Cuvintele EI

Care a fost primul spirit care v-a influenţat?

Gabriela Melinescu: Primul poet văzut de mine a fost Bacovia, era foarte bolnav şi trăia pe Strada Plopul cu tei. Era bătrîn şi bolnav şi cînta la vioară, iar soţia lui, Agatha, şi cu fiul lor, Gabriel, frecventau un cerc literar unde mă duceam şi eu de foarte devreme. Prima oară l-am văzut în curte cînd cînta la vioară, toate astea le-am descris. Miron Radu Paraschivescu a scris despre mine în “Contemporanul”. După aia, cînd a fost vorba să-mi scoată o carte, urma să-mi scrie prefaţa şi m-am dus la el, la Vălenii de Munte, unde trăia cu soţia lui, Elena. Pînă la urmă, Paraschivescu a preferat să facă unei alte poete prefaţa, nu mie. A găsit că arta mea poetică nu era şi a lui… Nichita a fost omul cel mai important şi noi am trăit împreună. Cînd l-am cunoscut eram deja cunoscută, publicată, lucram la revista “Steaua fără nume”, la revista “Luceafărul”. Era timpul lui Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, eram şi colegă cu ei. Era o perioadă foarte plăcută, cînd Adrian şi Constanţa erau împreună, eram cu toţii bine şi îndrăgostiţi unii de alţii. Nichita era un om extraordinar, generos cu toată lumea, cu toţi poeţii, copilăros, fragil, dar de o anume exigenţă. Ce mai, era o excepţie şi a fost şi mai tîrziu. Cu toate că mai tîrziu a fost mai greu pentru el, s-a degradat şi datorită noilor prieteni. Era timpul cînd era prieten cu Matei Călinescu, de exemplu, cu Cezar Baltag, Gabriel Dimisianu, Nicolae Breban, foarte mulţi. Era un grup de intelectuali de primă clasă.

Cele mai bune volume ale sale (“Necuvintele”, “11 elegii”, “Oul şi sfera”, “În dulcele stil clasic”) datează din perioada în care aţi fost împreună. Se spune că dvs. l-aţi făcut cu adevărat poet, că sînteţi cea mai importantă femeie din viaţa lui…

S-ar putea (zîmbeşte aparent distrat). Eu sînt ultima persoană care poate să judece lucrul ăsta. Avea deja talentul în el, eu poate doar l-am ajutat să iasă la suprafaţă.

Nu v-a cerut în căsătorie?

Ba da, ba da, dar era deja căsătorit (n.r. – cu a doua soţie, Doina Ciurea, din 1962). Toţi bărbaţii mei erau deja căsătoriţi cînd i-am cunoscut. Dar nu era numai dintr-o singură parte. Tot timpul se pune vina pe femei, dar e un clişeu nedrept la adresa femeii. Nu te îndrăgosteşti de una singură, decît dacă te îndrăgosteşti şi celălalt nu îţi răspunde. Atunci ori este nebunie, ori o iubire platonică. Dar între noi n-a fost asta, a fost reciproc. Noi nu eram căsătoriţi, aşa că nu eram obligaţi, nici eu, nici el, să stăm împreună. Nu îmi era obligat cu nimic şi nici eu lui, cu toate că el credea că eu îi sînt obligată (rîde). Era foarte, foarte posesiv, ca orice om care iubeşte, dar bărbaţii români sînt şi foarte macho. Însă Nichita era liber pentru că, într-adevăr, la intensitatea la care trăia era mereu căutat şi iubit. Ce mai, trebuia să fiu cuminte, să fiu acasă, în timp ce toată lumea dorea să fie cu el…

Cînd a intervenit ruptura? V-a rugat să nu plecaţi şi v-a spus “Dacă o să fii nefericită cu noul tău bărbat, nu uita că eu te pot face fericită”.

Ruptura s-a produs puţin înainte să plec în Suedia. Dacă am fi stat tot timpul împreună, nu ne-am fi despărţit niciodată, spre răul meu (zîmbeşte uşor ironic). Cred că a fost foarte bine pentru mine că am plecat, pentru că să trăieşti boem toată viaţa… Poate merge cît eşti tînăr, dar mai tîrziu e foarte distructiv, nu e recomandat pentru femeie. Ea este cea care face totul şi se transformă cu timpul într-un fel de soră de caritate, cineva care îşi neglijează total persoana. Cred că viaţa nu este dată ca să dezertezi. Mai ales femeile latine se sacrifică bărbatului, dar în Nord nu există aşa ceva. Femeia e foarte ocrotită din toate punctele de vedere, cu toate că există încă nedreptăţi care i se fac pe plan social.

Ca o ironie a sorţii, l-aţi cunoscut pe soţul dvs., editorul Rene Coeckelberghs, chiar de ziua de naştere a lui Nichita Stănescu, la 31 martie 1974 (n.r. – cu care semăna şi fizic, fiind acelaşi gen nordic, dar o variantă mai angajată şi mai luptătoare, aşa cum apare în “Jurnalul suedez”)…

Nichita l-a întîlnit pe Rene (n.r. – decedat brusc în 1989, în urma unui infarct), care i-a publicat două cărţi de poeme la editura lui, traduse excelent. La traducerea lor am contribuit şi eu. Se plăceau foarte mult, absolut, absolut. Rene era editorul lui Zaharia Stancu, a fost editorul lui Panait Istrati mai întîi. A venit în România ca să-i ceară lui Stancu drepturile de editare la romanul “Ce mult te-am iubit”, care i-a plăcut foarte mult şi a cerut să cunoască şi scriitori români. Eram şi eu pe listă. Apoi Nichita i-a dat drepturile de publicare în toată Scandinavia…

Se ştie că dvs. şi Rene Coeckelberghs aţi luptat susţinut pentru ca Nichita să primească Premiul Nobel, la care a şi fost nominalizat în 1980. De ce credeţi că nu a avut şansa de a-l cîştiga?

Pentru prima oară Nichita a fost publicat de editura noastră cu prefeţele poetului Artur Lundkvist, care era preşedintele Academiei Suedeze. Deci avea şanse foarte mari să ia Nobelul. Este greu, nu aşa cum îşi închipuie unii români că se dă şi se aranjează, nu e chiar aşa, pentru că voturile sînt libere. Era o problemă de timp şi Nichita a murit prea repede, după părerea mea, aşa cum poate şi Marin Sorescu ar fi avut şanse dacă nu ar fi murit prea repede. Trebuie să rezişti şi în timp, asta a fost.

– fragment din interviul “Viaţa nu este dată ca să dezertezi”, Jurnalul Național, Editie de colectie, 26.05.2008

Vezi sursa aici