Plonjeu

Zvârlire de obiecte prin aer către Nord,
de brațe inutile, de avioane rupte
în crivățul pe care îl încord
ca pe un arc menit să lupte.
Înspre zăpadă totul! La gheață, și la urși.
Le facem iceberguri, ori fum ieșind din iurte,
torenți în atârnare și necurși
sau piramide boante, scurte
sub care-n loc de Ka Nefer Nefer
mumificăm un pește flămânzit
lăsat să fie nins, în zodia de fier
în care ne-am născut și ne-am iubit.
O, totul se azvârle spre Nord, să facă loc
în jurul nostru, liber, la sori iconoclaști.
Iar eu voi sta în mijloc, la plete dându-mi foc
să fie luminată casa în care ai să naști.

Cântec

Inima se varsă printre coaste,
sufletul cădea în fluturare.
Se țineau de inelare, mâinile noastre,
într-o veche, grea înserare.
Eu mă rugam la umărul tău,
mă rugam cu un fel de cuvinte albastre.
Mă rugam astfel, mereu,
până se-năspreau secundele noastre.
Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-și curmau asupră-ne zborul
secundele dându-se tuturora.
Astfel ne trecea viața, astfel muream,
deveneam transparenți, de gheață.
Priveliștea lumii trecea ca prin geam
prin lipsa noastră verticală de viață.

Numai păsările lovindu-se, foarte mirate,
în noi își vărsau zborul.
Eu mă rugam în cuvinte ciudate.
Tu erai piatra, tu erai norul.

Cântec

Această oră o desfășuram ca pe un șal
înnodat la gâtul altor anotimpuri
când printre cai eram un sfât de cal
și tu erai un șir prelung de nimburi
desfășurat deasupra mea ecou,
lovit de ceasul rotunjit din turn
și-napoiat peste galopul meu
mai iubitor, mai taciturn.

Mureau în rana mea un șir de luptători,
plin de sângele lor, nechezam,
tu erai nimb și coborai dintre culori –
eram un sfânt de cal nepământean.
Și eu spre nori, tu spre pământ,
din nouri negri de bitum
ne-ntretăiam râzând, plângând,
să naștem fulgerul de-acum.

Alt cântec

M-am culcat sub coasta ta, oho,
cu obrazul pe o pernă mișcătoare,
pe un portativ curbat, de oase, nota do
era ochiul meu fără visare.

Mă puteai striga, și-atunci în sus,
cu înfățișare liberă de sunet
mă opream la țărmul unui nor apus
pe zigzaguri de lumină și de tunet.

Mă puteai ascunde și atunci
mai băteam, mai nu băteam în unda
ce se prosterna căzută-n brânci
la un chip care-l purta secunda

ca pe-o mască-ntoarsă înlăuntru, gravă,
cu o muzică zvârlită în ureche;
ridicând tăcerea c-o octavă,
ochi albastru și ochi negru stând pereche.

Toamnă

Crezi tu că da? Din frunze-n jos
verdele cade şi se schimbă.
Pe negândite am ajuns
să şi vorbesc o altă limbă
şi pasul, din greşeala stins,
să calce-o coajă de planetă –
desigur, alta ridicând
o aură de somn, concretă.
Peşti mari şi Capricornul, steaua
cea galbenă, Canopus, o desfid…
Crezi tu că da? Mai bine somnul
cu pleoape-l învelesc, de vid,
şi-adorm pe-o frunză-n legănare,
zburând spre polul alb din Nord.
Şi ma înalt zvârlind nervura
verdeţii grele peste bord.

Sâmbătă, cu motociclete

Pe ploaie, cu motocicletele printre movile de flori,
roșu ud; verde ud; apoi cenușiu.
Cade prin aer o stea cu aripi.
Singurătatea sparge sticlă până târziu.

Un fel de frig sună-n corole.
Maci roșii. Un fel de viteză.
Din picături se nasc planete întruna.
E a șaptea zi din geneză.

Ne odihnim trăind, de oboseala vidului.
Eșapamentele au un tril ridicat.
Printre movilele de flori pe o spirală plană
se dă din aripi neîncetat,

dar nu ne desprindem; alunecăm numai.
Plouă din ce în ce mai asurzitor.
Movul se varsă. Verdele se înnegrește.
Nervii sunt pregătiți pentru zbor.

Douăsprezece noaptea, cu dor

Coridor de aer, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar până-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.

Cântec

Deodată aerul a împietrit în jurul meu
și se izbesc de el cuvintele zvârlite
și se-nroșesc, și-așa rămân mereu
din ce în ce mai lungi și mai rărite.
Și simt cum gravitația se mută
în mine însumi, din afară
și brusc pe globul inimii îmi cade
lumea, când trupul încă-mi zboară.

Destin

Când am deschis ochii, mă aflam
în acest trup pe care-l vezi
şi vinovat de felul lui eram,
cum vinovate-s frunzele că-s verzi.
Și deodată-am început să ştiu
mersul luminii şi-al strigării
şi să simt pomii toţi, pe viu,
şi curba dureroasă-a zării.
Să urlu sfâșiat de păsări repezi,
să ard lovit de-un meteor,
s-adorm pe gâturi lungi de lebezi,
şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor.
O, fiece silabă mi-e colţ de elefant,
cu fildeşu-n amiază răsucit,
şi fiece privire delirant
se recompune-n litere reci, de mit.

Cântec

Sunetele au urechi de iepure și de câine.
Sunetele sunt chiar iepuri și chiar câini.
Ele se fugăresc dinspre poimâine spre mâine
și-n loc de patru picioare au patru mâini.
Astfel ele aleargă în unghii
pe sticla unui timpan înclinat;
când ajung la capăt sunetele-câine,
pe sunetele-iepuri le-au și mâncat.
Astfel că auzim numai și numai
mârâituri de câine cum ne dau cepuri
în timpane, lăsând să curgă spre mâine
alergătoarele sunete-iepuri.

În gol de curţi

În gol de curți imaginare,
cu înghesuite, reci schelete
pe care iau o notă mare
examinați, băieți și fete.

Cu dorul de-a pleca în țară
și de-a mă-napoia mai nou,
cu râme-n păr înâia oară
peștii să-i prind dintr-un ecou,

de nu m-ar izbucni tristețea
și vidul de-a avea un nume,
pe care numai tinerețea
pietrelor vechi îl poate spune,

aici, pe-o traptă tropăind,
eu piele-aș fi peste o carne
de taur înjunghiat, mugind,
răpus de foarte stranii arme

pe care cerul blond le are
când deodată s-a trezit
victorios și oarecare
legând nadirul de zenit,

lăsându-mă să fiu doar numai
semn pentru el de steag abstract –
lăsându-mă să fiu doar numai
semn pentru el de steag abstract.

Înfățișare la neiubiți

Brțul mi se sfârșește cu trosnet, înspre arătatul amurg,
chipul, ca sub fierăstrău butucul, mi se desparte
de aerul în care a-ncăput
din el însuși începând, și până departe.
Picioarele cu tălpi mi se sfârșesc
brusc, ca și cum ai rupe o creangă uscată.
Trunchiul de stejar domnesc – nedomnesc
picioare-crengi își răsare deodată.
Deasupra de creștet, mă rup cu steaua polară,
dreapta eu, stânga steaua cea fixă.
Suntem azvârliți. Fiecare, în fiece seară,
ne cucerim cu lasoul câte-o elipsă.

A mirosi o floare

A mirosi o floare este
un fapt de mare rușine…
E ca și cum de propria ta mamă ți-ai apropia
nările.

O, biete specii,
o, triste înfățișări instabile, vertebrate sau nu.
A mirosi o floare e ca și cum
în necunoștință de cauză ai viola
însăși cauza.

E ca și cum
ai urmări un efect al primăverii
nu în iarnă, ci în lună.

Bătrânii, bărbații, adolescenții,
ei, care cred că li se cuvine aceasta,
ei, nepoți ai lui Oedip, murdari
înfăptuitori
ai morții propriei geneze,
ei cred
că a te afunda cu nările-ntr-o floare e o
faptă
atât de demnă pentru trupul lor privat…

A mirosi o floare e o faptă
de incest
Fiul tatălui,
tatăl a ceea ce este –
ei care cred că moartea însăși
e o-ngăduință-a firii lor brutale

O, florile,
lapte binemirositor al Maicii Domnului,
și stabilire-a nemișcării-n nemișcat!

Tată și Fiu
Se-nmulțesc prin miros,
ei însăși violează sacra
matrice a mirosurilor…

Noi, pudici și îndepărtați,
și cu mirosurile rupte stând și drepți
pe scaune de piatră și cu cărți în mâini,
doar cu privirea mirosim – și-atât,
și-ndepărtați
și albi de primăvară, puri
și înțelepți.

Ceas cu lună

Dacă te strâng, rămâne luna
mereu pe sub tavanul stins.
Secunda, ora, ziua, săptămâna
îmi flutură de braţu-ntins.
Tu taci şi laşi să fie fierul
limbii de ceas, nedesluşit.
Turlă,-ţi lipseşte temnicerul.
Trupule, capul despărţit.
Lasă să curgă prin vinele rupte
roşu deschis, roşu închis.
O, mult prea multe războaie şi lupte
pentru un singur ostatic dat prins.
Să-i smulgem limba ca să nu spună
nimica şi nimănui.
Pe sub tavane, răsare luna,
singuratec şi amărui.

Sincopă

Se rupe totul, adânc, de neuitat,
eu, inima, tu, inima; adevărul
se lasă să fluture netulburat
ca peste frunte, doar părul.
Unul vine, celălat aşteaptă.
Repezi cuvinte goale: nu şi da.
Fiecare secundă-i o treaptă
pe care altădată moartea se cobora.
Se lasă întuneric, se lasă lumină;
se aruncă ancora printre peşti.
E o bulboană, un vârtej, o dulbină:
vorba sunt, vorba eşti.
Noi doi am vrea să ne luăm în braţe
să ne amestecăm, să murim.
Ora vrea să ne înhaţe
să ne muşte cu şerpi de venin.
Ceasul bate singur, nu suntem de faţă
zidul are singur ferestre.
Cine ştie, cine spune, cine învaţă
primeşte o piatră de zestre.

Ritual

Acest cuvânt aspru, rupt
ca o vertebră din adevărul meu,
să cadă ca un cerc, și ca un viaduct
răsfrânt în apă, curcubeu,
să cadă-n jurul tău jumate de piatră
și jumătate umbră fluturând,
și să te țină măritat
cu fiecare-al morții mele gând,
și să te țină în silaba lui de fier,
închisă ca-ntr-o verighetă aspră,
să-ntindă peste ochiul tău un cer,
și-n jurul inimii să-ți fie coastă,
cea de nerupt, cea dureroasă,
din care curge către lume
vița de sânge generoasă,
murind mereu pe sub același nume.

Marină

N-a mai rămas nimic. Nu se mai poate recunoaște,
și nici bănui, și nici presupune.
Înapoia pasului, ca un cal de vid, mai paște
o iarbă invizibilă și fără nume.
Și-abia se întărește înainte, priveliștea, să țină
privirea atârnată, cu undițe de care-ncetul
cu încetul, vreun pește de lumină
se-agață, și-l mănânci și îi azvârli scheletul:
sau i-l înfigi nainte, în loc de brad, pe-un munte
lăsat pe fundul mării în care te abați
sub apăsarea norului prelung și vânăt
format din trupurile celor înecați.

Ritual de iarnă

Mereu câte-o cupolă,
alta mereu.
Ridicând ca de sfânt o aureolă,
sau numai un curcubeu.
Trupul tău drept. Trupul meu drept
ca la o ceremonie de nuntă.
Un preot de aer înţelept
ca două verighete de aer ne-nfruntă.
Tu ridici mâna stângă, eu, braţul stâng:
ne surâdem unul altuia ca în oglindă.
Prietenii tăi, prietenele mele plâng
cu lacrimi silabice, de colindă.
Ne sărutăm. Suntem fotografiaţi chiar atunci.
Fulger. Beznă. Fulger. Beznă.
Mă las pe un genunchi, cad în brânci.
Te sărut melancolic pe gleznă.

Te iau de umăr, mă iei de mijloc,
şi solemni intrăm în iarnă.
Prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc.
O tonă de zăpadă pe noi se răstoarnă.
Murim îngheţaţi. Din nou numai pletele
în primăvară ne-mpodobesc scheletele.

Ferigi

Pietre sub care curg celulele verzi
Ferigi, o voi ferigi!
Vino şi bea-mă cu botul atât de uscat
încât nu mai poţi să mai strigi.

Ferigi, o voi ferigi! Lapte verde
din care suge gura de iarnă.
Vino şi bea-mă cu botu-ngheţat
iceberguri sub cer se răstoarnă.

Acum ele sunt lângă steaua
numită Canopus, şi lună.
Ferigi, o voi ferigi!
Oase-ale frigului, spumă.

Simt cum

Simt cum îmi amorțesc copacii
și păsările de pe cer,
și cum vorbesc în pietre dacii
din ieri către alatăieri.

Iau scutul și mă urc în turle
de vânt sucit și ridicat
ca respirația.

Simt cum mă dor pe stradă
străzile în timpul nopții spre ziuă,
și cum încep să decadă
lapții ușor peste icre
în ochiurile de apă.

Desigur, încep să mă duc și eu
și ca o gură pe mine însumi mă mușc,
și dinții mi se rup trosnind cu sunet de smalț,
și mie însumi îmi rămân
piatra dracului pe limbă.

Ce noroc că ea cade.
Ce sunet! Amorțesc
mai întâi copacii și frunzele, putorile,
după aceea toamna nerușinată
și toate lucrurile, târfe, pe care nimeni
de nicodată nu le mai cercetează în sine.

Lupta cu vulturul

Casă locuită, aidoma unui corn de taur
dacă pământul ar avea împuternicirea să fie taur.

Apoi, lăsarea de seară
peste ființele mișcătoare ale câmpului.

E vorba despre ultima casă.
Aici se sfârșește ideea de oraș.

După aceea vine câmpul, vine vulturul.

Eu lui:
Tu cazi de sus,
vrei să-mi treci cu pliscul prin inimă.
El mie:
Cris!

Îl izbesc cu pumnul în piept,
până când pumnul mi se umple
de pene înroșite.

Mă izbește cu pliscul în ochi,
până când ochiul mi se umple de orbite.

Apoi: Veniți voi fluturi
în conul de umbră al orbitei mele!

Și strigăt: Dați din aripi, nemișcătoarelor,
ascuțitelor stele!

Cântec

Moare circular cine poate să moară
întors în el însuși pe neașteptate,
mai lăsând câte o mână afară
cu palma goală, cu degetele răsfirate.
Mie mi-e greu, îmi mor numai cuvintele,
gura strigătoare la cer rămâne.
Îmi ard până la piele veșmintele
și steagul tău de-nvingător, stăpâne.
Alerg, și dacă alerg, ce ?
Nu se vede? Nu scapă nimeni, nu, nu!
Și nici nu se știe când și de ce
și nici cine-i întâiul: eu? tu?

Moartea fertilă

Nu se mai fixează nimic
deasupra, şi dincolo de deasupra grupuri
de stele pregătesc un răsărit antic
de soare şi de duhuri.

Se scriu început de litere,
dar apoi se şterg pe un cer luminat
cu flambe libere
şi fără de înnoptat.

În oraş e lumină de zi,
Ies din paturi cei care au apucat să se culce.
Casandro, tu, vino şi vezi
moartea cea mai dulce.

Numai zidurile par nemişcate.
Sus, şi mai sus de sus, sunt balanţe
în care se împarte dreptate
şi un altfel de speranţe.

Nu are cine să vestească pe cine.
Turbate spirale; inimă explodată.
Anul care urmează să vină nu mai vine
şi nu va mai veni niciodată.

Confundare

Cine eşti tu, cel care eşti,
şi unde eşti, când nimic nu este?
Născut dintr-un cuvânt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.

Întreb dacă sunt, dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămân, adăugând
deşertului singurătate.

Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, întruna,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără de margini.

Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid –
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.

Arta scrisului

El îmi spuse:
scrisul este un mod de a încetini gândirea,
de a desena primitiv
chipul fiinţelor fără chip,
degetele pipăitului pur-
cel care a fost mai dinainte
de creerea degetelor şi a lucrurilor.
Scrisul – sfârșit de coloană
corintică, ionică și dorică,
cap de coloană deformat în volute
de apăsarea plafonului sculptat
cu stelele nopții.

O, tu, viteză,
inimă în balans,
împingând migraţia popoarelor celule
roşii şi albe.

Inimă, tu, cea mai repede,
inimă, tu, zeitate a magneţilor!

Au făcut chip al tău din bronz
şi unul din fier,
dar bronzul e melodios, iar fierul
destul de sprinten este.
Au făcut chip al tău din piatră,
dar piatra e laşă,
şi-ascunde în ea
naşteri de statui fără braţe.
Au făcut un chip al tău din cuvinte,
te-au desenat inimă
şi ţi-au dat forma lui A.

El îmi spuse:
scrisul e un mod de a încetini gândirea,
un mod primitv de a înţelege, de a opri
mişcările gândului.
Scrisul se aseamănă întocmai cu o capcană
de metal,
care prinde în ea o vulpe vie
şi mişcătoare
şi zbătându-se
şi pierită de frica morţii.

Eu i-am spus:
sunt destule păduri și mi-e foame!
Pădurile sunt pline de vietăți.
Chiar și pădurea e o vietate.

Eu i-am spus:
sunt multe păduri şi mi-e foame,
de aceea l-am făcut pe A, divina capcană.

Eu i-am spus:
am pus capcane la începutul pădurii,
din A şi din A.
Acum stau la o oarecare depărtare
şi aştept prinderea hranei mele.

El m-a auzit. El a tăcut.

Invocare

Nu uitați ce legături am eu cu voi
și nu mă părăsiți,
voi, acel altceva, mereu și întruna,
decât același mine însumi,
mereu și întruna.

O, nu mă lăsați, priveliști,
auzite de orbul de mine.
Și nici voi, mângâietoare mătăsuri,
pipăite
de cel fără de brațe,
și, deși bărbat, aidoma
statuii dezgropate din fundul pământului
a lui Venus…

Orbita mea e goală și-n ea doarme
mumia unui faraon.
De multă vreme caut
un fel de piramidă nevăzută,
la care invizibili sclavi și-au pierdut
viața lor, prea transparentă,
invizibilă aproape.

Nu uitați ce legături am eu cu voi,
și nu mă părăsiți.
Puterea mea de a nu fi e-atât de mare,
încât în locul unde stau se naște-un con,
se naște-o gură cu colți albi, absorbitoare.

Și cad în ea,
Văzutul, Auzitul, Degustatul, Pipăitul,
ca într-o foame nesfârșită și adâncă
din pântecul meu tras, mutată
până-n locul
pe care și l-a dat de centru Infinitul.

Urletul

O, sufletul meu de broască-țestoasă,
cad copacii doborâți peste mine,
și-mi spun: „Nu te speria, băiatule,
nu e altceva decât bătaia inimii”.

Iată, mă bat cu un ciocan imens;
drrum și bum!
Mă bat și mă bat.
Eu mă strâng în mine atât de adânc,
încât îmi rămân în mine însumi departe.
Dar nu atât de departe încât
să nu aud un glas strigând la mine:
„Nu te speria, băiatule, eu sunt
bătaia propriei tale inimi”.
Mi-au pus o daltă în spinare,
și-au început să izbească
tot feluri de începuturi de litere.
Făceau un zgomot asurzitor
din care nu se puteau desluși decât
aceste vorbe:
„Nu te speria, băiatule, eu sunt
bătaia inimii tale”.
Au dărâmat peste mine
un taur înjunghiat, ba,
la un cutremur, au lăsat să cadă
peste mine un zid:
drrum și bum!
Doar, doar m-oi sparge.
Un zgomot, un strigăt, sunete înspăimântate,
suflete ale bombelor,
schije din surla îngerului
care a dărâmat cetatea Ierihonului.
Dar niciodată atât de puternice
și atât de tari încât să nu aud
acel glas:
„Nu te speria, băiatule, eu
sunt bătaia inimii tale”.
Da, am un suflet de broască țestoasă.
Numai și numai o altă broască țestoasă
aidoma mie,
aidoma, și mult mai mare,
mi l-ar putea sfărâma și ar
putea să îndepărteze de la mine
singurele cuvinte pe care vreodată
le-am deslușit din urletul lumii:
„Nu te speria, băiatule, eu sunt bătaia inimii,
sunt bătaia inimii tale”.

Invidie

Invidie plăcută, față de bătrâni,
mirare că ajuns în viață,
că au avut puterea în mâini
și în pielea zdrențuită de pe față.

Am încercat de-a lungul vieții mele
și gustul deznădejdii, și al pierderii.
Mă rugam de oase , ca de stele,
să răsară mereu același trup.

Cu mare mirare, cu mare
deznădejde mă regăseam tot unul
la sculare din somn, și la sculare
din nefocul și nefumul
frigului de a fi același mereu,
de a fi prins în laba de leu a destinului,
de greața de a spune întruna eu și eu și eu
mereu între alții și alții și alții.

Invidie pentru bătrâni, ochi strălucitori,
înclinare de cuvinte fără speranță.

Pată-mă, trăiesc și nu mor,
unitate de măsură într-o balanță.

Și nimeni nu aruncă-n celălalt talger nimic.
Eu stau jos și fantoma sus,
și hohotesc și râd și zic
tot timpul numai cuvinte.
Cântec

Înşirare de cuburi, simplă înşirare de cuburi,
zeul nu te crede niciodată când eşti zeu.
Rămân acelaşi purtător de trupuri
sub culmile ploioase, eu,
să le distrug, dar pentru care ochi, şi când,
în tăcere austeră ?
Ţin în afară tristul gând
neînceput într-o pietroasă eră.
Să vină îngerii să-mi facă vânt
cu aripile mari cât pomii,
zăcut cum stau pe-acest pământ
şi mişunat de toţi eonii.
O, dacă oul nu ar fi
frumos ca iarna ce se lasă
și dacă-n el nu s-ar stârni,
cu plumbi, în aripi o mireasă –
respins de nuntă aș fi fost
și numai purtător de trupuri,
și zeii numai e de rost
m-ar fi știut. Ah, cuburi, cuburi.

Foamea de cuvinte

Nu pot să mănânc decât forme,
scoarțe, învelișuri și atât,
ceea ce privirilor enorme
li se înfățișează urât.

Rod, pentru că am dinți de rodii.
De la fildeș am învățat spirala
când taurii, tigrii și celelalte zodii
și-au iscălit pe cer cerneala.

În străfundul fiecărui lucru nu există
până la urmă decât un cuvânt –
înfățișarea trupului meu, tristă,
știe legea acestui pământ,

că până la urmă în lucruri nu este
în miezul miezului decât un cuvânt,
Burebista al întinderii aceste
cu vițele arse în vânt.

Mușc din copaci,
oho, și de ce?
După scoarță e lemn,
după lemn
bate inima abstractă a lui „e”
fără de existență și solemn.

Dac-aș putea să dau verdele la o parte,
din frunze – ar rămâne doar un cuvânt.
Dac-aș putea să dau pământul la o parte,
din pământ ar rămâne scheletul lui „sunt”.

În inima lucrurilor stau cuvinte,
când ne este foame și mâncăm
carne mai întâi, apoi oseminte,
trezia pe care o visăm.

Descoperim până la urmă silabe
căzute din copilăria de zei,
foarte lungi și foarte albe
și numai din trei în trei.

Dacă mi-e foame și mănânc tauri,
dacă mi-e foame și mănânc ghindă,
dacă mi-e foame și mănânc auri,
dacă mi-e sticlă și mănânc oglindă,
dacă mi-e pământ și mănânc grâuri,
dacă mi-e vulturi și mănânc pliscuri,
dacă mi-e apă și mănânc râuri,
dacă mi-e munte și mănânc piscuri,
rămâne scuipat, până la urmă,
ceva printre dinți, sau printre priviri,
un fel de disperată turmă,
un fel de învinse oștiri.
Rămâne până la urmă cuvântul,
ultimul în străfundul obiectului,
cum vulturul rămâne când vântul
curge pe coastele pieptului muntelui,
și bate ca o inimă din afară
lăsând înlăuntru ce este,
mult prea dulcea povară,
pictată, a lăzii de zestre
pe care stau și zic și spun:
la urma-urmelor în fiecare lucru
există
în străfundul lui un cuvânt ca și cum
ar fi, într-adevăr și într-adevăr,
în cel mai adânc,
în cel mai înalt,
cuvinte cu ochi și cu frunte și păr
una într-alta, și unul în celălalt.

Mă las în continuare

Mă las în continuare de mine însumi plâns
ca-n vremea când puneam un ochi albastru la idee,
și pe deasupra o sprânceană ca să-l țină strâns
și-ntors din ce e către ce e.

Și eu m-aș fi dorit un om frumos,
subțire și pătrat la falcă,
peste stafii victorios
sau cel mai înțelept din arcă.

De coadă aș fi tras în sus
cometa adormind în patu-mi,
bătut în cuie m-aș fi pus
pe cruci de-a lungu-mi și de-a latu-mi.

Dar mi-a fost dat pe lânga os
să am și nervi și chef de viață,
și eu am vrut să fiu frumos
așa cum legea ne învață.

Dar, o, am fost așa cum sunt,
cum este osul repetat,
din cărămizi, un zid urcând,
haina de lucru și purtat,

pe care nu pot s-o sfâșiu,
mai neavând un braț, o gură,
atâta timp cât am să fiu
cu însumi, însumi de-o măsură.

Frunză verde de albastru

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la şapte –
de la şapte pân’ la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă…
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

Gnomică

Animalele moarte sunt fixe.

Plantele moarte sapă și sapă
până-n miezul pământului, de fier.

Plantele moarte sunt apă
curgând dinspre mâine spre ieri.

Animalele moarte și-arată
osul alb privitor.

Plantele moarte și-arată
aerul șuierător.

Solstițiu de iarnă

Stau pitrele în supărare
așezate câte două, în genunchii mei ,
de când mi-au zburat din brațe
ramurile-flăcări, frunzele-scântei.
Noaptea cea mai lungă vine-n schimb,
cu un ochi de ceață și de lună neagră.
Pe motociclete vine, ca un nimb
de frig, de tăcere, de pelagră.
Aerul îngheață-n drugi sticloși,
când îmi trec o mână peste el
ditirambi de iarnă, slabi, osoși,
gura mea răcnește către cer.
dar e scrâșnet aspru; pietrele
mai se-ndură, nu se-ndură.
Noaptea cea mai lungă mă sărută
cu o piatră neagră peste gură.

Text pe o piatră

Vietate nedăruită, păstrată în sine,
adunată în jurul centrului ei singuratic
lăsându-se acoperită de ierburi străine
plantate de crivățul artic.

Încerc să pătrund, să m-adaug, să fiu,
eu, rănitul acela întins pe timpanul
secret, arămiu,
unde-și odihnește lunile, anul.

Dar nu izbutesc să m-apropii, nu pot,
sunt prea mult în afară.
…Piatră cu dinți și cu bot
din acre alte pietre mușcară.

Cântec

Ce greu e să fii tu însuți,
neverosimil iepube, împușcat înainte de a te naște,
când fuga cu miros de carne și cu scurgere de sânge
a părinților tăi a și hrănit
vreo rădăcină de iarbă.

Mai întâi trebuie să fii tu, și pentru asta
trebuie să te naști din vreo familie
pe care nu ți-ai ales-o, și care nu te-a ales –
aidoma păcatului originar.
După aceea trebuie să fii,
între alte ființe să fii,
în ghiotura de ființe să fii,
să le respiri și să te respire.

Cu însuți este cel mai greu!
Însuți, e de platină și-ți sterpezește dinții.
Însuți, înseamnă să pierzi, să faci greață
ca și grăsimea.

Să te lași vărsat și să zici mâine,
până mâine mai rabd ca să fiu
Însumi sau Însuți
ca să fiu acel nenorocit de însumi, însumi.

A fi tu însuți, o, ce răbdare absurdă,
ca să ți se spună „darga”,
ca să ți se spună „băiatule”,
ca să ți se spună „vino mâine la prânz
la noi la masă”.

Și tu rânjjești, pentru că masa ești chiar tu,
și tu rânjești la șobolani,
pentru că așa cum zice bătrânul:
Okeanos plânge pe canaluri…

Spunere

Morții au locul fix.
Ei sunt ca ochiul de sticlă.
Doare privirea, orbita,
mișcătoarele statui de pâclă.
Dar ei sunt nimic,
regi peste aceasta.
În afară, absenți,
orizontului coasta
de vid, de nealbastru
de nemare, de nepește
de nepiatră, de neprieten
de nefiresc, de nefirește.

Greața

Acum la urmă, terfeliți, vărsăm
copacii mistuiți cu greu în substantive.
Burți de cuvinte se târăsc
pe limbile umflate, maladive.

Vomită prin vocale sensul stric,
mâncat la nimereală și de foame,
de trupele abstracte năvălind
ale vocalelor romane,

când, luptători cu tâmpla scânteind
pe rictusul de gheață al naturii,
ochi mari albaștri, suspendați
la mijlocul de cerc al urii

și prin pupila neagră, ca o beregată
tăiată clar de un tăiș,
un sânge uleios se-arată
cu dâra lumii în pieziș,

vomită ochii vechi vedenii
mâncate tot de-a valma și mirat.
Vomită nara mirodenii
pe care-n timp le-a respirat.

timpanul alb vomită muzici
pe care sarea nu a nins,
și pielea vechi pipăituri vomită
care-n burice is-au prins.

O, dar de însuși și de nemâncare
lăsat lucios, lăsat febril,
e-această necontinuare
de-a fi perpetuul copil

născut fără de gură, fără
de dinți la pleoapeși urechi,
făcând cu sine, sinele întruna
de nemaidespărțit perechi.

Scrisoare medievală

Duceam în viteză piramide de var,
dar nu pentru ziduri, nu, nu.
Duceam cuvintele acestei limbi romane
dar nu pentru a fi spuse de guri.
Noi suntem, iubito, aceiaşi.
Numai pietrele s-au schimbat,
numai iarba.
Domneşte pe-aici violetul, tăcerea,
cleiul tâmplăresc, oh, da,
cu care ne lipim braţele rupte.
Noi suntem, iubito, aceiaşi
şi nici nu se cunoaşte, oh, da,
că sufletul nostru-i întors
dintr-o călătorie în lumea
perechilor, unu cu unu,
pom cu pom, iarbă cu iarbă,
piatră cu piatră.

Mâna cu cinci degete

Îngerii norilor îmi coborau pe șira spinării.
Rece paradis, șiroind cu pene.
Balta mișunând de pești a mării
cinci degete scotea din ea viclene,

și, cu unghii care mă zgâriau ascuțite,
în vârf cu un bot de rechin,
și cu amprente încolăcite,
cu burice de venin.

M-am tras la noroi, mai ales cu dorința.
Îngerii viermilor mă încălțau cu sandale.
Fără brațe îmi era ființa,
și fără picioare.

A scos însă cinci degete uleioase
nămolul lucind de foame,
pipăindu-mă jilav pe oase
și pe icoane.

M-am tras în lemn și în măduva câinilor,
în ochii frunzelor și în cai,
în uscățimea roasă de șobolani a pâinilor,
în burta lui „vei fi” și-a lui „erai”.

Dar au scos cinci degete apucătoare
cu amprente de șserpi,
încolăciți sub un soare
înverzit de ierbi.

Mă ține în palma ei acuma
mâna cu cinci degete strânse ecou.
Plânsesem cât plânsesem, apoi șezum
ca să renaștem din nou.

Chiron, părintele centaurilor

Stau deoadată, detunați, în sus
ca niște nori de frumoși,
zeii galbeni și cenușii,
cu pumnii pe săbii, umbroși.
Au tronuri pe umerii mei;
își odihnesc câte-o mână-n sprânceana
cea stângă a mea, și-n cea dreaptă,
până nu mai încape vicleana
trecere-a vremii și-a lumii.
Stau deoadată, detunați ca și norii…

Bateți șine de fier, la roata
inimii mele ce nu cunoaște victorii!
Bateți ținte la frâiele late,
împletite din vinele mele.
Bateți potcoavă
la călcâiul acesta,
nenorocos,
bateți caiele
adânci, ca niște lănci.
Să fim gata. Să fim pregătiți.
Să ne putem ridica. Să putem merge
din nou scoși la lumină și arămiți.

Orologiu cu statui

Pietrele deschid un ochi de piatră,
oasele deschid un ochi de os.
Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră
din trei boturi, generos.
E un schimb de ochi mereu în aer.
Ochiul de pisică trece-n frunze.
Frunzele foşnesc cu dulce vaier
în orbitele pisicilor lehuze.
Eu rămân cu pleoapele deschise, aburite.
Ochiul meu sticleşte-n turnul primăriei,
şi, deodată, simt cum prin orbite
cu un prunc în braţe-apar statuile Mariei.

Cântec

N-am mai murit de foarte multă vreme.
De când în loc de ochi aveam ciuperci,
şi izbeau peste lopeţi de trireme
ploi neîntregi.

Eu am murit în trecut,
chiar înainte de a mă naşte.
De mercur instabil ţin un scut
la mâna stângă iscată ca o moaşte.

Mă pregătesc de naştere,
dorm în oul parfumat al bunicului meu
care a plecat în recunoaştere,
chiar acum, în prezentul trofeu.

Îmi fac de cap,âmi fac de frunze, îmi fac de cai,
pentru săgeţi trupul meu este cresut.
Zeul A, zeul E, zeul I
dovedesc c-am murit în trecut.

Cântec

Coagula tristeţea deodată,
ca-n valuri, trupul de mărgean,
şi trupuri de-necaţi zvârlea din matcă
privirea când mi-o prelungeam.
Și se surpau chiar între aripi
în două, păsările-n zbor,
lipindu-și negre peste geamuri
iarna cu geometrii, a lor.
Rărită strada se lărgea treptat
lăsând clădirile să bată
ca niște vâsle mari, la care împingeam
să smulg din mâl galera scufundată.

Perete

Perete curb, plin de cârlige,
în care atârnă vulturi cu gâtul moale.
Perete oblic, plin de cârlige,
înfipte în ochii copiilor morți.
Perete triunghiular, plin de cârlige,
în care atârnă săbii cu lamele roșii.
Perete pătrat, plin de cârlige,
în care atârnă arcuri ruginite.
Perete spart, plin de cârlige,
în care-mi atârnă vinele ca niște sfori.
Perete curb, perete oblic,
triunghiular, pătrat, și plin de cârlige,
de care-ntotdeauna atârnă ceva…

Peisaj final

Noroi care nu murdărește, noroi suav,
noroi lăsat de cuvinte în aer,
noroi îmbrăcat primul pas dezlipit
de pământ, de podul de aer.

Noroi pân` la ferestre, pân` la broaștele ușilor,
vărsându-se-n odaie, în chei subțiri,
chei ce deschid poarta mare a tăcerii,
aflată în fiecare oră de vid.

Noroi al secundelor neimportante,
al tăcerilor dușmănoase ce-nconjoară
morții bătrâni, morții care-au murit fericiți.

Noroi mișcător, de animale suave
înjugate la un plug de os, livid,
arătându-ne carnea pe dinlăuntru,
și-nsămânțând-o cu craniile flămânde
ale morților de dinaintea nașterii noastre,
crescând necontenit.

Debarcare pe lună

Repede, cât mai avem timp,
să ne părăsim trupurile întinse!
De mânerul literei O atârnând,
să ne agățăm iernile ninse,
în alte cuvinte, inventate de noi,
scrise cu frunze de aer,
să ne-mbrăcăm plecarea în sus
și trupurile fără de vaier.
Repede. Eu mi-am închis ochii.
Dinții. Am tras vulturii-n jos.
Am chemat hienele să desăvârșească
tot ce-a mai rămas nesfâșiat și neros.

Către iarbă

Culoare tremurată ca de frig,
tu, verde al iubirii mele,
pe care-n trunchi de lemn te strig
și vii însingurat sub stele,
sub cer scăzut, foșnind din tine
valuri întoarse către vaier;
și brusc plonjez spre înălțime
ca-ntr-o prăpastie de aer,
lăsându-mi umbra să planeze
asemeni norilor de ploaie,
când visurile-aproape treze
prind toamna-n ele și-o îndoaie
ca pe-o meandră-n șes, de ape,
și tu vii pe deasupra, verde,
și nici un lucru nu te-ncape,
și ora tot mai mult te pierde…

Părându-mi rău de adolescenţă

Era o dungă albă pe atunci
răvăşită în pieziş
dinspre arbori spre trotuare.
Noi treceam alunecând
paşii noştri atingând
clipele rătăcitoare.

O, erai un om frumos,
şi subţire, foarte palid!…
Printre ochii tăi curgea
un mănunchi de aripi albe,
parcă cineva pe sus
cu o coasă retezase
din spinarea lui Iisus
aripe melodioase…

Tu treceai mânjit pe aripi
şi cu pene şi cu fulgi.
Unde eşti tu cel de-atuncea
unde fugi?

Ninge cu ochi

Dar ninge. Ninge cu ochi de peşti,
cu ochi de şerpi, de câini.
Ninge izbind în ziduri până devin nefireşti,
oarbe şi fără stăpâni.
Ninge. Şi ochii se sparg, lăsând afară
vederi de piatră, privelişti marine,
înfăţişări ale lumii fără de sine,
micşorată, fugară.
Ninge. Pupile rotunde, drepte, piezişe,
pătrate, triunghiulare,
îngheţând în ţurţuri fără culoare,
atârnând de jgheaburi, de acoperişe….
Ochi rostogoliţi în canale. Azvârliţi cu lopata de lemn
să se facă pârtie goală, pe stradă.
Ochi, bulgări de gheaţă. Ochi, om-de-zapadă.
Ochi peste care trece sania-n clinchet solemn.
Ochi mari. Din ce în ce mai mari, până se sfarmă.
Ochi cu pupile negre lăţindu-se-ntruna,
cât fereastra-n care bate luna,
ochi cât zidul. Ninge. Ochi cât turla. Ochi de iarnă.

Îngerul cu o carte în mâini

Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.

Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.

Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.

Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.

Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.

Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.

Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.

Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.

Când fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.

Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.

Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrint!

Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,

şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…

Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.

O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.

…Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.

Înger refuzat de păsări

Înger refuzat de păsări,
și înscris cu-o pană-n cerc
să te șterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.
Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
și ce friguri tari mă ning.
Mai apoi îți zgârii fața,
curg din ea, secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea –
somnolent în ea te pierzi.
Înger refuzat de păsări
și de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.
Astfel stai înscris cu țipăt
în conturul scos din minți,
răspicat, al vieții mele
care-nfige-n tine dinți.

Transparentele aripi

Merg şi toate lucrurile dau din aripi;
aripile de piatră ale pietrelor
bat atât de încet,
încât pot smulge din ele cristale de cuarţ
ca pe nişte pene dureroase.

De altfel nu mă interesează decât aripile pietrelor
pentru că bat foarte încet,
pentru că bat în interiorul lor,
care este în acelaşi timp interiorul timpului.

Aici sunt odăi, camere, culoare,
săli de tron.
Regele păsărilor nu are aripi.
El nu zboară pentru că prin el
se zboară şi se dă din aripi.

Prin arterele regelui păsărilor
migrează cocorii şi cârdurile de raţe sălbatice.

E o migraţie de la cot la umăr.
Linia tropicelor
nu este altceva decât sprânceana lui.

Dar la Ecuator, ah, Ecuatorul!

Aici în pietre unde totul este dur,
unde timpul poate fi pipăit,
unde trecutul pare a nu exista,
unde viitorul nu poate fi imaginat,
se află sala tronului.
Aici stă regele păsărilor –
el este orb, este mut.

Este surd, este şchiop,
este nemâncat, este nebăut.
Este nedus, este nenăscut.
Este nebun, este neînţelept,
este nefericit,
este neapărat, este nenăscut.
Este netrebnic, este neghiob,
este nefericit, este nedemn,
este nevăzut, este neauzit,
este negustat, este nepipăit,
este nenăscut.

Este nemaipomenit, este neînchipuit, este nevisat,
este neadormit.
Este necugetat, este nevolnic,
este nenăscut.
Pietrele dau din aripi cel mai încet.
Pietrele ţin în ele pe regele păsărilor.
Pietrele zboară stând pe loc.
Pietrele nu se gândesc la altceva decât la piramide.

Regele păsărilor e înlăuntru,
înlăuntrul regelui păsărilor
sunt păsările,
înlăuntrul păsărilor sunt maţele şi gurile lor,
în guşile păsărilor sunt grăunţele.
Cine vrea să semene grăunţe
mai întâi trebuie să spargă pietre.

Pietrele dau din aripi cel mai încet
trebuie înnodate la capete
mai multe vieţi
pentru a alcătui o singură privire.

Cu o astfel de privire se poate vedea timpul.
Pietrele dau din aripi ce mai încet –
înlăuntrul lor e regele păsărilor –

Regele păsărilor stă pe un tron în formă de ou.
E chiar pământul pe care-l locuim.
Regele păsărilor îl cloceşte.

Imagini din Franța

Pe podul din Avignon

Se dansează, se dansează
pe podul din Avignon.
Tibia rămâne trează,
iar claviculele dorm.

Ca o febră, ca o febră
peste dale-n lin murmur,
balansează, o vertebră,
bate timpul, un femur.

Vin stafii din cărți iubite
pe înaltul, dreptul pod.
Zvârle-n aer mari orbite
un jongler miriapod.

Ah și ochiul, ah și ochiul
cel albastru, iată-l, stă
sub sprânceana arcuită
nevăzută pentru că

se dansează, se dansează
pe podul din Avignon.
sub un os, de frunte trează,
pe când literele dorm

în carnea silabei care
o-nțeleg și n-o-nțeleg,
libere, oase lunare,
de cuvântul vestit și-ntreg.

Tinerii

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Les beaux

Aici între stânci, la tribunalele amorului,
între oasele altei ere,
dominând un câmp de tăcare
de nuanța clorului,

mi-ar fi plăcut să-mi las o parte din existență
într-o curte interioară, de pietre și de lene –
sub un cer cu stele europene
să beau dintr-un coif de piatră, esență.

Aici, la tribunalele amorului să fi fost judecat
în Les Beaux, și învinuit
de-a fi nenăscut, și murit
și pietrificat.

Dar a fost să plec cu o puternică, neagră mașină,
mult prea repede și să stau numai atât
cât să-mi scriu în palmă scheletul văzut
al unui arheopterix de caolină.

La mormântul lui Baudelaire

Trec pietrele, măreț cadavru,
rămas cu ploile în unghi!
Mai neizbit, las trupul meu acesta
la gândul tău să-ncline un genunchi.

Rup floarea transformată în păianjen,
și-o las pe tâmplă să-mi alerge suplă,
și îți întind privirea mea cea fixă
de din orbită să mi-o bei ca dintr-o cupă.

Prea obosit din naștere, acuma
comunici oboseala despuiată
a orei de februarie, cu ploaie
de stâncă subțiată și de piatră.

Baudelaire, idee masculină
a zonelor neutre de neant,
mișcare iute în mișcarea alcalină,
virus ce ești al sângelui gigant,

vărsat de mari, poeții lumii,
care alcătuită-a fost să fie
din capete cu trunchi și membre
de-o gingașă anatomie,

limb, tu, pervers și fără semn
al nemișcării dom de oase!
Las un genunchi în unghi solemn
în centrul unei țări ploioase.

Aerul

Aer gri, fum discret coborând înapoi
în coșul pieptului.
Fiecare pătrat de trotuar e o gară
din care un trup de-al tău poate pleca
într-o singurătate însoțită.
Vitrine și ambalaje. Pretutindeni
propria ta piele tăbăcită
întinsă la uscat pe ziduri de piatră gri.
Șir de lumini în goană spre seară.
Jos,
în localul numit „La Commanderie”,
între lumânări groase,
aerul face să tremure flacăra
și fumul.
Deschid poarta de ceară a unei lumânări.
Înăuntru, pe scările de ceară,
pașii n-au sunte.
Dar flacăra
coboară lentă și sigură,
și mușcă aerul
ca pe o pâine fără sfârșit
de care nu te mai saturi
niciodată.

Bând într-un bistrou

Bând într-un bistrou și privind strada,
hemoragia de mașini în viteză,
tinerii sărutându-se, fustele acelea scurte,
dezvelind o colonadă de pulpe,
l-am zărit pe Rimbaud, spurcatul la gură,
certându-se aprig cu Verlaine,
dar l-am pierdut imediat din vedere.

Bând într-un bistrou și privind strada,
am asistat fără să vreau
la căderea unui înger din cer.
Era un înger motorizat, specializat în curățirea
turlelor de catedrală, și deși avea o aripă luxată,
totuși,
mi-a făcut un semn amical
cu cealaltă.

Bând într-un bistrou și privind strada,
m-am gândit că ideile dilată realitatea,
și că Gioconda văzută la Louvre
este aproape meschină
față de ideea ei
circulând nestingherită prin lume.

Bând într-un bistrou și privind strada,
globurile verzi ale existențelor,
semnele zodiacului alunecând
pe lângă ziduri în înserare,
am compus o melodie,
un fel de vietate locuind sunetele,
care însă m-a părăsit imediat,
sugerându-mi disprețul ei profund
pentru cuvinte.

Cloșarii

Cloșarii sunt plante schimbate în oameni,
arbori trădați de arbori,
și blestemați să ia înfățișarea de om.

Iarna, cloșarii stau întinși peste gurile de canal,
părând a disprețui frigul și bolile;
nemișcați stau în luna februarie, întinși
peste gurile calde de canal, cele înconjurate
cu o verighetă de frig.

Poți să-i izbești sau să sari peste ei,
cloșarii nici nu mișcă, nici nu cunosc
rostul cuvintelor.

Abia dacă au reușit să desprindă
din noua lor înfățișare
îndemnarea de a bea apă, îndemnarea
de a mânca pâine, îndemnarea de a le fi
foame.

Pentru ei orașul este un blestem gri, de piatră
și, deși fără sex, cloșarii își schimbă
sexul cu sexul pietrelor.

Dar ei n-au semn. Ei sunt plante,
arbori trădați de arbori, și blestemați
să ia înfățișarea de om.

Cloșarii sunt simple înfățișări.
Am văzut câțiva dintre ei și depun
mărturie.

O singură dată, numai,
se zice că un cloșar, peste noapte,
a înflorit, s-a scuturat de petale
și a făcut mere.

Dar noaptea următoare n-a mai fost zărit
niciunde;
așa că nu se știe ce-i legendă,
ce e adevăr.

Ceasul

La ceasul cel menit să bată ani trei mii
pe care Ludovic, Regele-soare,
privirea lentă-și odihni,
sus, în Versailles-ul de candoare,
pe-albastrele covoare cu crini nezburători
dedați să-mpodobească glezna cu planete,
de unde-ncepe ceasul pentru trei mii de ori
făcut să țină anul în ceruri desuete,
cu dinții, de-un fraged timbru mușcând din el regal,
deasupra de grădina cu geometrii de ape,
am stat cu mine însumi inegal,
de ce a fost, aproape, de ce va fi, aproape,
și am lăsat să-mi cadă, albastru pe albastru,
irisul pe covoare și cerul pe iris,
neînsoțit și singur, cu brațul pe-un pilastru
dat prin tot aurul din vis
când clavecinul, uite-l, intră-n cadranul mare,
și Mozart dezlipindu-se din stele
făcu o reverență și-un menuet îmi pare
făcu-n departe sala oglinzilor, dantele,
aici, la ceasul galben și auriu bătând
trei mii de ani, din care, dacă-au trecut vreo sută
într-o caleașcă-albastră cu crinul alb, strigând,
lăsai să-mi cadă o secundă mută.

Preşedintele Baudelaire

Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire,
Saturn îmi trecuse prin zodie
şi disperat că absintul e interzis în localuri
şi că, în genere, nici nu se mai fabrică

locuiam într-un spaţiu de clor
şi adeseori, scăpând frânele existenţei,
lăsam să se crape sub osul frunţii
frumosul meu creier cercetat de duhuri.

Îţi pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,
şi i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,
şi că întreţin legături cu uriaşii,
un fel de Mercur purtător de veşti proaste.

Preşedintele mi-a surâs lăsându-mi, pe un umăr,
scheletic braţul lui, amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăşi e o formă;
şi este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.

El a deplâns alături de mine
situaţia jalnică a albatroşilor
şi rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvântului şi versul alb.

Preşedintele era de părere că, pentru cei vii,
experienţa tristeţii
este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la Cosmos.

Oricum te sfărâmi, mi-a zis,
caută să îndelungeşti măcar stafia
vreunei stări de spirit coherente
transcrisă în bunul nostru endecasilab.

Stăteam cu faţa vârâtă într-o floare violetă
şi întrucâtva famată de sudoarea preşedintelui
care hotărâse să doarmă o perioadă
cu fruntea pe ea.

Plouă prea des, mi-a spus preşedintele,
şi asta face să sufere piatra
şi legiunile monştrilor anexaţi
care, uneori, ne slujesc silabele poetice.

El a mai precizat că limba poezească
este ameninţată de o aparenţă mult prea curentă,
şi a deplâns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeţilor.

Preşedintele Baudelaire şi-a lăsat scheletul mâinii
pe umărul meu, şi s-a interesat
dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând
să-l votez.

I-am spus că „da”, şi m-am despărţit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor, obosită,
în care îmi duc existenţa în ultima vreme.

Anunțuri