Poezia
Ea se hrănește din privirile fixe
ca să poată exista,
și, când ochii se-nchid, se adapă
din întunericul eliberat de polii
asurzitori ai timpanelor.
Astfel trăiește tot timpul,
deși, uneori, se lasă să fie
visată în somn,
hrănindu-se numai cu legănarea
ciorchinilor de ochi
atârnând de nori.
Ea are articulații de păianjen
când alunecă-n tăcere pe suprafața sunetelor
și se ridică la stele,
cu sine împerechindu-se,
cu ea însăși îngreunându-se
ca să poată cădea înapoi, spre pământ.
Cu pavilioanele-albastre încordate,
numai viitorul o așteaptă
să-i intre-n auz,
și ea stă acolo, o viață, hrănindu-se
cu muzica sferelor. Apoi
se-ntoarce deasupra noastră,
spunându-se pe sine, în cuvinte.
Minerva
Acestă tânără femeie aspră
va deveni zeiță.
Ochii ei mari, privirea ei în globuri negre,
sandaua ei ce-nmărmurește
sub pas, plecată, mala ierbii,
îmi spun că ea va deveni zeiță.
Și frunzele pe ramuri, deodată,
foșnind deasupra ei se fac de fier,
de fier ca sabia curbată – creanga
pe care ea o dă cu mâna-n lături.
Desigur ea va deveni zeiță,
deși acum e numai aspra
și tânăra femeie, cu ochi mari.
Chiar lacrima din ochiul ei, când pică
străfulgerând spre miezul sferei mari,
în fier de glonte se preschimbă.
Eu simt și știu cum în curând
acestă tânără femeie aspră
va deveni, va deveni zeiță,
și-n brațul drept va ține-o rază de lumină
schimbată-n lance grea, de fier.
Ideea cu gură
O viziune a sărmanului Dionis
Ea se arată ca un îngheț
mișcător al durerii.
Un sus spre sus încolăcit,
rupând în tăcere dantura serii.
De după negru, deschide
absențe absorbitoare
tăiate în cruce, de-o gură
cu fildeși, și vorbitoare.
Se trage din osul de idol cioplit
al respirării, pe când adorm
spre alunecarea într-una de cer,
peste sternul enorm.
Lam-lem,lam-lem
al respirării pe când adorm.
Lam-lem,lam-lem
al respirării pe când adorm.
Ea are gura-n călcâie.
Ea se hrănește mergând
pe muchia unde materia
se schimbă în gând.
Ea vine spre mine,lam-lem.
O aud urcând pe scări,
În sus spre sus, lăsând în urmă
nimic și nimeni și neîntâmplări.
Mă calcă pe față;
ne amestecăm limbile într-un sărut
frant. Eu sunt mâncarea
unei ființe.
Sunt devorat. Ultimele
le aud sfărămându-i-se-n dinți
cuvintele mele,
ca niște oase ale foștilor părinți.
Căderea oamenilor pe pământ
Cuvintele mă ajung din urmă.
Ele detună pe timpanul întins
între ceea ce este
şi ceea ce nu este.
Cresc înapoia mea, cresc înapoi,
în amintire,
azvârlind o jerbă de trupuri
înspăimântate.
Trupuri în flăcări, trupuri în valuri,
trupuri în uragane, trupuri în desimea
pământului.
Cuvintele mă ajung din urmă
pipăindu-mă cu mâini de orb
foarte subţiri, şi sunând sticlos,
de câte ori izbutesc să m-atingă
urmele absenţei.
Iată,
mă trezesc smuls şi tras în sus
în zona fără aer.
Aici,
fără de trebuinţă îmi sunt
plămânii şi braţele.
Ochii numai, ei singuri, îmi rămân.
Creierul va merge pe ei
ca odinioară trupul, pe picioare.
Sunt creier cu ochi privitori
şi aştept să fiu, deodată, tras mai sus
într-o zonă fără de stele
unde ideile îmi vor merge
pe creier, cum odinioară trupul
pe picioare.
Dar şi de aici pot fi tras mai sus,
şi-atunci, ideile
vor fi simple picioare de mers.
Dar cine va merge pe ele
altcineva decât
un eu însumi?
Nu mă lăsaţi singur.
Mâna în sine nu are
nici un rost.
Spuneţi-mi, ce să fac
cu două mâini?
Înhămat sunt
la un car abstract.
Scade trupul meu pe măsură ce
se umflă în mine
măştile râzând şi plângând ale cuvintelor.
Cad în noţiunea de genunchi
şi mă rog de voi:
nu mă lăsaţi singur şi pradă
gurii care în loc de dinţi
are statui,
gurii imense pe a cărei limbă de piatră
mă aflu.
Sunt mâncat. Simt.
Foamea şi-a făcut patul
în existenţa mea.
A adormit.
Aici.
Visează pâini abstracte.
Nu mă lăsaţi singur.
Se arată întruchipările şi apariţia
sferei. Naşterea, apogeul
şi moartea.
Ca şi cum eu aş fi fost ele.
Autoportret în a patra dimensiune
Înconjurată de luciul rămas
din retragerea ploilor spre mare,
sfera îşi lua de la inima mea
bun rămas
rostogolindu-se-n zare.
De la ochi, rombul culcat
la revedere îşi luă, zise-adio,
şi se făcu scut, se făcu zigurat,
în cinstea trufaşei de Clio.
Eu primeam toate astea cu calm,
ţeapăn şi fără mirare văzută,
deşi arsese ca de napalm
geometria intimă, ştiută
numai şi numai şi numai de mine,
când am fost şi Arhimede şi-am fost şi nisipul…
Fără sferă şi fără romb, în ruine
fumegător îmi e chipul.
Peisaj cu bătrâni
S-au tocit sandaua, talpa, osul,
drumul, pământul, lava.
E mai mult loc liber, ne putem întinde
în fusul spațiului gol, – orgoliul, slava.
Chiar și aerul și-a tocit vânturile
de penele, și ele tocite.
E mai mult loc liber, ne putem întinde
mai leneș zborurile obosite.
Sufletul s-a tocit de alte suflete,
Iar bătăile inimii, nemaiîntâlnind
nici un spațiu care să le răsfrângă,
se umflă și explodează rând pe rând.
Ce lumină slăbită! Raza joacă-n ea însăși
ca-ntr-o țeavă prea lungă; si sunetul ud
se risipește în cercuri atât de largi, încât cuvintele,
cad printre ele și nu se aud.
Raid în interiorul pietrelor
Raid în interiorul pietrelor,
în structurile fixe.
Mă rog pentru plictiseală, pentru spleen,
pentru mișcarea atât de înceată
încât orașul să aibă-n el solemnitatea de lemn
a unei table de șah,
iar sunetele să fie atât de rotunde, încât
să poată fi culese din aer, cu mâna,
și de săgeata în zbor, păianjenii să-și fluture leneș
plasele lor de o geometrie lipicioasă.
Mă rog pentru plictiseală,
de firul ierbii mă rog,
să nu cumva să-și iasă din sine,
ci să stea lipit de propria lui monotonie,
cum stau secundele de ore și orele de timp.
Mă rog de mere, și în genunchi mă las
în fața umbrei merelor, ca să rămână
nedespărțită de ele;
și cu tâmpla însâgerată izbesc în tunetele ploii,
ca să le-ndemn să urmeze
mai îndeaproape nesăbuitele zigzaguri
ale fulgerelor.
Mă rog de soare să rămână rotund,
mă rog de lună să rămână distantă
și fără de viață,
mă rog de ea să-și păstreze circurile întocmai
și nu cumva să le schimbe-n ventuzele vinete
ale unei meduze, moarte, în spațiu.
Mă rog pentru plictiseală, pentru spleen,
de mine însumi mă rog, pentru plictiseală,
neștiind niciodată cum să-mi înlătur
inima, planeta străină din mine
în jurul căreia mă închid ca un aer pietrificat.
Raid în destinele fixe,
în structurile nemișcătoare:
mă rog pentru plictiseală, pentru spleen…
Conserve de timp
Și totuși, câte mișcări dulci, ale morților
pe sub pământ; deasupra aerului.
În fiecare orbită iluzia
unui răsărit de soare
Câte doi, câte patru
ca un banc de pești invizibili
Călcăm de-a dreptul
pe trupuri de ființe moarte
Alergăm în interiorul
unui sarcofag
Inimă din ce în ce mai vie,
bătând într-un timp
din ce în ce mai mort.
Și totuși, ce dulce mișcare,
ce dulce ocupare
a spațiilor…
Ploaia
Pentru ei pământul era
un fel de aer.
Rădăcinile ierburilor
un fel de ploaie rătăcitoare.
Ah, își spunea:
bine că a început să plouă:
mă încălzisem peste măsură,
lava îmi tulbura odihna.
Dar gloria cea mare consta în magneți.
Se atrăgeau unul spre celălalt
cu un fel de patimă, –
se priveau în ochi, albi de fericire,
și stăteau îmbrățișați până când
urcau în sus pe firele ploilor.
Se lăsau înghițiți de niște magnifice ființe,
și-acolo, înghesuiți în burțile acelea negre, protocolare,
deplângându-și trecutul de glorie,
se priveau unii pe ceilalți în ochi.
Și totuși, albi de fericire.
Cântec
Până la urmă, rămâne doar osul;
ce-a fost mai străin, mai înlăuntrul meu
cuceriți-l pe el, pe gloriosul
al cărnii și-al vinelor drept Dumnezeu.
El e alb, el e neciobit, pentru că nu se vede,
pentru că rămâne, pentru că stă și nu mișcă.
Așa cum flutură totul în iarbă afară de verde
care-i același, când totu-i morișcă,
de zi-noapte, de zi-noapte, de zi
de noapte venită, învinsă…
Până la urmă rămâne „a fi”
care-i alb, care are fibula ninsă.
O, lucrurile!
O, lucrurile, exacerbare a vidului;
de aceea, poate, ele atrag asupra lor
obiectele cosmice.
O, lucrurile, vid absolut, mai vid decît
ventuze ramificate sugând oriunde
obiectele cosmice.
Încerc să mă salvez
şi nu pot decât
cuvintele înstelate să le ridic deasupra.
Numai cuvintele au fiinţă,
numai ele există, există fugind
speriate de moarte, de lucruri.
O, lucrurile deschid un ochi pironitor
şi-l clatină în dreapta, în stânga
după cuvinte.
Cuvintele fug, se fac străvezii,
lucrurile stau, se fac vizibile.
O, lucrurile, exacerbare a vidului.
Inima
Totul se micșora egal, cu viteza gândului,
în acelși timp, munții, mările, oamenii.
Totul se prăbușea în sine însuși cu viteză egală
și în același timp, încât nimeni
nu bagă de seamă nimic.
Numai prezența luminii, încăpățânatei,
nemișcătoarei lumini,
numai sângele-acesta pierdut
de lucruri
ar fi putut stârni o bănuială.
Dar
cineva ar trebui să stea în afară
și
nu s-a găsit nimeni, absolut nimeni.
Totul se mărea egal, cu viteza gândului,
în același timp, norii, câmpiile, oamenii.
Totul izbucnea din sine însuși, cu viteză egală
și în același timp, încât nimeni
nu băga de seamă nimic.
Numai prezența nopților, încăpățânatelor,
nemișcătoarelor nopți,
numai sfera aceasta de întuneric,
mărginită de aștri,
ar fi putut stârni o bănuială.
Dar
cineva ar trebui să stea înlăuntru
și
nu s-a găsit nimeni, absolut nimeni.
Grup de înotători
Ei vin în șir, albi și verzi,
rupți de lucruri, rezemându-se doar
în propria lor inimă, și ea – zvârlindu-se
și prăbușindu-se-n sine, neclar.
Liberi, suspendați, albi și verzi,
vin tulburând aerul static.
Ochii de noapte, întredeschiși,
îi contemplă apatic.
Să-i lăsăm. Să le dăm voie.
Ei cresc unul din altul, noroși și lenți,
și descresc sub ochii ficși ce-i înconjoară
sferic,
și indiferenți.
Suprafaţă
Pentru că merg pe tine,
tu eşti acoperit cu urme de picioare,
eu am tălpile tocite.
Numai dacă sar nu ne-atingem,
sau numai dacă tu te surpi.
Unde mă termin eu, începi tu.
Alb sticlos, cu vedenii.
Se arată: o coborâre de îngeri,
o ridicare de cristale de cuarţ.
O coborâre de zi şi de seară,
un răsărit continuu
de diferite planete.
Nu ştiu dacă este cald sau dacă este rece.
Nu ştiu nici măcar dacă suntem singuri.
Trece ceva, dar nu ştiu ce anume.
Îmi ridic ochii, deasupra,
identic tu şi suspendat mi te arăţi.
Îmi întind mâinile şi merg pe tine în pălmi.
Unde mă sfârşesc eu, te ridici tu,
atârn de tine ca un fruct prelung.
Dedesubt, foarte jos, aleargă cai biciuiţi.
Dacă-mi dau drumul voi cădea într-o şa.
Dar nu îmi dau drumul.
Dacă rămân mai departe cum sunt,
voi îngheţa sau mă voi aprinde.
Dar nu rămân aşa cum sunt.
Închid ochii: se arată numai peisajul interior.
Adică negru, adică vânăt.
Îmi închid pleoapele până jos la picioare,
ca şi cum aş fi un ochi.
Desigur sunt un ochi.
Dar în orbita cui?
Miza pe nenăscuți
Sunt nenăscut. Ceea ce se vede
de jur-împrejur nu sunt decât
părinții părinților. Roșu și verde.
Roșu și verde se-aprind faruri
pe cerul urât.
Protoplasme cu măști fluturătoare
se-ntretaie înaintea mea
și-apoi dispar, în vânăta-nserare
noroasă, grea.
Disperate fumuri urcă spre cer.
Eu bat trotuare de amurg.
Idoli la volane galbene apar și pier,
destrămând fantoma lui Lycurg.
Sunt nenăscut. Ceea ce se vede
de jur-împrejur nu sunt decât
strămoșii copacilor; zeul de iarbă verde
păscut de strămoșul cailor. Atât.
Ciudata lipsă de părinți
Ciudata lipsă de părinţi
cu mult înainte sfârşiţi,
cu mult petrecute morți mai dinainte.
Fii lor se nasc singuri.
La o mare distanţă de moartea părinţilor lor.
Iată-i, stau cu gurile lipite de frunze,
ca nişte omizi,
apoi vine cuvântul şi copiii devin fluturi.
Ei nu sunt la fel,
niciodată nu sunt la fel.
O aură sau un nimb
care le-apare deasupra creştetului,
îi vesteşte că a venit ora mesei.
Se adună toţi unu-ntr-altul,
ca să se facă mai cald,
însă frigul acesta al absenţelor
nu încetează deloc.
Se moare din doi în doi, astfel că
numărătoarea se face pe sărite.
Ei cresc încet, se despart în sexe,
se împreună şi mor chiar în aceeaşi seară.
Locurile rămân pustii şi dintr-o dată,
după câţiva ani,
se nasc nenumăraţi copii
ai căror părinţi au murit demult.
Ei stau cu gurile lipite de frunze ca nişte omizi.
Apoi vine cuvântul şi-i desparte,
şi devin fluturi.
Andru plângând
Trec prin starea acestui suflet
posibile existenţe –
un năvod mortal ce smulge în sus
totul, lăsând numai absenţe.
Las locului această-nfăţişare
şi o adorm, şi o îngheţ, şi o ţin
în pura suspendare
a celor care n-au venit şi vin.
Nimic nu rămâne el însuşi mai mult
decât o foarte singură dată.
Nu sunt vinovat că trăiesc
într-o lume întruna schimbată.
Numai un gând dacă-l întorc, de la tine,
nu mai regăsesc apoi, înapoia-mi, nimic.
Depun mărturie-n genunchi despre-aceasta,
cuvinte pentru nici o ureche ridic.
Decade piatra în inima mea,
rămân în centrul unor margini ce se schimbă.
Desigur, eu sunt un cuvânt
adormit la tine pe limbă.
Testament
Să deplângi
absenţa mea
de pe suprafaţa lucrurilor.
Să pui capcane, lațuri și curse
și mai presus de toate să pui
orbite înalte, de os,
întru întâmpinarea
ochilor singuri și plutitori,
prin aerul de dinaintea
zorilor.
Să aduci cântăreți
din instrumenetele muzicale
amintind de falusul zeilor.
Să aduci animale dresate,
să aduci cocoșați melancolici,
să aduci şi să verşi
amfore cu vin.
Numai numele să nu
mi-l aminteşti,
numai numele, nu.
Pentru că atunci
ar izbucni de jur-împrejurul lui
un trup
pe care tu nu l-ai mai recunoaşte.
Numai numele să nu
mi-l aminteşti,
pentru că el are
o infinitate de trupuri
şi s-ar putea să şi-l arate
pe-acela
pe care tu nu-l cunoşti.
Elogiu
Până când şi mirosul nu e altceva decât o lume
locuită de fiinţe repezi,
până când şi auzul are
locuitorii lui sufocaţi
unul într-altul!
Până când şi culoarea albastră
are o capitală a ei,
unde mişună ai albastrului
vieţuitori, înghesuiţi unul într-altul.
N-am unde să mor.
Îmi trag sufletul, până când
şi în suflet există o populaţie
a amintirilor.
Cosmosul rânjeşte.
Până când şi în rânjetul lui,
sunt războaie şi păci
ale fiinţelor din rânjet.
Mai repede, mai încet.
În mai repede sunt migraţii.
În mai încet sunt palate.
Aici, una peste alta,
una lângă alta,
una îndărătul alteia,
sunt fiinţe gravide de fiinţe.
N-am unde să mor.
Moartea este populată de fiinţe.
Peste tot sunt fiinţe.
Unele se scurg repede,
altele se scurg încet.
Gândesc un loc pustiu,
dar pustiul
e plin de fiinţe pustii.
Frunzele sunt pline de fiinţe înfiorate.
Privirile pline de fiinţe polare.
Lumina de fiinţe luminoase.
Mă asemui cu un copac
Mă asemui cu un copac.
El are foarte multe braţe,
şi eu, foarte multe braţe:
două vizibile, o mie invizibile.
Când sufla vântul braţele lui foşnesc;
mă gândesc că atunci când îmi mişc braţele
probabil că şi ele sunt împinse de un vânt
ciudat.
Mă asemui cu un copac;
fiecare cuvânt al meu este o frunză.
Această comparaţie mă satisface
şi este semn că am îmbătrânit.
Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic,
zeu cu foarte multe braţe, foarte multe picioare.
Îmi plăcea să spun că braţele și picioarele
mi-au fost rupte și că
mi s-au lăsat numai două braţe, dinspre
partea dreaptă,
și numai două picioare
tot dinspre partea dreaptă.
De aceea când alergam, alergam în cerc.
Apoi în spirală.
Acum am îmbătrânit,
îmi place să mă compar unui copac.
Cred că mişc braţele și picioarele
de bătaia unui vânt straniu,
şi sunt fericit
de această comparaţie.
În curând n-am să mă mai compar cu nimic,
n-am să mai mişc din braţe, din picioare,
iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu nişte frunze.
Atunci, voi fi îngăduit
de prieteni, de duşmani, și voi schimba planeta.
Astfel, mă voi pregăti aiurea,
să mă compar c-un lucru cu totul și cu totul altul,
iar când voi mai fi îmbătrânit –
cu un alt lucru,
cu totul și cu totul altul.
Apoi îmi voi schimba iarăşi planeta
şi-aşa mai departe,
ce monotonie, Doamne, Dumnezeule !
Arbor invers
Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.
Mereu cu creierul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi,
dus în nori, în scâteile
celor neluminaţi.
Văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.
Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă…
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.
Gladiatori pe frunze
Așteptam niște forțe necunoscute,
cu gurile în strigăt le așteptam.
frunze înfipte-n undiți, coborâte
spre noi de-a dreptul din Aldebaran.
Deci să mușcăm nervurile dedate,
cu cerul gurii grav rănit
de fierul nemilos ul undiței, legate
de lancea înclinatului zenit.
Și smulși să fim în sus, și smulși!
Din apa norilor și-a aerului tare,
să ni se zvârcolească pe sub stele-n vid,
ca peștii, trupurile-n sufocare.
Și doar scheletul nemâncat și azvârlit
să risipească-n jururi coaste
iar capetele, duri meteoriți,
să dea cu tâmpla-n liniștile vaste.
Inscripţie pe un circ roman
Gladiatori, cu limba smulsă
comunicăm numai prin săbii,
prin sângele uscat pe pâinea
neciugulită nici de vrăbii.
E litera-nsemnată-n noi, cu fierul,
de-un gingaș caracter latin.
Nisipul doar, nisipul numai
întins sub tâmple ni-l dorim
pentru un somn cu vise uleioase,
plutind la suprafața zilei, când
albul decade în culori diverse
vopsind mișcarea ultimului gând.
Marele Canion
Venea surparea. Ea se deschidea deodată,
când era cel mai puțin așteptată,
când tocmai te gândeai la altceva, când tocmai se-nsera
și te aflai departe de însăși coasta ta.
Se deschidea deodată, dar nu-n pământ și nici
mai înaintea pasului, când îl ridici.
Ea, oblică-ntr-o parte, înspre un umăr, brusc
căscată ca o gură de luptător etrusc…
Și nu striga, ci absorbea,
cu sunet invers rămas în loc de dinți,
întregul trup al tău care trăia,
mușcându-ți-l și cu o parte din părinți.
Monștrii dansatori
Monștrii dansatori cu profil de fulger căzut,
cu inima pulsând numai strânsă cu pumnul,
mi-au fugit din basoreliefurile de pe scut,
iar pe monezi nu mi-a mai stat nici unul
Din discul de zvârlit, ei au făcut un ring,
ring de dans, zburător peste câmpie.
Cad uneori de pe el, alteori ning
prin aer, trupuri pe jumătate stafie
Au luat între ei o dansatoare, cum
iau coastele-ntre ele inima și-o-neacă
în întuneric gras și greu, și-acum
smulg de pe ea candoarea ei, întreagă
O, ea pulsează-ntruna împingând
în ei un sânge otrăvit, și de pe ring
pe câmp, pe scut și pe monezi din când în când,
cu trupuri de stafie monștrii cad, sau ning.
Descălecare
Și plopii se acopereau cu trupuri de copii
ținând de frâie trupuri lungi, de cai,
și câte-o pasăre, trecând, le tulbura
plasma verzuie-amestecându-i între ei.
Iar când se-ndepărta țipând în zbor,
cu penele-ncleiate de un sânge ireal,
făpturile din plopi alunecau
pe jumătățile de cai, rămase.
O, șanțurile pline de un fum verzui
se înecau, și-abia mai distingeam
în fumul răsucit deasupra lor
câte un frâu, alunecând din câte-o mână.
Somnul cu fierăstraie-n el
Somnul cu fierăstraie-n el
taie capetele cailor
şi caii aleargă nechezind cu sânge,
ca nişte mese roşii, fugite pe străzi,
de la Cina cea de taină.
Şi caii aleargă, în aburii roşii
clătinând umbre. În şei, fantome.
Frunze se lipesc de gâturile lor
sau se prăbuşesc de-a dreptul în ele,
cum se prăbuşeşte umbra copacului în fântâni.
Aduceţi găleţi, aduceţi căni mari de sticlă,
aduceţi căni şi pahare.
Aduceţi căştile vechi rămase din război,
aduceţi-i pe toţi cărora le lipseşte un ochi,
sau în loc de braţ au un loc liber,
care poate fi umplut.
Peste tot sânge de cal decapitat
curge în voie,
şi eu cel care-am văzut primul
acestea
vă vestesc că am băut din el
și că e foarte bun…
Ulise
Poetului Geo Bogza
Și acum, prieteni, mârâie în noi șira spinării,
încercând să-și smulgă labele din carnea noastră
și să alerge de una singură
până la țărmul mării.
Atât de pasioantă e de corăbii.
Atât de ahtiată e după catarge.
Singură se vrea pe ea însăși,
nepăsându-i de carnea noastră.
ea se linge pe sine până la alb,
cu o limbă a amintirilor.
Nu-i pasă de nimic
se împrumută de bunăvoie –
păsării, câinelui, sau delfinului,
neliniștindu-se,
neîmblânzită nici de arme
nici de călăreți
nici de tonele de apă de deasupra.
Fiecare os al ei este un craniu
vertebrele ei sunt cranii
gândind șfichiul biciului,
al cnutului, al hamurilor,
coastele ei sunt cranii prelungi
gândind orizonturile, îmbrățișările,
gratiile,
o, fiecare os este un craniu,
numai craniile sunt adevărate oase.
O, fiecare os este un craniu
care și-a pierdut mințile
luând în schimb în stăpânire
părțile de pământ și de apă ale lumii.
Nerăbdătoare sunt în noi,
prieteni, șirele spinării
vor să sară din noi, prieteni,
vor să-nconjure în ele,
în fiecare vertebră a lor
câte un creier.
oasele nu mai pot să fie oase
ele nu mai pot să fie coaste, tibii și femururi,
s-au săturat să fie falange,
stern, clavicule, ele vor să fie cu toate cranii.
Ele sunt chiar craniile
tuturor strămoșilor noștri
decapitați în noi
striviți în noi, înecați în noi
spânzurați în noi.
Ele sunt craniile strămoșilor noștri
luptând între ei
pentru dreptul de a fi craniu.
Ele sunt craniile strămoșilor noștri
condamnați să fie rotulă, sau gleznă.
O, prieteni, al nostru nu este decât osul frunții,
toate celelalte oase nu sunt decât craniile strămoșilor noștri.
Urlă în noi șira spinării,
vrea să se smulgă și să alerge la mare,
la margine mării vrea să alerge,
ahtiată după corăbii
înnebunită de dor de catarge.
Creierul scotea din el mâini
Creierul scotea din el mâini,
foarte multe mâini, de toate mărimile,
de toate vârstele.
Astfel, lovea cu pumnul, apuca
o găleată, sau
lipea o palmă albastră de copil pe ziduri
ca să alunge duhurile rele.
Creier cu nenumărate mâini
mâini diverse, cu mai multe
sau mai puține degete,
după trebuință.
Deget inelar, deget pentru amprentă,
deget-unghie până la steaua galbenă Arcturus.
Creierul putea să umble în mâini,
se putea agăța de ramurile
mai groase,
putea azvârli o piatră, mai multe pietre,
sau foarte multe pietre deodată.
Creierul scotea din el mâini.
Creier de om singur.
Creier de om înstrăinat.
Morții
Ei stăteau la rând, triunghiulari,
înșirați pe maxilarul de templuri aztece.
Gâtlejul mut al circurilor mari
zvârlea în ei cu lumină rece.
Umrele lor stăteau la rând, triunghiulare,
înșirate ca dinții,
până departe-nfipte-n cerul mare
de la sfârșiturile minții.
Negre un timp, apoi fără timp și culoare,
înșirate la rând, în lungire,
triunghiuri netriunghiulare
se deformau în nemurire.
Cântec
După ce-au bătut cu brațul, lumea
aerului, rupt de ploaie,
după ce-au murit și osul
s-a albit treptat, sub ploaie.
După ce-au călătorit alături,
printre rădăcini de iarbă –
și cum se țineau de-un deget
printre rădăcini de iarbă,
a venit la ei o piatră
să-i salute, să-i vestească.
Oh, era o piatră neagră…
și le-a spus: Deci iată-mă,
eu sunt cea care-am căzut
de pe inima și-a ta și-a ta,
eu sunt cea care-am căzut.
Iată-mă, le-am spus, acum
vă întâmpin, vă vestesc
voi sunteți aceia care
de pe mine veți cădea,
liniștiți și singuri, veți cădea.
După luptă
Îmi lăsam tâmpla pe o frunză de nuc
aproape călătorind cu ea pe curenți,
spre-acea parte melencolică a zilei
cu steaguri înclinate, cu bărci scufundate,
cu lacuri muribunde și reci…
Îmi apăsam gura pe-o scoarță amăruie,
aproape căzând prin rădăcini, sub pământ,
ca un înotător cu repezi mișcări
printr-un fluviu de sevă înaintând,
împotriva unui dușman nevăzut.
Îmi apăsam umărul de umbra jilavă
care-ncerca tot timpul să fugă,
îndrăgostită de laba iepurilor, după iepuri,
departe de mine, într-o câmpie
plină cu luptători întinși pe spate.
Alfa
Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumă.
Capul meu, ca o flacără de lumânare,
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute.
El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare.
Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul –
Minunat prilej de sete – marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii
mereu fierbinţi,-
arzându-ţi mâinile.
O, dureroasă lumină și miros!
Pălmile tale sunt
fața mea de pământ și de apă.
Numai și numai ele
mișcătoarele, îndepărtatele
mă luminează, arzându-mă.
Râu plutind
O, de-aș putea să-mi las aceste monotone
impulsuri spre reverie…
cum îmi las tâmpla s-atârne
sub meduza înnoptării, vie, –
aș planta în aer scări de apă
cu trepte fluturătoare, cu ziduri mișcate,
și ne-am afunda, ne-am afunda în ele
pâna la genunchi, până la coate, –
dar e prea-nalt pământul, prea înalt
și se destramă totul, în unde fuginde
și insul mi se-albăstrește, se-ntunecă,
și-un dor de greieri mă cuprinde.
Cântec
Se-azvârleau copacii în ei înşişi
se-auzea cum scoarţa se strâmta,
între rădăcini, desigur, se făcuse
loc să-ncapă cine vrea.
Eu duceam piei multe, jupuite
de pe inimile mele, mai demult
mă grăbeam să nu le-atingă vreo privire
şi să nu pot să le-ascund.
Se-auzea din ce în ce mai tare
strigăt de copaci căzuţi, în iască,
şi aproape alergam de teamă
azvârlirea lor să nu se răzgândească…
O armură
O armură în care să ne-ascundem,
tu în dreptul unui ochi, eu în dreptul unui ochi
tu în inima mea, inima mea în fier.
Piciorul tău să curga peste bolovanul pătrat
al genunchiului meu;
brațul tău să alerge peste brațul meu,
cum aleargă un câine de vânătoare
de-a lungul strigătului de luptă
al stăpânului.
O armură singură, mergând pe țărmul mării
și făcând un zgomot asurzitor,
ocolită de pescăruși și de sufletele
femeiești, ale înecaților.
O armură cu două rânduri de dinți
care râd în hohote.
Să-mi întind sprânceana cenușie,
deasupra ta, ca o pătură de nori.
Tu să suspini scurt: să adormi fără vise.
O armură singură mergând pe țărmul mării,
strălucind lustruită de briză,
șuierând lovită de vânt.
Măştile de fier
Plecăm încet, ne smulgem greu din iarbă,
ca niște măști de fier, menite
să dea tărie-acelui chip curgând
pe vârstele iubirii, împlinite.
Și lasă tu perdelele de arbori
s-ascundă după ele-n urmă, mult,
memoria mișcării, asasină,
din care talpa-abias-a smuls.
Și lasă-n falsa ei schimbare,
să bată ora-n tobe mari
de piele omenească, tăbăcită,
la umbra arborilor seculari.
Și lasă-ne izbiți și duși, și doi,
și lungi, când movurile pier.
Și pier ca să existe mult mai clare
fețele noastre dur, sub măști de fier.
Menhir
Poate să-mi afle chipul, coasta,
când vrea, cine vrea.
Și calul și câinele și nevasta
îngropați în preajma mea,
și ploaia ce-o duc meteorii
spre câmpu-nverzit pân` la os,
sub botul de lup singuratic, al orei
învățând cum se moare frumos, –
numai să aibă atâta sabie
și-n dinte tremurătură de stea,
și o cu totul altă corabie
dacă vrea, cine vrea…
În sfârșit
În sfârșit ni s-a întors din lună
inima-napoi, generale…
În sfârșit ni s-a întors din lună
sufletu-napoi, generale.
În sfârșit ni s-au întors din lună
mâinile-napoi, generale.
În sfârșit ni s-au întors din lună
ochii înapoi, generale.
În sfârșit ni s-au întors din lună
caii înapoi, generale.
În sfârșit ne poți recunoaște:
noi suntem, generale,
soldații tăi din primul
și din al doilea
și din al treilea,
generale.
Pentru Nichita 