Calitatea prieteniei noastre s-a văzut din elanul creativ care a fost din prima clipă – mărturiseşte pictorul. Ne-am înţeles pe tema misterului semnului şi a raporturilor semantice… El era sigur că eu aud ceea ce spune, iar eu, încetul cu încetul, am început să mă conving că el vede”.

Nichita şi Sorin erau de nedespărţit. Pînă într-o zi (în anul 1982), cînd cineva “i-a turnat otravă în ureche” şi fratele poet s-a supărat pe fratele pictor. “Am fost aproape nedespărţiţi din 1977 pînă cînd a murit – spune Sorin Dumitrescu. Dar, într-o dimineaţă m-am trezit brusc cu un telefon de la Nichita. Mă făcea în toate felurile. A fost singura dată cînd am fost supăraţi. Scandalurile dintre noi nu se terminau cu supărări, fiindcă în permanenţă aveam dreptate. Iar el avea o vorbă foarte bună: «Nefericitule, ai dreptate»“.

P.S.: Sorin Dumitrescu este uşor bîlbîit. L-am întrebat dacă această «bîlbîială» a moştenit-o de la Nichita. «Nu! Nichita a preluat-o de la mine», ne-a răspuns artistul, indignat ca de o acuzaţie de plagiat.

Într-o zi, Nichita a venit la atelier la Sorin Dumitrescu, într-o mică “inspecţie”: “I-am arătat cîteva pînze, iar el spunea: «Excepţional! Bătrîne, ai grijă să nu mori!». După ce a plecat de la mine, a doua zi tata m-a întreabat dacă sufăr de ceva. Îl auzise pe Nichita spunîndu-mi de cîteva ori să am grijă să nu mor. L-am liniştit, explicîndu-i că el, de fapt, voia să spună să am grijă să nu mor acum, cînd sînt glorios…”

O întrebare brutală: de ce bea Nichita Stånescu?

În cei şase ani în care a stat la dreapta Poetului, Sorin Dumitrescu nu l-a văzut niciodată beat: “Nichita era foarte emotiv şi mai gusta. Cînd bea mai mult, adormea ca un copil”. Răspunsul la întrebarea “de ce bea Nichita?” l-a dat Aurelian Titu Dumitrescu, într-o discuţie cu Ciprian Chirvasiu, publicată în cartea “Ateliere în paragină”: “N-am văzut un om care să bea atît de mult fără să se îmbete”. Nichita bea pentru că trebuia să stingă frisonul cosmic pe care ţi-l dă inspiraţia şi altcumva decît prin creaţie. Altfel ar fi fost nevoit să dicteze zi-lumină, ceea ce este obositor şi neplăcut chiar şi pentru un mare profesionist. Unii folosesc drogurile, deşi ele sînt o formă copilărească de a te apropia de acel frison. Alţii – ca şi mine mai nou – se roagă la Dumnezeu, limitînd puterea de distrugere a acestui frison cosmic, cel care face dintr-un om normal – un “om-fantă”, cum spunea Nichita. Sub efectul alcoolului, inspiraţia nu este dureroasă fizic. Spiritul ludic se eliberează mai lesne şi poezia pare să treacă în planul secund, deşi pentru ea se înscenează totul”.

Sorin Dumitrescu i-a cerut iertare lui Nichita, nemaiputînd suporta tăcerea dintre ei: “Două luni, cît timp am stat certaţi, nici poezia lui nu mi se mai părea grozavă, atîta boală aveam pe el! Eu aveam cîteva volume cu poeziile lui undeva pe aici, prin casă, dar el se izbea zilnic de tablourile mele, care erau pe pereţi. Am plecat la Paris şi acolo mi s-a făcut un dor de el! I-am scris o scrisoare, extrem de smerită, în care i-am cerut iertare. Probabil că scrisoarea se află acum la Dora, dacă nu cumva a rupt-o atunci Nichita”.

– fragment din articolul “Fratele”, de Dana Andronie, Jurnalul Național, Editie de colectie, 26.05.2008

Vezi sursa aici

Anunțuri