pe cer, avionul lui Vlaicu
dinspre ieri străbătând
suav ca un gând
pe cer, avionul lui Vlaicu.

Desigur li-i dor
de el, norilor –
pe cer avionul lui Vlaicu
se-arată în zbor
tăcut, rotitor
pe cer, avionul lui Vlaicu.

Cocorii năuc
în toamnă lin duc
pe cer, avionul lui Vlaicu.
Un frasin și-un nuc
aminte și-aduc; –
pe cer, avionul lui Vlaicu.

Tăcut, adumbrit
cu lent fâlfâit,
pe cer, avionul lui Vlaicu, –
se-arată-n zenit
Phönix din mit
pe cer, avionul lui Vlaicu.

Soldat

Vorbe de sulf plutind printre crengi,
gură a mea cu dinții întregi,
tu mușcătură, învinețire
de soare luat de oștire.
Puști ! Săbii !
Tandre pistoale !
Descărcături fulgeroase, domoale
într-o inimă dublă:
una în mine,
alta-n niciunde
sau în oricine.

Inscripție

Cum pasărea nu poate uita niciodată
să zboare,
cum râurile nu pot uita niciodată
să curgă,
cum iarba nu poate uita niciodată
să crească,
cum soarele nu poate uita niciodată
să răsară –
nici noi nu putem uita vreodată
eroii de la Mărășești.

Ei sunt părinții părinților noștri.
Chipul lor îl cunoaștem
după chipul părinților noștri.
Inima lor o știm
după inima noastră.

Nu-l uitați

Nu-l uitați pe cel căzut în război,
lăsați-i din când în când un loc liber la masă,
ca și cum ar fi viu între noi,
ca și cum s-ar fi întors acasă.
De fapt el s-a întors dintre noi întâiul,
numai că s-a întors puțin mai ostenit
și pe un pat nevăzut și-a așezat căpătâiul
lângă veniții acasă din mit.
El și-a făcut lucrul lui și acum
poate că îi e sete, o sete arzând
ora până la noi, ca un fum.
Deci lăsați pentru el să cadă vin pe pământ.
Nu-l uitați pe cel căzut în război,
strigați-l din când în când pe nume,
ca și cum ar fi viu printre noi
…și atunci el va surâde în lume.

N-au murit în zadar

N-au murit la Plevna în zadar
străbunii din legende și din povești,
o dovedesc prea clar
cuvintele: Sunt, Ești.

N-au murit în zadar
părinții părinților noștri la Mărășești,
o dovedește prea clar
vorba care-o zic azi: Sunt, Ești.

În Tatra n-au murit în zadar
părinții noștri cei tineri, cerești.
Iată-ne, rostim cu mândrie și clar:
Sunt, Ești.

Oase de oameni

eroilor de la Mărășești

I
Sete, sete de ideea de apă;
instinctul de a te azvârli în fântâni,
să muști cu dinții din apa Siretului,
să-ți bei propria imagine, și ea
să-ți rămână ca o oglindă prăbușită
într-o oglindă.

II
Să-ți fie foame, atât de foame
încât să duci în viteză lingura la gură,
să-ți prăbușești lingura peste dinți
ca un meteorit peste stele.

III
Nimeni nu dă nimic înapoi.
Inima nu poate fi întoarsă ca un ceas.
Singura direcție este înainte,
singurul cuvânt care amintește de trecut
este cuvântul ,,urmați-mă”.

IV
Curge-un os frumos peste Siret
ca și cum Siretul ar fi roată
la un car fără de grabă și încet,
străbătând Moldova toată.

Osul lui Ion curge la vale.
O coroană ține de pești vii,
noaptea când sticlește moale
apa de vertebre argintii.

Fiecare stea e o vertebră
clătinată în Siretul cel de sus.
Pe aicea nu se trece. E o febră;
cui roșind în palma lui Isus.

Cade cuiul în Siret și curge
coronat cu pești, în jos.
Sete mi-e de apă, nu de sânge,
și de-un loc în ceruri, mai umbros.

Fir-aș pește în Siretul țării
adumbrind ciolanul lui Ion,
să nu-i ardă valul mării
prea săratul trup de om.

Ah, l-aș adăuga cu carne
și cu vine și cu nervi,
ca să ție iarăși arme
și-n picior goană de cerbi.

V
Nu se mai trezește căpitanul Ignat,
cel de trupuri moarte de dușmani apăsat.

Țeava mitralierii lui miroase
a friptură din carne de om și a oase.

Nu se poate nega
dreptul națiunii la vatra sa.

Deci iată-ne în fața unui cuptor
unde se coc pentru viitor
cele mai cumplite bucate
din carnea ta și-a neamțului, frate,
frate Ioane, plugarule
cu foamea cât carele,
cu setea cât lungul Siretului
izvorându-ți din gura pieptului.

VI
Se topește mâna ta
peste foarte micșorată mâna mea.

Scade-ncet văzând cu ochii fața ta
peste tot mai smochinită fața mea.

Se scurtează umbra ta
peste fără umbra mea.

Un suflet, vocala E
ar fi, dar n-are de ce.

VII
Au vrut să nu fim
și n-au putut să nu fim.
Dacă pentru a fi sunt necesare trei litere
pentru „a nu fi”
sunt necesare cinci litere.

Dar de unde să găsească cinci litere
într-un război nedrept?

Au vrut să nu mai fim.
Iată-ne. Suntem.
Și am găsit pentru suntem
cele șase litere necesare.

VIII
Slavă generalului Cristescu,
generalului Grigorescu,
slavă soldatului Ion.
Mai știu câteva nume
cărora iarăși le strig: slavă, slavă !

IX
… Dar iată, nu mai știu nici un nume
și atunci scriu pe monument:

un soldat român
un soldat român
un soldat român
un soldat român
un soldat român
un soldat român
un soldat român…

Ion

Curat ca lacrima
pentru că lacrima e melancolică,
bătrân nesuferit de lung
pentru că bătrânii
sunt o cu totul altă idee,
lujer al unei flori
înflorind într-o zonă
unde se sfârșește aerul!

O, când te văd, mă tulbur
că aș putea să nu te mai văd într-o zi.
Lup plângând,
unsoare pentru osiile stelelor
care fără tine ar rugini.

Mutarea lui lup

I
Mă mut în lup
sfântă maică Putna,
tu, biserică de piatră
care ai crescut din mâinile două
ale lui Ștefan cel Mare
care stătea în genunchi
și cu ochii la cer.

II
De durere, de singurătate
de grija pentru țară,
de anume,
de ciudată boală
de organe ținute în afara trupului
și numite codru verde,
în care toamna se pierde
și în care lupii, corbii
cu un nume zic,
zăpezii, ierbii.

III
Mă mut în lup
sfântă maică, Putna,
în turla ta zidită de mâini
invidiate astăzi de stafii;
vin și mă atârn
dar nu bat ding-dang
ci urlu,
pentru că în turla ta nu bat clopote
ci bat lupii.

IV
De singurătate, de dare cu țara
iată-mă viind la tine
cu tristețile ciorchine
cu privirile dulbine
cu vorbirile haine
și cu oasele mulțime
ca să mă iubești pe mine,
pe mine și doar pe mine
care una sunt cu tine.

V
Loc sfânt, loc străvechi,
piatră căzută din lună
pentru că în loc de inimă
Ștefan cel Mare, Domnul
ținea de ibovnică
un inel
și un miel
și un ciobănaș
subțire, gingaș
și-o turmă de oi
păscută-n zăvoi
și vreo doi dușmani
mult mai ortomani
la apus de soare
vrând să mi-l omoare –
nu pot să-l omoare.

VI
Sfântă maică, sfântă
de din piatră blândă
și încondeiată
tot cu țara toată
în ajun de Paște
pe când murgul paște
a lui Alimoș
din Țara de Jos.

VII
Deci mă mut în lup
ca să văd cum e
codrii când irup
când și cum, de ce.
Și îmi pun dinți albi
bot și blană sură
Carpații și Alpi
mi-i iau ca măsură
până mă fac steag
de metal urlând,
ciupercă, omag
lapte pentru gând,
steag de lup cu cozi
și răcnite corzi
dacic în pornire
care-a fost mai an
pe când o oștire
dase-n Soliman
sau în vre un altul
tot demult trecut
norii și înaltul
plimbându-l pe scut.

VIII
Sfântă Maică Putna, nu-mi plac lupii,
nici zăpada cu urme
de labe de animal.
Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
în clopote.

IX
Înainte de a mă naște
mi s-a povestit viața mea de-acum
atât de amănunțit în durerile și-n revelațiile ei,
atât de amănunțit în corpurile și-n trunchiurile ei,
atât de amănunțit în relieful și-n schimbările ei,
atât de amănunțit în magnetul de zăpadă al ei,
încât pe negândite am devenit ea,
am devenit tot una cu povestirea vieții mele,
cu dinaintea povestirii vieții mele,
și din ascultător am devenit ascultat
și deodată
eu însumi am fost cel care povestea,
fiind încă de pe atunci
de mine însumi strigat,
ca să mă aud cu urechea de acum.

X
Voi, lupilor, clopote de carne,
eu limba voastră sunt,
coastele mele-s perete de arme
cu țevile-n cer din pământ.
Voi, lupilor, semn de victorie
plătită cu însumi, plătită cu însuți,
ochi dublu în memorie
amestecând plânsu-mi cu plânsu-ți.
Voi, lupilor, clopote la Putna de piatră
de veche vechime,
pentru zidirea ne-ngenunchiată
mă mut în voi și mi-e bine.
Ca să se știe că nu au murit
bărbații în această țară
și nici ce e vechi, ce e mit
și nici ce se va naște a doua oară.

XI
Sfântă maică Putna,
mă mut în lup
în numele oilor mă mut în lup,
ca să nu mai fie trist ciobanul
care-și ridică aleanul
într-o lună cât tot anul
luându-și nuntași
brazi și păltinași,
preoți munții mari,
paseri lăutari,
păsărele mii
și stele făclii.

Un pământ numit România

I
Şi-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, Doamne
să mă-npungă a venit
numai chiar din infinit.
Şi-a venit un os subţire
dintr-o altă-naltă fire
dat cu fluier supt de sunet
şi cu fulger fără tunet.
A venit la mine nimeni,
săruri şi piper şi chimeni,
verdele din frunza smulsă,
laptele din ţâţa scursă
şi mi-au pus la ploape-un fel
de vedere, de cercel
şi în inimă nisip
şi pe chip altfel de chip,
voind nevăzută hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.
Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.
A venit la mine „Da”
care tocmai învia
şi-a venit la mine „Nu”
de însumi vărsat în tu.
Au venit să îmi propună
ca să fiu la noapte lună
şi-ntre coaste să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină,
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neştiind că sunt pământ.

II
Atârnat de ploaie ca vântul de nori
ca negrul de aripa neagră.
Bate bătrânul fâlf, bate,
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi şi rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuştiucuiului.

III
Peşte, lapţii tăi de peşte,
dedesubt mereu aflat
ah, Carpaţilor, cereşte
stâncile din voi decad
mai ducând la vale o monedă
sau vreun vultur smuls impar,
decăzut prin lumea cea concretă
roaba legilor cu har.
Per Scorilo, Decebalus
pe un vechi, oho, de tot
zeu-inel ţinând dantura
cea lactee strânsă-n bot.
A băut din ţâţa mare
hrana cea otrăvitoare
cântărită în cântare,
ţepenită în cleştare
cum e musca-n chihlimbare,
cum e trupul pe picioare
şi mirosul din pahare
şi pistolul în şerpare,
cum e, „are” în „nu are”,
nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum,
ieri şi mâine în acum.

IV
Duceţi trupurile. Un dulce dor
mă paşte-n câmpul de mohor:
Neînşeuat,
nepotcovit, neînjugat.
Duceţi trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.

Duceţi trupurile. File
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Fie
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
şi se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa
de rămâne tot neud
de la nord până la sud.

Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceţi trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.

Duceţi trupurile. Bate
mulţime-n singurătate.

Scade marea. Trupurile
valuri scad în tuburile
pietrelor din cuburile
sărurilor,
malurilor.

Duceţi trupurile,
trupurile
Scade marea, cuburile
sărurilor se usucă
cu un fel de dor
de ducă.

V
De două mii, pământul, de ani
se îngraşă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

Şi timpu-şi smulge ochii
şi-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un peşte al vederii.

Se-ntinde o blândeţe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.

De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundişuri
suntem de faţă eu şi tu
şi tu şi tu,
viii şi morţii laolaltă.

Un nod e-n viaţă. Restul
frânghiei spânzură în jos.
O mie de strămoşi atârnă-aici
de fiecare suflet.

Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
şi apune.
Pământ de carne eşti,
pământ de carne…
Pentru un om o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne de mii de ori
sărată sub şei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!

Am să te-ngraş la rândul meu
cu mine,
lăsându-ţi doar scheletul alb
să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.

Anunțuri