Colecție de amintiri

L-am cunoscut pe Nichita în primăvara lui ’77, imediat după cutremurul din 4 martie. În anul acela, Nichita se bîlbîia şi şchiopăta. Susţinea că amîndouă i se trag de la cutremur, care îl surprinsese în casa lui Sorin Dumitrescu. În realitate, şchiopătatul i se trăgea de la o polinevrită alcoolică, un sindrom descris încă din 1877 de neurologul rus Serghei Korsakov. Cu bîlbîitul era altceva. Şi Sorin Dumitrescu se bîlbîia, iar Nichita, în semn de simpatie faţă de pictor, a început să se bîlbîie destul de convingător.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, acest defect nu s-a instalat şi în gurile noastre, adică în gurile celor care îl frecventam pe Nichita. În definitiv, nu toată lumea era căzută în cur după Sorin Dumitrescu, aşa că transferul nu s-a produs şi la noi. Cu vremea, lui Nichita i-a trecut bîlbîiala, semn că admiraţia lui pentru geniul lui Sorin se transformase în prietenie. Şi cum Nichita susţinea că orice prietenie, oricît de mare o fi fiind ea, are nevoie, ca să reziste, de o pauză igienică, este de bănuit că după mai multe pauze de-astea a uitat să se mai bîlbîie.

Pe vremea aceea nu exista o stăpînă a casei lui Nichita, dar exista o stăpînă, destul de misterioasă, a inimii lui. Doamna care îi frînsese inima se numea Rodica, avea un fiu, Ionică, şi avusese şi un soţ, dar acesta fugise din ţară. Nichita se muta la ea în fiecare sîmbătă. Înainte de a ajunge la ea trecea pe la noi, pe la mine şi pe la soţia mea, Cristina, avînd noi casa chiar în drumul lui. Avea întotdeauna cu el o plasă în care erau cîteva sticle cu vodcă şi mici cadouri pentru Ionică, fiul doamnei brunete. De sîmbătă după-amiază pînă luni dimineaţă, poetul ducea o viaţă foarte domestică şi, mărturisea el, al dracului de plicticoasă. Trebuia să mănînce, să se uite la televizor, să nu bea prea mult, să-l ajute pe Ionică la lecţii, să se spele, să doarmă în aşternuturi curate şi, destul de probabil, să nu se mai bîlbîie. După un asemenea „tratament” era însă apt să înceapă o nouă şi adevărată săptămînă de lucru.

În vara lui ’77, în jurul lui Nichita se formase un nucleu de plevuşcă literar-artistico-numismatică (cum ar spune Nicolae Breban), se bea vodcă, se citeau diverse producţii literare mai mult sau mai puţin interesante şi, cum nu exista încă o stăpînă a casei, era o harababură de nedescris, practic „salonul Nichita” fiind deschis non-stop. E greu de spus ce era în capul lui Nichita în vara aia. Nu publicase nici o carte nouă de şase ani şi scrisese (de fapt, dictase – Nichita, cel puţin atunci cînd l-am cunoscut eu, nu mai scria nimic cu mîna lui) o parte din Epica Magna. Plevuşca, unde mă număram şi eu în calitate de numismat, era încîntată de carte. Şi nu numai ea.

O seară petrecută în frumoasa „vilă florentină” a părinţilor lui Sorin Dumitrescu s-a consumat cu fragmente din Epica Magna în prezenţa unor personaje celebre în lumea noastră mică: Alexandru Paleologu şi Andrei Pleşu. Andrei Pleşu era un tînăr bărbos, deja corpolent, specialist în pictura lui Sorin (şi nu numai a lui) şi în urcarea drumului spre Păltiniş. Publicase, în 1974, cartea de eseuri Călătorie în lumea formelor şi toată lumea îşi punea mari speranţe în el. Conu’ Alecu Paleologu „spărsese” toate normele comuniste polemizînd cu Ivasiuc (cea mai strălucită minte teoretică a momentului) despre marxism. Iar ca editor, lucra la Cartea Românească, se chinuia să publice un roman scris de un fost activist PCR din Dobrogea, Tudor Manta.

Romanul, care se chema Ana, stăpîna măgarului, a apărut anul următor într-un tiraj de 22.000 de exemplare, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Prezenţa lor ca invitaţi de onoare îl măgulea pe Nichita, dar mai ales pe noi, plevuşca. Onorurile casei le îndeplinea viitoarea doamnă Dumitrescu, pe atunci poreclită Ţăndica. Dumnezeu nu coborîse încă în sufletul lui Sorin, în al nostru nici atît, dar aveam cîteva substitute: vodca, poeziile lui Nichita, cîntecele lui Sorin, dar şi pictura lui. Eu mă mulţumeam să colecţionez monede şi să sper că într-o zi voi debuta. Primul meu roman zăcea de vreo cinci ani într-un sertar al Editurii Cartea Românească. Proprietarul sertarului era – aţi ghicit! – conu’ Alecu Paleologu.

In vara lui 1977, atunci cind m-am imprietenit cit de cit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodca. Nu mi-am dat seama imediat, asta s-a intimplat de-abia in septembrie. Cu toate ca bea foarte mult, peste doua sticle de vodca pe zi, Nichita nu era aproape niciodata beat. Alcoolul ii producea o stare de efervescenta intelectuala vecina cu geniul.

Cum spuneam, de-abia in toamna aveam sa-mi dau seama ca „motoarele” lui Nichita nu mai porneau decit alimentate cu alcool. In septembrie, toata gasca, adica Nichita, Sorin Dumitrescu cu iubita lui, Tandica, poetul Valeriu Pantazi, eu si Cristina, sotia mea, era la mare, la 2 Mai. De Nichita s-a lipit imediat o tinara domnisoara superba, manechin la Apaca, poreclita Fabiola. Valeriu Pantazi a agatat si el o domnisoara cu niste tite imense („ca doi topotami, bre!”, zicea Nichita), asa ca formatia era completa. Se bea in draci, inclusiv pe plaja.

In fiecare noapte, inainte sa ne culcam, Nichita isi lua cu el in camera o portie uriasa de vodca, pe care o numea „rezerva demagogica”. Intr-o noapte a uitat de aceasta rezerva (de fapt, bauseram tot) si cind s-a sculat a intrat direct in sevraj: tremura tot, transpira abundent si varsa. S-a facut instantaneu bine dupa ce a baut cincizeci de grame de vodca la Dobrogeanu, circiuma din sat. Ochii i s-au luminat si a recunoscut-o fericit pe Cristina, care il dusese cu chiu, cu vai pina acolo.

Multi si-au pus problema daca Nichita ar fi scris ce a scris daca n-ar fi baut. Probabil ca nu. Ca si Adrian Leverkühn, celebrul personaj al lui Thomas Mann, Nichita a facut si el un pact cu diavolul. Acesta i-a oferit douazeci si patru de ani de geniu, exact cit si lui Leverkühn. Si-a platit datoria catre diavol prin alcoolism si o moarte prematura. Am spus douazeci si patru de ani din cauza ca Nichita n-a baut pina la douazeci si sase de ani, spre risul colegilor de generatie, decit carcalete, un amestec de vin, sifon si sirop. Cind a debutat, in 1960, cu volumul Sensul iubirii, putea de talent. I s-a parut prea putin.

Cu toate ca se lauda cu femeile cucerite de el, Nichita era la capitolul asta un barbat mai curind cuminte, ca sa nu zic cast, fiindca ar fi o exagerare. Povestea, si incepuse sa creada si el ce povestea, ca s-a insurat inca din liceu cu sora unui prieten, dar ca, plecind la facultate, la Bucuresti, casnicia s-a destramat. Nu l-am crezut niciodata, dar el isi lua foarte in serios povestea si prin ’81 m-a anuntat, cu o mina indurerata, ca Magdalena a murit undeva prin Australia sau Noua Zeelanda. „Care Magdalena?”, am intrebat eu.

Mi-a explicat ca Magdalena fusese prima lui sotie, ca se casatorisera cind el era in ultimul an de liceu si ca de casatorie nu stia nimeni, nici macar parintii lui.

Mariana, sora lui Nichita, mi-a confirmat ca existase o Magdalena Petrescu, sora unui prieten. Si ca Nichita fusese indragostit de ea, dar nici vorba de casatorie. De casatorit, Nichita s-a casatorit in 1962 cu Doina Ciurea, cu care fusese coleg de facultate. Era o bruneta superba, care devenise celebra datorita faptului ca Labis, beat fiind, incercase s-o violeze pe vremea cind erau colegi la Scoala de Literatura. Nichita il admira enorm pe Labis, asa ca era deosebit de mindru ca iubita lui Labis devenise sotia lui. Casnicia n-a tinut si, in 1964, Nichita fugea de acasa. Cind am cunoscut-o eu pe Doina, era trecuta binisor de patruzeci de ani si arata ca o baba uscata si rea.

Cum spuneam, Nichita a fugit de acasa, dar n-a divortat decit in 1982, cu un an inainte de a muri. In 1977 ma imprietenisem nu numai cu Nichita, ci si cu Mircea Ciobanu, care va deveni editorul meu. Nichita nu vorbea cu Ciobanu. L-am intrebat de ce. S-a codit o vreme si pina la urma a spus: „Bre, Ciobanu s-a culcat cu nevasta-mea!”. „Care nevasta?”, am intrebat eu. „Pai, cu Doina, ca alta nevasta n-am!” „Bre, Nichita”, am zis eu, „da-o dracului de treaba, nu mai esti cu Doina de peste cincisprezece ani. Ce nevasta e asta?” Mi-a explicat ca in acte e nevasta lui si ca nu admite ca cineva sa se culce cu ea. Am ris si am dat a lehamite din mina. Intr-o zi i-am pus fata in fata si i-am explicat lui Ciobanu de ce e suparat Nichita pe el. Acesta s-a jurat ca nu s-a atins in viata lui de Doina si, pina la urma, Nichita l-a iertat.

Asa cum scriam saptamina trecuta, Nichita n-a rezistat prea mult linga Doina Ciurea, o femeie frumoasa, dar o scriitoare modesta, cu aere de intelectuala rasata. De altfel, cel putin atunci cind l-am cunoscut eu, pentru Nichita, femeia era mai curind un obiect estetic decit unul sexual. Se indragostea de o femeie frumoasa asa cum se indragostea de vreo moneda greceasca, dar se plictisea la un moment dat si – cel putin moneda – o facea cadou. Intr-o zi, Cristina, sotia mea, pe care el o poreclise Fuzi (de la fuziform), l-a intrebat pe sleau cam cum e dotat ca barbat.Nichita s-a gindit o clipa si a raspuns foarte sigur pe el: „Bre, Fuzi, sincer vorbind, nu prea grozav, dar am o fantezieee…”.

De altfel, atunci cind venea vorba despre asa ceva, Nichita isi descria cu mult umor „obiectul” dintre picioare ca fiind de categoria mijlociemica, cu aspect butonat. O minimalizare evidenta a „obiectului” in discutie, dupa cum aveam sa constat in toamna, pe plaja de nudism de la 2 Mai. Oricum, ori de cite ori aparea prin preajma lui o femeie frumoasa, devenea stralucitor precum un foc de artificii care nu se mai sfirsea si putine femei ii rezistau. Dar, cum spuneam, era numai o joaca de-a dragostea care in cele mai multe cazuri nu se finaliza, poetul multumindu-se numai cu admiratia doamnei in cauza. Intr-o zi – era in vara lui ’79 –, o tinara doamna, care era fascinata de poezia lui, a baut, ca o nepriceputa, mai multa vodca decit putea duce.

Eram, in sufrageria lui Nichita, patru-cinci prieteni, plus doamna. Vazind ca e beata, Nichita a culcat-o in dormitor si noi ne-am vazut linistiti de baut si de taclale. Toata lumea, inclusiv Nichita, a uitat de doamna beata din dormitor si Nichita imi povestea amuzat, a doua zi, cit de surprinsa fost cind a descoperit in patul lui o femeie adormita. „Si ce-ai facut?”, l-am intrebat eu. „Pai, ce sa-i fac, bre? Am acoperit-o cu un pled si m-am culcat linga ea. Cind m-am trezit a doua zi, inspre prinz, femeia plecase, dar ramasese in urma ei un parfum minunat, asa ca am adormit la loc.”

In noiembrie 1954, Nichita a scris o poezie, „Cintec la drumul mare”, care va deveni curind celebra printre prietenii lui de atunci: „Motan m-as fi dorit sa fiu / cu gheare si mustete lungi, / cu coada-n sus, cu blana-n dungi, c-un ochi verzui si-un ochi capriu. // Pisicile de prin vecini / sa le gonesc pe la pricini, / sa-mi fete fiecare-un fiu / c-un ochi verzui si-un ochi caprui…” (v. volumul Argotice, Editura Romanul, 1992).

Nu stiu cit de motan o mai fi fost poetul dupa despartirea de Doina Ciurea, dar in mod sigur starea motaneasca i-a revenit cind a dat cu ochii de Gabriela Melinescu.

Asta se intimpla in 1964, Nichita avea 31 de ani, Gabriela 22. Eu am cunoscut-o in 1970, la redactia revistei Luceafarul, unde lucra ca redactor la sectia de poezie, si pot sa va spun ca era o bruneta superba, care-ti taia respiratia cind o vedeai prima oara. Gabriela Melinescu era nu numai tinara si frumoasa, ci si o poeta extrem de talentata. In ’77, cind l-am cunoscut pe Nichita, acesta vorbea cu nostalgie despre ea si despre perioada pe care au petrecut-o impreuna. Locuiau intr-un apartament de doua camere in Drumul Taberei, pe aleea Romancierilor, si Nichita considera perioada petrecuta alaturi de Gabriela ca fiind cea mai fericita din viata sa. Si una extrem de productiva, s-ar putea spune. Alaturi de Gabriela Melinescu a scris 11 elegii, Oul si sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, In dulcele stil clasic. Nichita a considerat intotdeauna ca el e vinovat pentru despartirea lor. Lipsea cu zilele de acasa in lungi petreceri bahice alaturi de prieteni. Ca sa fie sigur ca n-o va pierde, ii lua cheile si o incuia in casa, uitind sa se intoarca cite o zi, doua. Intr-o zi, a pierdut-o. Era in 1970. In amintirea Gabrielei a scris Nichita poezia A mea, una dintre cele mai frumoase poezii din literatura noastra: „Singurateca ea ma asteapta sa-i vin acasa. / In lipsa mea ea se gindeste numai la mine, / ea cea mai draga si cea mai aleasa / dintre roabele sublime. // Ei i se face rau de singuratate / ea sta si spala tot timpul podeaua / pina o face de paisprezece carate / si tocmai sa calce pe dinsa licheaua. (…) Ea isi asteapta barbatul betiv / ca sa-i vina acasa / si degetele albe si le misca lasciv / pentru ceafa lui cea frumoasa // Pregatindu-i-le de dezbatat / ea tine in boluri si zeama acra, / parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat / sa nu greseasca barbatul niciodata / drumul predestinat”.

Dupa despartirea de Nichita, Gabrielei Melinescu nu i-a mers tocmai rau. Era inca tanara (28 de ani), la fel de frumoasa ca intotdeauna si frumusetii i se adaugase si gloria literara castigata in urma cartilor pe care le scrisese pe vremea cand era femeia indragostita de Nichita. Asa ca nu a durat mult pana cand de ea s-a indragostit lulea un editor belgian stabilit in Suedia, René Coeckelbergh.

Era insurat si avea si copii pe deasupra, dar asta n-a contat prea mult. In 1975, Gabriela pleca in Suedia, pentru a se intalni cu noul ei iubit. In Jurnal suedez I, aparut in 2003 la Editura Polirom, poeta nota, in ianuarie 1976: „Dar iubitul meu René ma tine strans, ca si cum de aici inainte, orice s-ar intampla, trebuie sa intram amandoi in foc. Abia vindecata de arsurile altei mari iubiri, mi se propune din nou acelasi lucru ingrozitor: o descindere in flacarile unui infern nou, despre care nu stiu nimic”.

Cu toate spaimele produse de noul inceput, Gabriela Melinescu a fost fericita alaturi de noul ei iubit, cel putin asa rezulta din jurnalul ei, chiar daca nu l-a uitat niciodata pe Nichita. In acelasi timp, viitorul ei sot (cu Nichita n-a fost casatorita), René Coeckelbergh (cocos de munte), proprietarul unei edituri mici, dar cu coaie mari in Suedia si nu numai, l-a descoperit pe Nichita-poetul. I-a publicat rapid cateva carti si, prin relatiile pe care le avea, l-a impins in randul intai al candidatilor pentru Premiul Nobel. In 1979, Nichita era propus de Academia Suedeza la Premiul Nobel.

Candida alaturi de Frisch, Senghor, Borges si Elytis. Va castiga Elytis, care avea 68 de ani. Pe la inceputul lui ’81, eram la Nichita in vizita si acesta primise o scrisoare de la René, pe care ne-o citea foarte fericit. René il consola ca n-a luat premiul si ii explica pe indelete ca n-au intrat premiile in sac, totul fiind doar o chestiune de timp. Singura conditie, ii explica René, este sa nu faca prostia sa moara tanar, Premiul Nobel fiind acordat de cele mai multe ori scriitorilor trecuti bine de saizeci de ani. Nichita radea si spunea ca pentru un ditamai premiul merita sa traiesti oricat de mult. N-a fost sa fie!

Gabriela Melinescu a fost ce-a fost, totul se dusese, iar Rodica, mama copilului Ionica, se pregatea sa plece in Franta. In 1977, imediat dupa cutremur, Nichita isi cauta, complet debusolat, noi prieteni. Cei vechi fie nu mai erau in tara, precum Matei Calinescu, fie iesisera din cercul lui Nichita si-si vedeau de ale lor. Petre Stoica isi cumparase o casa la tara, la Bulbucata, si-si facea veacul pe acolo, cultivandu-si gradina, Grigore Hagiu locuia intr-o margine de Bucuresti si fiind dipsoman lipsea cu lunile de la betiile lui Nichita.

Nicolae Breban facea naveta Bucuresti-Paris si invers, dar statea mai mult la Paris cu viitoarea lui sotie, Cristina Romanita, si-si scria romanele.

Oricum nu era un mare bautor si-i placea sa vorbeasca numai el (asa e si acum), asa ca Nichita, chiar daca il revedea cu placere, se plictisea repede de el, iar Ivasiuc murise la cutremur. Fanus Neagu era un betiv serios, dar era prea galagios si destul de gaunos in galagia lui. Asa ca, atunci cand l-a cunoscut, pe la inceputul anului, pe pictorul Sorin Dumitrescu, a fost cucerit imediat. Sorin era talentat, destul de cult, bea moderat, avea un farmec aparte, canta la chitara pe versurile unor poeti cunoscuti, inclusiv pe cele ale lui Nichita, si nu-l apucase inca pasiunea pentru Dumnezeu si pentru icoanele bizantine.

Pe vremea aia picta niste ciolane imense, sidefii, pe fond negru, dar, cum spuneam, avea farmec si o „vila florentina”, undeva pe langa Foisorul de Foc. Nichita, dupa ce colectionase ceasuri vechi, apoi fiare de calcat cu carbuni, in vremea aia cazuse in damblaua monedelor. In aceeasi dambla cazusem si eu si asa – am mai spus-o – l-am cunoscut, dar nu monedele aveau sa ma apropie de el, cu toate ca au fost un bun pretext de a intra in vorba si de a ma fatai prin preajma lui. Sorin era gelos si intr-o seara – eram la carciuma numita „Odobesti”, pe Calea Mosilor, azi demolata – a facut o criza de nervi reprosandu-i lui Nichita ca a ajuns prieten cu un desenator tehnic, adica cu mine. „Lasa, bre”, a spus calm Nichita, „ca Ago e un mare scriitor”. Cu o saptamana in urma ii dadusem sa citeasca primele trei povestiri din viitorul Manual al intamplarilor si marele poet ma declarase „genial”, chestie pe care o facea mai cu toata lumea, asa ca nu l-am luat in serios. Sorin n-a cedat si de-abia dupa ce am publicat Tache de catifea, in 1981, m-a recunoscut drept egalul lui. In fine, nu chiar egal, dar undeva pe acolo, ceea ce, la orgoliul lui, era chiar mare lucru.

Despre Nichita s-a scris mult, dar mai ales s-a fabulat – de cele mai multe ori oral – enorm. El insusi a intretinut mitul creat in jurul lui stiind ca, pe langa o opera mare, o biografie controversata nu strica. Ba chiar din contra. Spunea adesea ca posteritatea trebuie construita din timpul vietii, un paradox pe care el l-a rezolvat cu nonsalanta. Facea permanent „gesturi nebune”, menite sa epateze un public conformist care ramanea cu gura cascata de emotie. La Iasi, in toamna lui ’77, in timpul lansarii volumului Epica magna, a ingenuncheat, in fata a sute de persoane, la picioarele lui Geo Bogza si i-a sarutat mana. Aparent act de adulatie aproape fara precedent in cultura romana, in realitate, gestul lui Nichita (care in particular il injura pe Bogza) ascundea o malitie bine mascata. Cu douazeci de ani inaintea gestului de la Iasi, Geo Bogza „il silise” pe Nichita sa-i sarute mana lui Arghezi. Intorcand acel sarut pe mana lui Bogza si uluind asistenta, Nichita il umilea pe acesta din urma. Fiindca amandoi stiau foarte bine si ca Bogza nu e Arghezi si ca cel care ingenunchea era cel mai mare poet de dupa razboi al Romaniei.

S-a vorbit de asemenea mult despre spaimele lui Nichita in fata autoritatilor. Spaima sau sila fata de autoritatile comuniste. Sau, mai curand, un amestec subtil al celor doua sentimente. De exemplu, lui Nichita ii era foarte frica de militienii de pe strada, cu care nu stia sau n-avea chef sa intre in dialog. La un moment dat, refuza sa se mai intoarca seara tarziu acasa neinsotit. Dupa o vreme, l-am intrebat de ce. Mi-a marturisit, destul de jenat, ca in fiecare noapte il asteapta un militian in fata intrarii in curtea blocului, il legitimeaza si, fiindca nu are grupa sanguina trecuta pe buletin, chestie obligatorie la vremea aceea, ii ia cate o suta de lei ca sa-l faca scapat de amenda. Am crezut ca minte, fiindca era caraghios ce spunea, dar insotindu-l de cateva ori am gasit militianul la datorie. Care militian, vazand ca Nichita nu era singur, ne saluta politicos si-si vedea de ale lui. Pentru Nichita, care avea acces la o multime de oameni cu functii inalte, ar fi fost foarte simplu sa rezolve problema dand un banal telefon. Sau sa roage un prieten medic sa-i puna nenorocita aia de grupa sanguina pe buletin. Pana la urma, chiar asa s-a si rezolvat problema. In schimb, in aceeasi perioada, nu se sfia sa ceara audienta la generalul Plesita, seful Securitatii, pentru a-i lua apararea lui Paul Goma. In perioada aceea, prestigiul lui Nichita era imens si orice inalt functionar comunist era mandru sa dea macar mana cu el.

Luni, 31 martie, (n.n.: anul 2008) Nichita ar fi implinit 75 de ani.

Chiar daca in tinerete trasese mata de coada, atunci cand l-am cunoscut, la 44 de ani, adica in 1977, Nichita era un om cu bani. Castiga peste 10.000 de lei pe luna. Ca sa va dati seama ce insemnau pe vremea aia 10.000 de lei, va pot spune ca eu aveam o leafa de 1.436 de lei, iar Cristina, sotia mea, de vreo 2.000 de lei. Impreuna castigam o treime din venitul lui Nichita. E drept, el era considerat cel mai mare poet roman in viata, in timp ce eu nu publicasem decat o povestire in revista Luceafarul. Avea mai multe surse de venit. Un salariu la Romania literara, unde fusese redactor-sef adjunct si apoi publicist comentator.

Desi nu trecea pe-acolo cu anii (nu era singurul in situatia asta, stati linistiti), lua vreo 5.000 de lei. Colaborarile ii aduceau alte cateva mii de lei. Eram intr-o zi la el cand la usa a sunat un domn bine imbracat, care a fost poftit foarte ceremonios inauntru. Mi l-a prezentat si mie: „Uite, bre Ago, dansu’ e Olimpian Ungherea!”. Si catre musafir: „Colonel?”. Acesta a aprobat. Si iar catre mine: „Locotenent-colonel, redactorul-sef al revistei Pentru Patrie”. Stiam ce-i aia Pentru Patrie, era revista Ministerului de Interne, de fapt a Securitatii. Nichita i-a turnat o vodca, apoi, brusc inveselit, a zis: „Auzi, domnule, am vazut multe la viata mea, da’ pana acum n-am crezut ca pe cineva poate sa-l cheme un-Gherea. Cum adica? Un Gherea, doi Gherea si Olimpian pe deasupra. Pai, olimpian era numai Maiorescu, Gherea era carciumar, ploiestean de-al meu prin adoptie, cu carciuma in gara”. Omu’ s-a jurat ca asa il cheama, da’ Nichita nu l-a crezut. „Bine, bre, da’ ce treaba ai cu mine? Nu cred c-ai venit sa ma arestezi, ca esti si dumneata scriitor (tipul publicase cateva romane politiste) si scriitorii nu aresteaza scriitori. Scriitorii aresteaza cuvinte…”. Pana la urma, s-au lamurit. „Omul nostru din Havana” dorea poezii de-ale lui Nichita, cam pentru doua pagini de revista. Nichita l-a privit atent, si-a luat un aer serios, cu toate ca se distra copios, si a zis: „Va dau, bre, ca Securitatea ne apara de dusmani, da’ vreau cinci mii pe ele”.

Olimpianul nostru (pe care l-am vazut recent la TV, in calitate de specialist in francmasonerie) s-a uitat catre telefon. Nichita si-l pusese de curand si era foarte mandru de asta. „Vorbeste, bre, vorbeste, ca noi nu ascultam”, a zis Nichita. Si Olimpian a vorbit. Pe urma am baut, am trancanit, in timp ce Nichita a ales vreo douazeci de poezii proaspete, din cele dictate cu o seara inainte, si i le-a dat. Dupa vreo jumatate de ora, a sunat cineva la usa si Olimpian s-a ridicat. S-a dus la usa si s-a intors cu un plic pe care i l-a dat lui Nichita. Dupa ce-am mai baut o vreme, a plecat. Nichita l-a condus si cand s-a intors a zis: „Vezi, bre, ca-i buna si Securitatea la ceva? Hai sa le sunam pe fete (pe Fuzi, sotia mea, si pe Delia, iubita lui de atunci) si sa ne bucuram ca exista Securitatea!”. Din pacate, nu reusea intotdeauna sa-si vanda atat de bine „marfa”.

Scriam saptamana trecuta despre veniturile lui Nichita, care nu erau mici (aproximativ 10.000 de lei pe luna), dar erau scriitori care castigau de trei-patru ori cat Nichita. Un exemplu este Eugen Barbu, care ajunsese sa fie invidiat chiar de Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor. Pe de alta parte, marele poet traia modest intr-un apartament de doua camere in Piata Amzei, nu avea resedinta la munte, precum multi colegi scriitori, nu avea masina, televizor si-a cumparat cu vreo doi ani inainte sa moara si cam tot atunci si-a pus telefon. Avea un singur costum de haine, pe care si-l cumparase in 1975, cu ocazia Premiului Herder.

Si totusi cum isi cheltuia Nichita banii? Cheltuia mult pe bautura, ii placea sa faca cinste si casa ii era mai tot timpul plina de musafiri. Aduceau si ei de baut, nimic de zis, dar grosul il suporta Nichita. Apoi, cheltuia enorm pe monede, noua lui pasiune. Numismatii negustori profitau de faptul ca Nichita nu se uita la bani atunci cand ii placea vreo moneda – asta era, de altfel, unicul criteriu dupa care cumpara – si-l pacaleau. Ii vindeau falsuri, imitatii, cateodata destul de reusite, dupa monede antice celebre si, cand il certam ca arunca cu banii aiurea, zambea si zicea: „Lasa, bre, ce daca sint falsuri, nu vezi ce frumoase sint?”. Pana la urma, dupa ce se plictisea de ele, i le daruia poetului Gheorghe Tomozei, caruia ii zicea „Printul Tom”, ca sa mai atenueze faptul ca prietenul lui era copil din flori. Asa se face ca „Printul” nostru, un barbat frumos care rupea inimile doamnelor mai slabe de inger, a ajuns sa aiba cea mai mare colectie de monede false din Romania. Adevarul e ca Nichita avea o adevarata slabiciune pentru Tomozei, iar acesta, e drept ca nu foarte des, profita de prietenia cu Nichita. Intr-o seara, Nichita m-a sunat si m-a rugat sa trec pe la el ca sa-mi arate o achizitie absolut uluitoare. Uluitoarea achizitie era o statueta de bronz patinat de vreo 20 de centimetri care reprezenta o balerina facand o pirueta si pe care, numai cu multa ingaduinta, o puteai considera apartinand curentului Art Nouveau. Avea si soacra-mea una la fel. „Ce zici, bre?”, m-a intrebat Nichita, cu o figura fericita. N-am apucat sa-i raspund, ca a continuat: „A fost dezgropata la Histria si cu chiu, cu vai am reusit s-o cumpar!”. Daduse 15.000 de lei pe ea si i-o vanduse Tomozei impreuna cu povestea cu Histria si cu arta romana tarzie. I-am explicat ce si cum si l-am rugat sa ceara banii inapoi, ca-i dau eu una la fel, pe gratis. „Lasa, bre, a zis el, ca Tom avea nevoie de bani ca sa plateasca un chiuretaj, nu pot sa-i cer banii inapoi, c-am patit-o si eu de cateva ori si stiu cum este.”

Cum spuneam, Nichita era un risipitor, dar în acelaşi timp era foarte atent la banii lui. M-a invitat într-o zi la restaurantul Uniunii Scriitorilor, în care eu n-aveam dreptul să intru, nefiind încă scriitor, şi acolo un tînăr poet s-a luminat la faţă cînd m-a văzut. M-a luat deoparte şi m-a rugat să-i împrumut o sută de lei, că n-are bani să plătească. I-am zis că n-am bani la mine, că sînt invitatul lui Nichita, dar că am să-l rog pe acesta să-l împrumute. M-am întors la masă şi i-am spus lui Nichita ce şi cum.

Nu era o situaţie neobişnuită ca un scriitor să se apuce de băut fără să aibă un ban în buzunar. Întotdeauna se găsea cîte un coleg care avea în ziua aia bani şi care fusese şi el, nu de puţine ori, în situaţia respectivă. Nichita m-a ascultat, după care a zis: „Mai dă-l, bre, în moaşe-sa, că i-am dat pînă acum trei sute de lei şi n-am văzut nimic înapoi!”. Era ceva neobişnuit la Nichita, dar n-am insistat, mai ales că pe poetul tînăr şi promiţător nu-l ştiam foarte bine şi Nichita avea diverse antipatii pe care şi le reprima destul de conştiincios, dar din cînd în cînd ele răbufneau. Nu-l putea suferi, de exemplu, pe Marin Preda. Motivul, cel puţin aşa susţinea Nichita, era că, la o beţie la Mogoşoaia, Preda se luase de originea lui rusă, sfătuindu-l s-o lase mai moale cu românismul. Habar n-am dacă-i adevărat, cert e că Nichita aproape îl ura pe Preda.

Am pus, aşadar, întîmplarea pe seama unei antipatii care, sigur, juca şi ea un rol. Peste vreo lună-două aveam să aflu că lucrurile sînt mai complicate. După ce i-a plecat iubita, Rodica, în Franţa, Nichita îşi făcuse obiceiul ca din cînd în cînd să doarmă la noi. Eram vecini, venea la o trăncăneală care se lungea şi pînă la urmă se culca la noi. După o astfel de întîmplare şi-a uitat la noi un carneţel cu coperte de vinilin. Mai curioasă, ca orice femeie, Cristina, nevastă-mea, s-a uitat în el. Era împărţit în două: în prima parte erau notate sumele de bani pe care poetul le datora unor diverse persoane, în special negustori de monede; în partea a doua erau zeci de nume, majoritatea ale unor scriitori, cărora Nichita le dăduse bani. Cînd i-am dat carneţelul înapoi, Cristina a rîs de el, dar el şi-a luat o mină serioasă şi a spus: „Lasă, bre, Fuzi, că nu strică nimănui să ştie cît de porci sînt oamenii!”.

Nu ştiu cum era înainte, dar atunci cînd l-am cunoscut eu, în primăvara lui ’77, în casa lui Nichita era un du-te-vino mai rău ca în Gara de Nord. Veneau tineri poeţi de prin toate colţurile ţării, încărcaţi cu damigene şi cu de-ale gurii. Veneau vechi prieteni, iar unii, precum poetul Grigore Hagiu, nu mai plecau cu zilele sau chiar cu săptămînile. Nichita, care toată tinereţea stătuse pe unde apucase, nu crîcnea, ba chiar aş putea spune că se lăsa înveselit de situaţie.

Dintre numismaţi, se distingea doctorul Ion Donoiu, specialist în acupunctură şi în monedele antice, despre care făcea tot felul de comunicări la Societatea de Numismatică. Mai era inginerul Matache, zis Bobiţă, soţul prozatoarei Maria-Luiza Cristescu, un numismat de duminică. Era director general la Uzina de Mecanică Fină, uzină care producea tot felul de chestii, de la ceasuri la arme. Tot la numismaţi ar trebui trecut şi un anume Bedivan, poreclit Motanul, un negustor fără mamă şi fără tată, dar care se îndrăgostise de Nichita, care îl îmbăta la Lido şi apoi rîdea de el că nu ştie să bea (ceea ce era adevărat).

Veneau artişti plastici, cum ar fi pictorul Mihai Bandac, despre care toată lumea zicea că ar fi securist, dar lui Nichita nu-i păsa şi se distra foarte bine cu glumele lui cam din topor. Mai venea şi Constantin Chiriţă, tăticu’ Cireşarilor, despre care chiar Nichita zicea că ar fi general de Securitate, ceea ce mi se pare o exagerare. Ceva-ceva era el, fiindcă Nichita nu-i ieşea din cuvînt şi, la sfatul lui, a scris volumele Un pămînt numit România şi Roşu vertical, volume care, în afară de titlu, n-au nimic compromiţător în ele. Tot Chiriţă (aşa susţinea Nichita) l-a sfătuit s-o lase mai moale cu Suedia şi să nu se ducă în vizită la Stockholm deoarece, dacă ia Premiul Nobel, lu’ tovarăşu’ (Ceauşescu) nu i-ar cădea tocmai bine. Dar cred că şi asta era una din frumoasele invenţii pe care Nichita le debita din cînd în cînd.

Cum scriam săptămîna trecută, în vara lui ’77, femeile roiau în jurul lui Nichita, el le cucerea la repezeală şi cam la asta se reducea totul. Într-o zi, a apărut însă o fetică gata îndrăgostită, a declarat cu nonşalanţă chestia asta şi l-a privit pe poet aşteptînd senină reacţia acestuia.

Nichita s-a gîndit ce s-a gîndit şi a spus: „Stai, bre, cuminte, că pînă la urmă o să-ţi treacă”. Fetişcana, care nu era deloc o fetişcană (avea vreo douăzeci de ani şi era studentă la matematică), era nu numai îndrăgostită, ci şi perseverentă. Apărea de două-trei ori pe săptămînă, îşi declara dragostea neţărmurită pentru marele poet şi aştepta spăsită ca bărbatul vieţii ei să ajungă la sentimente mai bune. Nu era o frumuseţe, precum Loreta, ţiganca-evreică, secretara lui Nichita, dar era tînără şi, cum spuneam, foarte perseverentă. Nichita ne explicase că e fata unor buni prieteni, că o ştie de cînd era în scutece şi că nu-i trezeşte decît sentimente părinteşti.

Cu astfel de sentimente în suflet, într-o bună zi, Nichita s-a uitat în ochii ei şi a spus foarte serios: „Mă, fato, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Eşti minunată, dar mie nu-mi plac decît femeile păroase”. „Cum adică păroase?”, a întrebat fetica. „Păi, îmi plac alea care au păr pe braţe”, a zis Nichita la fel de serios. „Aha!”, a zis ea şi şi-a privit braţele acoperite cu un puf fin. N-a mai apărut vreo două luni, dar atunci cînd a apărut strălucea toată, s-a uitat la Nichita şi şi-a dezvelit braţul stîng. „Poftim, a zis, acum sînt păroasă!” Şi într-adevăr, era destul de păroasă. „Cum ai reuşit?”, a întrebat Nichita. „Păi, m-am ras în fiecare zi şi… poftim, sînt păroasă!” Nichita a zîmbit şi a spus: „Am glumit, mă, fato. Adevărul e că urăsc femeile păroase”. Fetişcana a început să plîngă şi, printre suspine, a spus: „Să ştii că nu te mai iubesc deloc”. Nichita a mîngîiat-o pe cap şi i-a spus: „Vezi, ştiam eu că pînă la urmă o să-ţi treacă”.

Crăciunul din ’77 l-am făcut la socrii mei, care aveau o casă mare pe Calea Plevnei. Pe Nichita îl mai chema şi Hristea (avea, pe linia tatălui, ceva sînge de aromân în el), pe socru-meu, care era machedon curat, îl chema chiar Hristea şi mai era Cristina, nevastă-mea, poreclită de Nichita Fuzi. Un bun prilej de petrecere de ziua naşterii Domnului.

Cu ocazia aia am aflat că pe Nichita îl mai chema şi Hristea, mi-a arătat buletinul ca să mă convingă, deoarece aveam o figură destul de neîncrezătoare. După ce i-am văzut buletinul, mi-a zis: „Prima oară am semnat Hristea N. Stănescu. Mi se publicase rezolvarea unei probleme în Gazeta matematică şi eram mai mîndru decît atunci, nu mai ştiu la ce vîrstă, cînd trecusem de la pantaloni scurţi la lungi. Îmi tot repetam «Hristea N. Stănescu, Hristea N. Stănescu» şi nu-mi mai încăpeam în piele de orgoliu.

M-a calmat profesorul meu de matematică. A citit rezolvarea, m-a felicitat, după care s-a încruntat văzînd semnătura. «Mă, Nichita, a spus, ce dracu’ de semnătură e asta?» «Aşa mă cheamă!», am spus eu. «Pe dracu’, a spus el, semnătura asta seamănă cu un nume de soldat mort în primul război mondial.» A fost ca un duş rece, n-aveam nimic împotrivă să fiu soldat, dar în nici un caz nu-mi doream să fiu un soldat mort în primul război mondial. De atunci mă feresc să spun că mă cheamă şi Hristea”. Aveam deci doi Hristea şi o Cristină, se anunţa un Crăciun grozav. Casa era mare, băutură şi mîncare din belşug, musafiri pe cinste: Sorin Dumitrescu cu Ţăndica, Tomozei cu o actriţă de mîna a doua, dar în vogă pe vremea aia, poetul Valeriu Pantazi, proaspăt divorţat, care n-avea pe nimeni, şi Nichita care visa la o viitoare doamnă.

Cristina, ca să încurce lucrurile, s-a gîndit că n-ar fi rău să o invite şi pe Liliana R., colegă de facultate la Psihologie şi de serviciu, o blondă micuţă, cu ochii de un albastru-gri metalic, o tipă dată dracului şi plină de hormoni futăcioşi. Avea în ea sînge de ardeleancă, de unguroaică şi de armeancă. Lui Nichita nu-i plăceau blondele, dar cum a văzut-o, i-a căzut cu tronc şi au plecat împreună după petrecere. După aia spunea: „Bre, vine o vreme cînd orice bărbat are nevoie de un psiholog la purtător”. Au stat aproape doi ani împreună.

Liliana R., pe care Nichita o poreclise Delia, era o femeie hotărîtă să facă ordine în viaţa poetului. Întîi şi întîi, fiind iarnă şi Nichita cam dezbrăcat, i-a croşetat un pulover din lînă groasă, gri. La cererea poetului, l-a făcut mai larg şi Nichita îl purta foarte mîndru. Motivul mîndriei era faptul că nu i se mai vedea burta cînd îl purta.

Într-o seară, cînd m-am dus în vizită la ei, mîndreţea de pulover era tăiat în patru. Se certaseră şi, la nervi, Liliana tăiase puloverul. Nichita se lamenta: „Uite, bre, Ago, ce-a făcut nebuna cu puloverul meu!”. Liliana nu s-a lăsat: „Era pe dracu’ al tău, Nichita. Eu am cumpărat lîna, eu l-am împletit, iar tu eşti un porc!”. Pînă la urmă s-au împăcat şi puloverul a fost reconstituit. Oricît de aprigă o fi fost Liliana, tot n-a reuşit să-l facă să bea mai puţin, dar a început să-i gătească şi, pentru Nichita, care mînca pe apucate, asta era foarte important. În iarna şi primăvara lui ’78, Nichita a definitivat viitoarea carte, pe care o numea deja Epica magna.

Pe la începutul verii, am hotărît să plecăm la mare. Era toată gaşca, formată din Sorin Dumitrescu cu iubita lui, Ţăndica, poetul Valeriu Pantazi, proaspăt însurat cu o prietenă de tinereţe a lui Nichita, arhitecta şi autoarea de literatură pentru copii Francisca Stoenescu, eu cu Fuzi, soţia mea, şi, bineînţeles, Nichita cu Delia lui. Se anunţa o vacanţă minunată şi chiar aşa a şi fost, cu toate că am început-o cu stîngul. Trenul cu care am plecat era foarte aglomerat, ca de obicei pe vremea aia, dar avea ataşate vreo trei vagoane care rămîneau la Feteşti din nu ştiu ce motiv. Numai în ele am găsit locuri, iar la Feteşti ne-am mutat în vagoanele care ajungeau la Mangalia. Ne-am mutat e un fel de a zice, deoarece Nichita şi cu Delia n-au reuşit acest lucru. Ne-au făcut cu mîna şi, după cum ne-au povestit mai tîrziu, s-au dus să caute o cîrciumă în aşteptarea trenului următor.

Vacanţa la mare din vara lui ’78 i-a fost, fără discuţie, benefică lui Nichita. Aveam un program destul de strict pe care, spre surpriza noastră, Nichita l-a respectat. După ce ne sculam, pe la zece, zece jumate, cei mai mulţi din gaşcă îşi beau cafeaua, iar Nichita, o să rîdeţi, mînca. Mînca mult, patru-cinci ouă, jumări sau ochiuri, salată de roşii şi puţină vodcă, cît, vorba bancului, să-i lucească puţin ochii. Într-o zi a cerut, spre surpriza noastră, şi lapte proaspăt. I s-a dat şi a băut aproape un kil.

Cred că nu mai băuse lapte de cînd fusese înţărcat. După aceea plecam la plajă, unde nu luam băutură cu noi, spre deosebire de toamna precedentă, cînd vodca pe plajă era o regulă sfîntă. Stăteam pe plajă pînă pe la două. Nichita nu făcea nudism, precum noi ceilalţi, dar avea nişte chiloţi de sport negri, foarte largi, şi cînd se tolănea pe cearşaf i se vedeau toate celea cu care bărbaţii vin pe lume şi noi rîdeam de el, rugîndu-l să-şi scoată nenorociţii ăia de chiloţi, însă el ne refuza foarte demn. Nu făcea baie, dar intra cu picioarele în apă să se răcorească şi-l mai stropeam şi noi, ca să nu se încingă prea tare. La întoarcere, pe la două, cum spuneam, ne opream la „Dobrogeanu”, celebra cîrciumă din sat, şi toată lumea bea ceva, cei mai mulţi bere, Nichita o vodcă mare, poate două.

Gazda ne aştepta cu masa pusă, trei feluri de mîncare, ciorbă, friptură şi desert. Nichita mînca din fiecare fel şi cîteodată cerea şi supliment. Se bea numai bere sau vin. Apoi toţi cădeau răpuşi, Nichita primul. Nu dormeam mai puţin de trei ore în după-amiezele alea, Nichita chiar mai mult, toropit cum era, de soare şi mîncare. Pe la opt, atunci cînd soarele începea să apună, se dădea liber la băutură. După aproximativ zece zile, Nichita nu mai şchiopăta, avea o minte sănătoasă, pielea lui gri-gălbuie devenise arămie şi se simţea iar tînăr şi ferice. Au mai fost totuşi două întîmplări neplăcute. Sorin Dumitrescu a făcut o criză de hemoroizi. Cum fusesem felcer la armată şi tratasem cazuri mai grave decît al lui, i-am recomandat infuzie cu muşeţel şi Hemorzon şi curînd era din nou pe picioare.

A doua întîmplare a fost cam aşa: într-o dimineaţă, după ce a mîncat, Nichita s-a dus să-şi vadă un cunoscut care era cazat la cîteva curţi mai încolo de noi. S-a întors peste cîteva minute cu cracul stîng al pantalonilor sfîşiat de sus pînă jos. Se luptase cu un cîine fioros, ne-a povestit el, şi cîinele fioros îl învinsese. I-am spălat rănile cu vodcă şi apoi ne-am dus să vedem animalul care îl învinsese pe Nichita. Era o stîrpitură de-aia dobrogeană cu picioarele scurte şi strîmbe, care n-avea mai mult de cinci kile şi pe care, cu o singură lovitură de picior, o făceai arşice.

Pe la sfîrşitul verii lui ’78, Nichita se putea considera un om fericit: avea o iubită, care, chiar dacă nu era tocmai pe gustul lui, fiind ea blondă, lui plăcîndu-i brunetele, era totuşi o iubită, şi nu una oarecare, ci o psiholoagă aprigă care încerca să-i pună viaţa cît de cît în ordine; terminase Epica Magna şi Sorin Dumitrescu o ilustrase extraordinar, şi pentru ca totul să fie perfect, acelaşi Sorin plecase la Bacău ca să aleagă hîrtia cărţii şi să urmărească personal tipărirea ei; şi, başca, se simţea sănătos după vacanţa la mare.

Epica Magna a apărut în luna octombrie 1978 la Editura Junimea din Iaşi, într-un tiraj de 19.000 de exemplare. Costa 44 de lei. Nichita s-a dus la Iaşi să facă lansarea, care a fost un triumf. S-a întors fericit de la Iaşi şi habar n-avea că-l aşteaptă zile destul de negre. Era învăţat să fie răsfăţat de critica literară, care chiar îl răsfăţa, aşa că articolul din România literară al lui Nicolae Manolescu a picat pe capul lui ca un duş rece. Iată cum începea articolul lui Manolescu: „Recentul volum al lui Nichita Stănescu, apărut în condiţii grafice impresionante la Editura Junimea, constituie, vai, o decepţie. Nu atît prin flagranta inegalitate (inegale erau în fond şi alte cărţi ale poetului, în special Necuvintele şi Măreţia frigului), cît prin impresia de eteroclit pe care o lasă şi prin lipsa de noutate chiar a poeziilor remarcabile. Autopastişa a devenit procedeu curent. Marele poet trăieşte aici, cu puţine excepţii, prin umbra lui”. Şi articolul continua tot aşa pe aproape o pagină de revistă. I se reproşau pînă şi cîteva virgule puse, e drept, anapoda. Nicolae Manolescu avea în mare măsură dreptate, volumul era destul de eteroclit, dar mai fuseseră şi altele aşa, cum recunoaşte chiar Manolescu. Altul era motivul pentru care Nichita fusese pus la zid. Un motiv care n-avea nici o legătură cu esteticul, chiar dacă „execuţia” s-a consumat în sfera esteticului. Nicolae Manolescu putea foarte bine să ignore poeziile slabe din volum, aşa cum o mai făcuse şi altădată, şi să le discute pe cele valoroase, dar din motive politice nu mai avea chef de aşa ceva.

În 1978, lumea literară era împărţită în două tabere, una bună şi una rea. Scriitorii din tabăra bună se grupaseră în jurul revistei România literară, susţineau autonomia esteticului şi erau sprijiniţi de postul de radio Europa liberă, cu care aveau legături strînse, chiar dacă ele erau clandestine. Se poate considera că Nicolae Manolescu era liderul grupării bune. Cei răi aveau două reviste, Săptămîna şi Luceafărul, erau protocronişti înrăiţi, naţionalişti şi antisemiţi. Securitatea îi sprijinea pe faţă, la fel şi Partidul. E drept că în conducerea superioară de partid erau oameni care, din diverse motive, sprijineau gruparea bună. Gogu Rădulescu era unul dintre ei. Era destul de educat, meloman de bun-gust şi era căsătorit cu o evreică cu veleităţi de scriitoare.

Cu toate că era considerat ca făcînd parte din tabăra celor buni, Nichita cocheta şi cu ceilalţi. Avea în comun cu ei discursul naţionalist pe care îl motiva cu dragostea lui pentru limba română. Başca că din cînd în cînd avea scurte puseuri antisemite. De exemplu, a publicat în revista Flacăra o tabletă în care spunea că s-a săturat de poporul care a făcut revoluţii cu sîngele altora. Vorbea din el sîngele de rus alb. Toate astea au enervat tabăra bună şi Nicolae Manolescu, profitînd de slăbiciunile volumului Epica magna, slăbiciuni reale, i-a dat o lecţie usturătoare. Nichita s-a enervat cumplit şi în plină enervare a scris un pamflet, destul de nereuşit, împotriva lui Nicolae Manolescu.

Sfătuit de prieteni, Nichita a renunţat să-l publice şi după o vreme s-au împăcat. La moartea poetului, Nicolae Manolescu a scris: „Încerc să mă smulg din puterea copleşitoarei tristeţi şi să uit că Nichita Stănescu nu mai este. Citesc şi recitesc din cărţile lui. Moartea aruncă asupra fiecărei poezii, a fiecărui vers, o altă lumină. De astăzi îl citim pe poetul Elegiilor la fel cum îl citim pe Bacovia sau pe Arghezi”. Şi: „Nu încape îndoială că Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după al doilea război”.

Nichita a avut relaţii foarte bune cu critica literară, chiar dacă au existat critici care au exprimat rezerve serioase faţă de poezia lui. Şerban Cioculescu, cel care îl sprijinise pe Arghezi în perioada interbelică, a strîmbat din nas în faţa poeziei lui Nichita. Gheorghe Grigurcu, el însuşi poet, a minimalizat cît a putut opera nichitiană, iar Eugen Negrici, un excepţional teoretician al poeziei, a analizat mecanismele poeziei lui Nichita, ele dovedindu-se, de multe ori, uluitor de simple.

Cu toate acestea, poetul şi-a păstrat părerea bună despre critica literară: „Nu există şi nici nu poate să existe literatură fără critica ei. Critica, literatură a literaturii, critica este tot literatură. Criticul este cititorul-scriitor, este inima dinapoia aplauzelor sau a fluierăturii. Inimă cu circumvoluţiuni, criticul e mai mult decît versul – el este înfometatul de vers. (…) Criticul are treabă cu îngerii: îi plesneşte peste aripi. Îi despăduchează. Le dă sex” (citat preluat din articolul Nichita Stănescu şi critica literară, publicat de C. Trandafir în revista România literară nr. 14, a.c.).

Cum scriam săptămîna trecută, în 1978 Nicolae Manolescu l-a despăducheat cam brutal pe îngerul lui Nichita şi poetului i-a sărit ţandăra. A dictat la repezeală un pamflet intitulat Graba strică treaba, pe care pînă la urmă a renunţat să-l publice. Pamfletul a rămas la mine şi umblînd acum vreo lună printre nişte hîrtii vechi l-am găsit. Iată cîteva fragmente din el: „Aşa cum el (Nicolae Manolescu, n.m.) îi poate descrie pe alţii, şi alţii îl pot descrie pe el: e o bucurie a literaturii române că există un ţîfnos ca Nicolae Manolescu. Mîhnirea coastei mele din care s-a născut Eva este însă aceea că domnia sa gîndeşte uneori literatura ca pe un fapt sportiv, iar nu revelatoriu. (…) Să nu crezi, iubite cetitoriule că nu-l iubesc pe Nicolae Manolescu. Dimpotrivă, îl iubesc, dar îi cert caracterul, îi urechez graba”.

Săptămîna trecută am mers puţin înainte cu amintirile despre Nichita, nu mult, e drept, dar simt nevoia (nu e cel mai rău lucru din lume să ai o nevoie!) să mă întorc din nou la anul 1977. Anul cu cutremuru’, anul cînd l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Nichita. Dar şi anul Goma. Nichita nu era prieten cu Goma, nu se împrietenise nici cu cutremuru’, cu toate că-l evoca adesea, aşa că poate o să vă întrebaţi ce caută Goma în nişte amintiri despre Nichita. S-o luăm pe îndelete.

Mai întîi despre Goma, ca să înţelegeţi despre ce e vorba. În 1977, Goma era deja disident. Publicase mai multe romane (Ostinato, 1971, Cellule des libérables, 1971, Gherla, 1976, Dans le cercle, 1977) în RFG şi Franţa, fără acordul autorităţilor comuniste. În definitiv, şi Kadare publica în Franţa şi nu se prăbuşise comunismul în Albania din cauza asta. Irita, dar era tolerat. Ba, într-un fel, făcea şi bine la imagine: iată că în România se poate să publici direct în Occident şi să nu păţeşti nimic.

Numai că, în ‘77, Goma şi-a dat seama că nu mai ţine aşa. La un moment dat, toată lumea şi-ar fi pus o întrebare simplă: Ce fel de disident e ăla care încalcă regulile comuniste şi nu păţeşte nimic? Aşa că a hotărît să calce strîmb, doar-doar o să ajungă un disident adevărat. Măcar ca Soljeniţîn, să spunem. În definitiv, avea o barbă exact ca el. Aşa că „în ianuarie 1977 se solidarizează cu mişcarea cehoslovacă pentru respectarea drepturilor omului, Carta 77. În februarie 1977 îi adresează lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare prin care îi cere să semneze şi el Carta 77. Pînă în aprilie 1977 adună aproximativ 200 de semnături pe un document adresat Conferinţei pentru Securitate Europeană de la Belgrad şi conceput ca program al unei mişcări pentru drepturile omului în România. Printre semnatari se află medicul psihiatru Ion Vianu şi scriitorul Ion Negoiţescu” (v. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989, Editura Compania, 2003). În momentul acela avea toate şansele să ajungă un disident adevărat. Şi chiar a ajuns. Securitatea a început să-l ia în serios şi colegii lui, scriitorii, s-au uitat mai atent la el. Nichita a fost unul dintre ei.

Cum spuneam, în ’77, Goma era deja un adevărat disident, dar un disident cam fără viitor, că aşa e la români. Dintre cele aproape 200 de semnături pe care reuşise să le adune pe programul privind drepturile omului în România, majoritatea erau ale unor amărîţi care visau să plece din ţară şi văzuseră în Goma o oportunitate picată din cer. Singurii mai cunoscuţi dintre cei care semnaseră erau criticul literar Ion Negoiţescu şi psihiatrul Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu. Securitatea l-a rezolvat repede pe Negoiţescu. Acesta era un homosexual celebru în lumea scriitorilor şi imediat s-a găsit un tînăr poet care a depus o plîngere la Miliţie cum că ar fi fost abuzat sexual de către critic. Acesta a fost arestat şi s-a făcut un tîrg cu el: îşi retrage semnătura de pe manifestul lui Goma şi scapă de acuzaţie. Ceea ce s-a şi întîmplat. Ca să-şi bată joc de el, securiştii i-au pus în vedere să se însoare rapid, ceea ce s-a şi întîmplat. Pînă la urmă, în 1980 pleacă în RFG. Ion Vianu, vechi prieten cu Nichita, n-a cedat din cauză că, cu Goma sau fără el, era hotărît să plece din ţară. Pe 28 iulie 1977 a plecat împreună cu familia în Elveţia.

Nichita n-avea nici o treabă cu toate astea. Îl căina pe Negoiţescu că trebuie să doarmă cu o femeie în pat şi se mira de poetul delator. Zicea: „Cum dracu’ o fi să dai o declaraţie că ai fost la X în vizită, ai băut ceva şi din vorbă în vorbă ăla te-a futut în cur?”. Şi totuşi, pînă la urmă, Nichita s-a implicat în cazul Goma. L-a împins de la spate prietenul lui Nicolae Breban. Acesta era convins că ar putea obţine, prin negocieri, o împăcare între autorităţile comuniste şi Goma. Avea nevoie însă, pentru negocieri, de Nichita, un nume mult prea cunoscut şi care ar fi contat în faţa ştabilor comunişti. Breban fusese membru al CC al PCR pînă în ’71, cînd, la Paris fiind, s-a declarat împotriva Tezelor din iulie, aşa că mai avea destule relaţii pentru a ajunge unde trebuia pledată cauza lui Goma, cu reconcilierea. Zis şi făcut!

Cu toate că era o prostie să-ţi închipui că Goma, care se şi vedea cu Premiul Nobel în buzunar, ar fi cedat vreun pas. Goma a auzit de această încercare şi într-o zi Nichita s-a trezit cu el la uşă. Nu ştiu ce-au vorbit prima oară, dar a început să-l viziteze zilnic, mai ales că lucra, mutat disciplinar, la Biblioteca Municipală, care era vizavi de blocul în care locuia Nichita, în Piaţa Amzei.

Cum spuneam, în toamna lui ’77 Goma îl vizita aproape zilnic pe Nichita. Era urmărit permanent de doi securişti tineri care rămîneau, de regulă, în curtea blocului şi aşteptau răbdători ca Goma să-şi termine vizita. Goma se învăţase cu ei, nu-i prea băga în seamă, cîştigau şi ei o pîine fără să muncească. Dar chestia asta n-a trecut neobservată de vecinii de bloc ai lui Nichita. Şi-au dat seama destul de repede că celebrul disident vine în blocul lor şi că are pe urmele lui doi securişti.

Madam Nalbantu, vecina de palier a lui Nichita, soţie de procuror şi mamă a doi copii mărişori, un băiat şi o fată, cînd s-a prins despre ce e vorba, n-a mai suportat şi într-o zi a ieşit pe balcon şi a început să arunce cu cartofi în cei doi securişti şi să urle la ei să se care la muncă, că sînt băieţi tineri, tocmai buni de muncă. Şi să lase în pace oamenii. N-a păţit absolut nimic, dar, cum spuneam, bărbatul ei era procuror şi nimeni nu ştia pe unde îşi făcea treaba de procuror. Şi cum şi-o făcea! Fiindcă era atît de bîlbîit încît dura cîteva minute pînă cînd putea duce la capăt o simplă propoziţie, Nichita îl simpatiza şi în particular zicea: „Vă daţi seama că un rechizitoriu ţinut de un bîlbîit de calibrul ăsta durează o veşnicie? Pînă termină el ce are de spus moare Ceauşescu şi dispare şi comunismul. Ne-ar trebui mai mulţi procurori d-ăştia”. Goma venea la Nichita aproape în fiecare zi, era prin septembrie, vremea era frumoasă, madam Nalbantu îşi făcea de fiecare dată numărul cu cei doi securişti care îl însoţeau pe Goma şi, într-o zi, pe la prînz, m-am nimerit şi eu pe acolo.

Ştiam de la Nichita că Goma îl vizitează, aşa că n-am fost prea surprins cînd l-am văzut. În 1966 îl ascultasem citind la cenaclul Uniunii Scriitorilor un fragment din romanul Ostinato şi, cu toate că avusese succes de public, pe mine nu mă convinsese că-l dă talentul afară din casă. Dar acum aveam în faţă un disident adevărat, nu mai conta scriitorul, care disident a început imediat să mă îndoctrineze, ceea ce nici nu era greu, nefiind eu prea departe de cuvintele lui. Nichita era din ce în ce mai nervos şi la un moment dat m-am prins că ceva e în neregulă, m-am sculat şi, după ce m-am scuzat că trebuie să plec, chiar am plecat. Nichita m-a condus şi dincolo de uşă, pe palier, m-a întrebat: „Bre, bătrîne, dumneata vrei să fii scriitor român sau disident român?”. Era nervos şi destul de mohorît. „Scriitor!”, am zis eu. „Atunci dă-l dracului pe Goma şi vezi-ţi de treburile tale!”

Nu l-am mai văzut pe Goma, care, de altfel, pînă la urmă, a acceptat să plece din ţară, aşa cum doreau autorităţile comuniste, care ştiau ele ce ştiau. Goma povesteşte pe undeva că înainte să plece a avut o discuţie cu generalul Pleşiţă şi că nu s-a mirat prea mult cînd acesta i-a spus că Securitatea va asmuţi împotriva lui toată diaspora românească, mai ales partea ei legionară. Ceea ce s-a întîmplat! Lui Nichita nu i-a păsat prea mult că Goma a plecat, nu credea în talentul lui, aşa cum nu credea mai nimeni, şi nici nu-i admira curajul, fiindcă, zicea el, curaj trebuie să ai cînd scrii, nu-l interesa alt fel de curaj. Dacă a încercat să-l împace cu autorităţile a făcut-o dintr-un fel de oportunism, nu că i-ar fi păsat de Goma: considera că un asemenea gest va fi apreciat chiar şi de Ceauşescu şi, cu intuiţia lui fină, îşi dăduse seama că singurul care conta, dulăul, era Ceauşescu, nu căţelandrii de pe lîngă el.

Comunismul ni se părea veşnic, iar faza naţionalistă în care intrase îi bucura enorm pe unii. Nichita îşi dăduse şi el obolul naţionalismului încă incipient în volumul Un pămînt numit România şi, cu toate că era grav bolnav, îşi programa atent viitorul. Spunea mereu: „Bre, să nu programăm viitorul!”, dar, atunci cînd putea, uita de boală, care se agrava fără să-i pese că distruge un mare poet, era atent cu viitorul lui, dar şi cu cel al acelora la care ţinea. Îmi spusese să-l dau dracului pe Goma fiindcă pentru mine era mai important atunci să public o carte, decît să mă bat, inutil după părerea lui, cu sistemul. Inutil mi se părea şi mie. Terminasem de scris Manualul întîmplărilor pe la începutul lui ’78 şi scriam de zor la Tache de catifea. Le citeam prietenilor din ambele şi îmi era destul de clar că sînt pe drumul cel bun.

Nichita era încîntat şi de Manual, şi de Tache, dar s-a ferit ca dracu’ de tămîie să intervină pentru a grăbi publicarea lor. Nici eu nu l-am rugat ceva în sensul ăsta, fiindcă erau prea mulţi care o făceau. „Lasă, bre, Ago, o să-ţi vină pînă la urmă şi ţie rîndul”, zicea el din cînd în cînd, dar asta nu mă consola. În ’77 împlinisem 30 de ani şi nu publicasem nimic. Se va întîmpla în ’79, în vară.

In vara lui ’79, Nichita dadea semne de boala, incepuse sa singereze din cauza varicelor esofagiene, albul ochilor era mai mult galben, dar era inca plin de viata si bea cu aceeasi pofta dintotdeauna. Era tot cu Delia, psiholoaga blonda si a dracului, si poetul parea ca s-a cam plictisit de ea, dar de-abia in iarna se vor desparti. Pentru mine, vara aia a fost fasta. Asteptam de opt ani sa-mi apara primul roman, Ziua miniei, care pina la urma a aparut in iulie si l-am lansat, cu Nichita maestru de ceremonii, la Uniunea Armenilor. Dupa aceea s-a baut la mine acasa si toata gasca a fost fericita. Eu eram chiar de doua ori fericit, deoarece Fuzi, adica Cristina, sotia mea, era bortoasa in luna a noua si la o saptamina de la lansare a nascut un baiat.

Era intr-o simbata si seara au aparut la mine Nichita si Mircea Ciobanu, care era editorul cartii mele. Am adus de baut si, dupa ce am baut o oarecare vreme, Nichita m-a anuntat ca ar dori sa fie nasul baiatului. Am zis ca o sa ma mai gindesc, dar n-am scapat de el si pina la urma am zis: „Bine, asa sa fie!”. Nichita botezase o multime de copii si fusese nas la nunta multor prieteni. Zicea ca asa isi mai spala din pacate, dar, sincer sa fiu, in afara ca bea si ii placea sa birfeasca, nu prea avea pacate. Nu destule dupa cit botezase si cununase, dar poate ca aduna capital pentru viitor. Pina la urma, s-a dovedit ca Dumnezeu era indiferent la nuntile si botezurile lui Nichita, fiindca a murit dupa ce a fost nas la o nunta la Turnu-Severin, in decembrie 1983.

Multi i-au acuzat pe miri, Ofelia si Alexandru Condeescu, ca ar fi vinovati de moartea lui, ceea ce e o timpenie. Nichita era in ultima faza a bolii si doctorii se mirau ca mai traieste. El insusi era constient ca nu mai are mult de trait, dar dupa ce a implinit cincizeci de ani spunea destul de senin ca pentru un poet e indecent sa traiasca mai mult de cincizeci de ani. Dar nu ajunsesem inca acolo. In vara lui ’79, Nichita mai avea de trait patru ani, avea s-o descopere pe Dora, dragostea pentru ea il va face fericit si nepasator la boala, dar pina una-alta, se bucura ca un copil ca va fi din nou nas.

Cum spuneam, Nichita bea mai mult decit muritorii obisnuiti, alcoolul fiind pentru el un stimulent, dar si un inhibator. Toate spaimele prin care trece un mare creator erau estompate cu ajutorul alcoolului. Iata parerea unui mare scriitor american contemporan despre alcool, un lichid pe care il folosise din belsug: „Precum o serie intreaga de scriitori americani, a caror dependenta uneori ucigatoare de alcool a devenit in asa masura legendara, incit a dat prilejul in sine unui suvoi de studii si carti, si eu ma foloseam de alcool ca de un catalizator magic al fanteziei si euforiei si ca un accelerator al imaginatiei. Nu este cazul nici sa am remuscari, nici sa-mi cer scuze pentru faptul ca apelam la acest agent calmant, uneori de-a dreptul sublim, care contribuise din plin la scrisul meu… Alcoolul era un partener principal, nepretuit al intelectului meu, dincolo de faptul ca era un prieten dupa ale carui servicii tinjeam zilnic – tinjeam dupa el, sint constient astazi, si ca un mijloc de a calma anxietatea si groaza incipienta pe care le dorisem atita timp undeva, prin beciurile spiritului meu” (Wiliam Styron, Bezna vizibila – Amintiri despre nebunie, Editura Art, traducere din limba engleza de Mihnea Gafita).

Styron este, pentru cei care nu stiu, autorul celebrului roman Sophie’s Choice, dupa care s-a facut un film la fel de celebru. Nu stiu ce anxietati isi calma Nichita cu ajutorul alcoolului, dar in mod sigur acesta era un „catalizator magic al fanteziei”. Din pacate, Nichita abuza de „catalizatorul magic”, chestie care i-a ingrijorat pe prietenii lui mai vechi sau mai noi. Asa ca au intocmit un text, urmat de o lista de semnaturi, text care suna asa:

„Draga Nichita,

Subsemnatii prieteni ai tai si ai poeziei tale, ingrijorati intru totul de indiferenta ce o ai fata de starea sanatatii tale, desi am dori sa vezi in aceste rinduri numai delicatete, nu putem folosi eufemismul, te rugam, cu intreaga noastra fiinta si cu toata intelegerea ce-o avem fata de notiunea de libertate, sa-ti sacrifici minimum o saptamina din timpul tau pentru a te interna intr-un spital spre a elucida diagnosticul si tratamentul pe care-l vei putea urma ulterior acasa si intre prieteni” (v. Album memorial Nichita Stanescu, editat in 1984 de revista Viata Romaneasca).

Scrisoarea era datata 12 septembrie 1977. Urmau 48 de semnaturi. Nu stiu cine a avut initiativa acestei scrisori, poate Nicolae Breban, care era sincer ingrijorat de starea sanatatii lui Nichita, dar indiferent cine a facut-o, scrisoarea l-a enervat cumplit pe poet. „Uite, bre, si la astia, bombanea el, ma considera un betiv si ei sint la fel de betivi ca si mine.” „Nu chiar toti, Nichita”, incercam eu sa-l imbunez. Adevarul e ca multi dintre cei care semnasera abuzau, ca si Nichita, de licoarea minunata numita alcool si nu putini vor muri relativ tineri din cauza acestui abuz.

Acum citeva luni, pictorul Sorin Dumitrescu declara in emisiunea Nasul ca Nichita bea, dar nu l-a vazut niciodata beat. Este aproape adevarat. In cei sapte ani, cit am fost prieten cu Nichita, la fel ca si Sorin Dumitrescu, nu l-am vazut decit de doua ori beat cu adevarat. Prima oara s-a intimplat pe la inceputul lui septembrie ’77, in ziua cind am hotarit sa plecam la mare. Am mincat la Athenee Palace, s-a baut putin, mai ales bere, si s-a pus tara la cale. Dupa aceea, Sorin Dumitrescu ne-a invitat la el acasa sa bem niste palinca pe care o adusese Tandica (iubita lui Sorin) de la parintii ei din Cugir. Asa ca ne-am dus la vila „florentina” a parintilor lui Sorin si am baut palinca. Se inserase cind Sorin si-a luat chitara si a inceput sa cinte. Erau cintece intocmite de el pe versuri de Zaharia Stancu, Labis, Dan Laurentiu, Mihai Ursachi si, nu in ultimul rind, pe versuri de Nichita.

A inceput cu Ursachi si a tinut-o asa vreo ora, spre mirarea si apoi indignarea lui Nichita. N-avea nimic cu Mihai Ursachi, poetul din „tulcele tirg al besilor”, asa numea Nichita Iasiul, un poet care era la fel de betiv ca si el („Magia si alcoolul vieata-mi guverneaza…”), dar considera ca el se afla pe locul unu in sufletul lui Sorin, nu te miri cine, tocmai din Iasi. S-a enervat, cum spuneam, dar nu s-a imbatat. Pina la urma, vazind ca Sorin o tine gaia-matu si ca nici dupa multe rugaminti („Mai lasa-l, bre, dracului pe Moustaki asta, ca m-am saturat!”) trubadurul n-o schimba, s-a hotarit sa plece acasa. A comandat un taxi si cum eram vecini, ne-a invitat pe mine si pe Fuzi, sotia mea, sa-l insotim.

Sa fi fost ora noua si ceva, hai zece. Ne-am luat la revedere de la gazde si ne-am carat. In fata la Athenee Palace a oprit taxiul foarte hotarit, a platit si ne-a invitat sa mai bem ceva. Repet, nu era beat, ci numai enervat. Am baut, a repetat de citeva ori sloganul pe care nu stiu daca il inventase el (cred ca mai curind poetul Dan Laurentiu), „la Athenee Palace, unde mult ne place!”, am mai trancanit despre una-alta si pe la doua-sprezece trecute fix ne-am carat. Nichita ne-a rugat sa-l conducem, eram la doi pasi de casa lui, asa ca am facut-o. In fata blocului a zis sa urcam cu el. Am urcat. Nu stiam ce ne asteapta…

A deschis usa, a aprins lumina in hol si, in aceeasi clipa, s-a prabusit. Am tras de el, am zbierat la el, nimic. Cu chiu, cu vai l-am tirit in sufragerie, pe covor. Sa-l punem in pat nici nu se punea problema, era mult prea greu pentru fortele noastre, chiar unite. Rasufla normal, pulsul parea si el la fel (fusesem un an jumate felcer in armata, asa ca ma pricepeam), dar dormea ca lemnul. Am tras usa dupa noi si am plecat acasa, destul de ingrijorati. Trecuse bine de ora unu. Ne-am culcat pe la doua, ne-am sculat la patru, cam chiauni, si la cinci am pornit, asa cum convenisem, spre Nichita. La sase si zece pleca trenul spre mare. Nichita ne astepta vesel, pe balcon, cu o sticla de vodca in mina. Era mai treaz decit un ciubar cu apa proaspata in el.

In toamna lui ’79, imediat dupa botezul fiului meu Ion, relatiile lui Nichita cu Delia, psiholoaga blonda si data dracului, au inceput sa scirtiie mai rau ca niciodata. Motivul era destul de banal. Nichita o cunoscuse pe Todorita Tarita (Dora), o tinara studenta la filologie. Era mai mult decit frumoasa si avea un mare avantaj fata de Delia, era bruneta, asa ca nu i-a trebuit mult poetului sa se indragosteasca de ea. Delia banuia ca trebuie sa fie vreo femeie la mijloc, dar l-a lasat in pace si i-a inghitit destul de senina minciunile stingace. Asta pina cind, intr-o zi, a pus piciorul in prag (trebuie sa fi fost in iarna lui ’79), a strins toate lucrurile pe care Nichita le avea la ea, i-a pus bocceaua in brate si l-a invitat sa se care din viata ei. Nichita s-a carat destul de bucuros ca a scapat atit de usor. Dupa cum spuneam, Delia era o femeie hotarita, asa ca peste citeva luni era deja maritata cu Dorel Vintila, tobosarul de la Rosu si Negru (a nu se confunda cu Tandarica, acesta cred ca deja fugise din tara) si peste noua luni nastea o fetita. A mai facut una si si-a convins barbatul sa fuga din tara. Dorel a fugit si pina la urma s-a stabilit in Suedia, unde dupa vreo doi ani si-a adus sotia si fetele. Asa se face ca astazi in Suedia, la Stockholm, traiesc doua dintre iubitele lui Nichita, poeta Gabriela Melinescu si Delia, psiholoaga blonda.

In luna martie ’79, lui Nichita ii aparuse volumul Opere imperfecte, ilustrat de Sorin Dumitrescu. Critica literara a primit cu raceala cartea, mai mult din motive politice decit estetice. Poetul parea mult prea apropiat de tabara literara rea si trebuia pedepsit in vreun fel. Nichita si-a primit destul de mohorit pedeapsa, dar s-a consolat destul de repede. Prietenii nu-l parasisera inca si o avea pe Dora linga el, marea si ultima lui dragoste. Pentru ea va scrie nenumarate poezii de dragoste („Pe frunza singeroasa a inimii mele / libelula Dora a adormit…”) si in ’81 („desi are oroare de procedurile birocratice”, cum scrie Alexandru Condeescu) divorteaza de Doina Ciurea si se casatoreste cu Dora. La putina vreme dupa casatorie a infiat-o pe sora acesteia, Mirela. O iubea pe Dora si nu s-a sfiit s-o declare: „Atit de mult eu o iubeam pe ea / ca insusi cerul se curba / albastru” (poezia „Dora” in albumul memorial Nichita Stanescu editat de revista Viata Romaneasca in 1984).

Incepind de prin ’80, gasca din jurul lui Nichita a inceput sa se destrame. Poetul Valeriu Pantazi s-a insurat si nu mai venea zilnic la Nichita, eu m-am mutat din cartier si, avind si serviciu, mi-era cam peste mina sa-mi pierd noptile cu el. Si s-a mai intimplat ceva. Hodoronc-tronc, fara sa i-o ceara nimeni, marele poet s-a apucat sa dea o declaratie la televizor, in care sustinea ca toti scriitorii ar trebui sa munceasca in uzinele patriei si ca dupa o zi de munca scrisul lor va zbirnii. Mi-a sarit mustarul si ne-am certat. Declaratia era o porcarie, mai ales cind venea de la un om care nu mai trecuse de ani de zile pe la locul de munca, redactia revistei Romania literara. Nu stiu ce-a fost in capul lui si de ce a dat scriitorilor acest indemn.

Cum spuneam, ne-am certat, adica, mai bine zis, eu am urlat la el si el a stat cu privirea in pamint si n-a zis nimic. M-a potolit Dora, care mi-a spus: „Lasa-l in pace, Ago, nu vezi ca e foarte bolnav!?”. Nichita era, intr-adevar foarte bolnav si incerca sa nu mai bea vodca, pe care o inlocuise cu vin. Fara vodca ii pierise cheful de viata, era apatic, somnola si brusc l-am vazut ca pe un om foarte batrin aflat in pragul mortii. Am renuntat sa mai spun ceva, am dat a lehamite din mina si m-am carat. Timp de vreo sase luni nu l-am mai vazut. Din acelasi motiv, Sorin Dumitrescu s-a racit si el de Nichita. Pina la urma ne-am impacat, dar niciodata relatiile noastre nu au mai fost ca inainte. Probabil va intrebati de ce mi-a sarit atit de tare tandara. Raspunsul e simplu. Programul meu zilnic era urmatorul: ma sculam la sase si zece, plecam la serviciu si ma intorceam pe la cinci. Mincam, dormeam o ora, apoi scriam toata seara. Din cauza asta eram extrem de obosit.

In mod obisnuit, membrii Uniunii Scriitorilor fie nu aveau serviciu si traiau din banii imprumutati de la Fondul literar, fie aveau cite o sinecura, precum Nichita. Asa ca visam sa ajung si eu in starea asta si Nichita, prin declaratia lui, imi taia accesul la ea. Practic, Nichita refuza tinerilor scriitori statutul de scriitori profesionisti, statut de care el beneficia din plin. Cum dracu’ sa nu te superi?

Cum spuneam, prin ’81, deci dupa patru ani si mai bine, relatiile lui Nichita cu vechea gasca au inceput sa se raceasca. El avea o vorba: „Bre, orice prietenie are nevoie de o pauza igienica!”, asa ca a considerat raceala noastra o pauza si gata. Ar fi putut fi o pauza binevenita, dar in perioada aceea casa lui era mai plina ca niciodata. Veneau de peste tot, din toate colturile tarii, tineri poeti incepatori admiratori, toti incarcati cu damigene si dornici sa-l atinga si sa-l asculte. Nichita bea cu ei, ii uluia cu vorbele lui, ii lauda invariabil pe toti dupa ce asculta doua-trei poezii lesinate si apoi apareau altii si altii. Si, colac peste pupaza, in perioada aia poeta Elena Stefoi, care din nu stiu ce motiv nu mai avea casa, s-a mutat in apartamentul lui. Dora i-a facut rost de o saltea si de un paravan si a instalat-o in sufragerie. Seara, pe la unsprezece, poeta Stefoi se culca dupa paravanul ei, musafirii nu se sinchiseau, beau si il ascultau fascinati pe Nichita pina spre dimineata.

Din pacate, bea din ce in ce mai mult si era din ce in ce mai bolnav. Stralucirea lui intelectuala si verbala, o stralucire neegalata de nici unul dintre contemporanii lui, incepuse sa paleasca si a inceput sa apeleze la vechile paradoxuri, care sunau, din cauza prea multei folosinte, dogite, ca o placa de patefon uzata. Cind ma mai nimeream pe acolo, imi facea rau fizic sa-l vad cum se degradeaza pe zi ce trece, si intelectual si fizic. „Lasa, bre, Ago”, spunea el, „ca nu mai dureaza mult!” „Nichita”, ii spuneam eu, „ai putea s-o lasi mai moale macar cu bautura!” „Nu mai pot, Ago, am incercat si e ca si cum cineva mi-ar apasa o perna pe fata si m-ar invita dupa aia sa respir”. N-aveam ce sa-i raspund si treceam din ce in ce mai rar pe la el. Dupa o hemoragie puternica (facea hemoragii din cauza varicelor esofagiene care se spargeau), a cazut la pat. Cind m-am dus sa-l vad, era intins in sufragerie pe salteaua pe care dormise poeta Stefoi si respira greu. Mi-a spus abia vorbind: „Bre, Ago, gata, ma duc!”. L-am incurajat intr-o doara, convins ca nu mai are mult. Aiurea! Peste citeva zile era din nou in picioare, cu vodca in fata si palavragind vesel cu noii lui prieteni.

Din puhoiul de admiratori care ii calcau casa zi si noapte, Nichita a reusit sa-si faca noi prieteni, oameni de buna calitate, care il admirau fara rezerve. Sorin Dumitrescu, a carui lipsa poetul o resimtea acut, a fost inlocuit cu Mircea Dumitrescu, un grafician de mare talent, dar cum acesta era cam tacut si nu cinta nici la chitara, precum Sorin, a fost completat cu poetul Augustin Fratila, care avea si chitara, si voce, si inspiratie. Asa ca in serile in care se intilneau Mircea desena (au ramas multe desene in care apareau Nichita si invitatii sai), iar Augustin cinta. Pina la urma, impinsi de la spate de criticul literar Constantin Crisan, Nichita si Augustin au scos un disc la Electrecord. Discul a avut succes si prietenia lor s-a cimentat.

Cum spuneam, noii prieteni, la care trebuie adaugati criticul Alexandru Condeescu, viitorul director al Muzeului Literaturii Romane, si poetul Aurelian Titu Dumitrescu, il admirau si iubeau neconditionat pe Nichita. Poetul Petre Stoica, vechi prieten cu Nichita inca din tinerete, cind impartisera o vreme aceeasi camera, a simtit aceasta dragoste pe pielea lui. S-a dus intr-o seara sa-si vada vechiul prieten. Era cam abtiguit. Casa era plina, ca de obicei. A baut ce-a baut si, la un moment dat, a inceput sa-l ia peste picior pe Nichita.

Cei noi nu vazusera niciodata asa ceva, marele poet sa fie batjocorit la el acasa. Si de cine? De un tip de care ei nici macar nu auzisera. A inceput un mic scandal provocat de Mircea Dumitrescu, care nici el nu era tocmai treaz. Mircea il adusese in vizita la Nichita pe sculptorul Jean Parvan, zis Pafca, o namila de om, dar altfel foarte blajin. Petre Stoica avea o gura rea, mai ales cind bea, asa ca l-a dovedit repede pe Mircica, care, cum am spus, n-o prea avea cu vorbitul. S-a trecut la invective directe, Petre Stoica si-a batut joc de statura lui Mircea, un barbat nu tocmai inalt si atunci a intervenit Pafca, care era o namila de vreo 140 de kile si peste un metru optzeci inaltime. Petre Stoica a iesit destul de jumulit din aceasta intilnire. N-am fost de fata la intimplare, dar povestea mi-a fost confirmata de cei trei protagonisti.

Cum am ajuns aproape de sfirsitul acestei evocari, m-am gindit ca n-ar fi rau sa fac o lista cu defectele lui Nichita.

Nichita credea ca e un mare bucatar. Cum nu l-am crezut, a hotarit sa gateasca si sa ne invite la masa. Zis si facut. Cind am ajuns la el, fiersese niste macaroane pe care le amestecase cu carne tocata de porc dintr-o conserva. Si nevasta-mea, si eu am refuzat sa mincam, el a gustat numai si pe urma ne-a invitat la restaurant.

Era ranchiunos. De cite ori venea vorba de Geo Bogza, se enerva si vorbea urit despre el. Intr-o zi i-am spus: „Hai, Nichita, Geo Bogza, din cite stiu eu, te-a laudat pe vremea cind erai un tinar poet. Ce-ai cu el?”. „Da, bre, batrine, a raspuns el, asa e, dar a laudat-o si pe Blandiana!”

Ii placea sa birfeasca, mai ales despre chestiile sexuale care li se intimplau prietenilor.

Mintea cu multa fantezie si nu se rusina cind era prins cu minciuna.

Nu minca in public, iar atunci cind o facea, intotdeauna comanda carne de porc taiata marunt si prajita in tigaie pina cind devenea aproape scrum.

Ii placea sa se uite la televizor la toate prostiile comuniste.

Era pudibond, maxima lui injuratura fiind „pisica Penelopei!”. Ca sa-si ascunda pudibonderia, compusese un distih, probabil in tinerete, pe care il recita mai des decit era nevoie: „Pula, pizda, cur, cacat / astea nu sint cu pacat!”

Se lauda tot timpul cita matematica stie. Intr-o zi, enervat, l-am intrebat daca stie ce sint aia logaritmi. Nu stia si dupa ce i-am explicat ce si cum, a cazut in admiratia logaritmilor.

In ultimii ani de viata nu mai citea nimic. Intr-o zi s-a apucat sa laude romanul lui Breban, Bunavestire. L-am intrebat cind a apucat sa citeasca romanul, care fusese lansat cu numai citeva zile in urma. „Nu l-am citit, bre, mi-a raspuns. Acum vreun an mi-a citit el primul capitol, intr-o seara. Asa ca nu mai fi cusurgiu, bre! Si Cuvier tot asa facea, pleca de la un os si reconstituia ditamai animalu’.”

Ii era frica de militieni…

Chiar bolnav, Nichita avea nenumarate momente de fericire: o avea pe Dora, o bruneta superba de numai douazeci si trei de ani, citiva prieteni noi si o suita de admiratori cum nu avusese niciodata vreun scriitor roman in timpul vietii. Scapase de Delia, blonda certareata si psiholog pe deasupra, si avea in „curtea” lui o dulce copila venita nu chiar din „dulcele tirg al besilor” (sintagma cu care Nichita numea Iasiul), dar de prin apropiere. Mai erau si alte motive de fericire. Divortase de Doina Ciurea in vara lui ’81, cu care se casatorise in 1962, iar autoritatile comuniste il decorasera in acelasi an cu Meritul Cultural clasa a II-a cu ocazia implinirii a 60 de ani de la infiintarea Partidului Comunist Roman.

Nichita avea o geanta diplomat in care isi pastra ordinele, decoratiile si medaliile pe care le primise de cind era un mare poet. Citeodata, cind era mai bine dispus, se dezbraca pina cind raminea in boxerii lui negri si pe chilotii aia isi atirna decoratiile. Apoi se plimba tantos prin fata celor prezenti zicind: „Uite, bre, asa ar trebui purtate decoratiile, in pielea goala, ca sa vada toata lumea ca nu ai nimic de ascuns!”.

In ’82, sirbii au hotarit sa-i acorde Marele Premiu „Cununa de aur” al Festivalului International „Serile de poezie de la Struga”. Era un premiu important, daca nu cel mai important premiu european de poezie. Anuntul premiului s-a facut in primavara si Nichita si-a compus fericit discursul pe care avea sa-l rosteasca la incununare, in august. Nimerind intimplator pe la poet in iulie, intr-o seara fierbinte, Nichita mi-a citit discursul, care era, dupa gustul meu, mult prea patetic („E vremea ca noua frontiera a sufletului uman, dupa atita automacelarire, sa se intinda mai departe spre visul celor care s-au jertfit in mii de feluri, pentru mii de idealuri…”), asa ca am cam strimbat din nas.

Nichita era insa prea fericit ca sa dea atentie unei jumatati de armean cusurgiu. Nu bag mina in foc ca Nichita, banuind ca discursul va trebui trimis la aprobare autoritatilor superioare de partid, nu l-a impanat in mod special cu fraze luminos-umaniste si perfect gaunoase. Nichita era precaut deoarece era foarte vulnerabil din multe puncte de vedere.

In 1982, in afara de faptul ca a primit Marele Premiu Cununa de aur la Struga si ca in iulie s-a casatorit cu Dora, Nichita a mai avut un prilej de bucurie: i-a aparut la Editura Cartea Romaneasca volumul Noduri si semne, ingrijit si ilustrat tot de Sorin Dumitrescu. Un tunel oranj revenea obsesiv in citeva din poeziile volumului, tunel prin care, asa credea Nichita, trec sufletele oamenilor pentru a ajunge pe celalalt tarim. Obsesia mortii razbate din toti porii cartii. Singerari, decapitari, frig si moarte, dar si uitarea ca am fost vreodata vii: „N-am sa stiu niciodata / cind am trait, / de ce am trait am sa uit / cum uita ochiul spart, lumina./ Tin inca in mina un ciob de amfora / al carei vin l-am baut chiar eu / Si al carei lut e chiar mina mea”.

Cu toate ca fusese internat de doua ori la Spitalul Fundeni, in octombrie-noiembrie si apoi in decembrie 1982, doctorii nu facusera nimic altceva decit sa se mire ca poetul mai traieste. Cu toate ca era grav bolnav si ca medicii ii recomandasera sa-si petreaca cel putin douazeci de ore pe zi in pat, odihna fiind singurul „medicament” la care ficatul lui mai reactiona, Nichita nici macar nu-si putea inchipui ca ar fi putut sa traiasca si altfel decit cu „motoarele” ambalate la maximum. Din pacate, „benzina” pe care „motoarele” lui o foloseau era vodca.

Paul Georgescu, criticul marxist care il descoperise si impusese pe Nichita, dupa ce a citit Noduri si semne a simtit ca sfirsitul poetului nu e departe si si-a inceput articolul despre carte cu o evocare a tinarului Nichita: „Nichita Stanescu a irupt in poezie ca un Fat-Frumos in basm. Nalt, mladiu, cu gest gratios, casca de aur, suris intre rasfat si cunoastere, acest pieton al aerului ne trezea o uluiala ingrijoratoare. Ora nu era coapta, calendarul sovaia intre primavara si toamna, iar el – fara palos sau buzdugan – intra dansind in gradina cu lalele si balauri”. Din pacate, acest „pieton al aerului” avea sa-si rupa piciorul sting in timpul unei calatorii in Vrancea. Va sta multe luni tintuit la pat si-si va petrece timpul dictindu-i poetului Aurelian Titu Dumitrescu textele care, dupa moartea lui, vor constitui volumul Antimetafizica.

Despre moartea lui Nichita s-au spus multe poveşti şi s-au făcut diverse speculaţii, unii dintre admiratorii lui crezînd sincer că marele poet a fost omorît, ceea ce e o bazaconie. Nichita era un om grav bolnav. Avea ficatul făcut praf şi, din cauza varicelor esofagiene, făcea din ce în ce mai des hemoragii puternice care îl aduceau în pragul morţii. În mod miraculos, îşi revenea de fiecare dată şi o lua de la capăt cu băutul, într-un joc care pe care, joc din care, Nichita ştia asta, învingătoare avea să fie moartea.

Era numai o chestiune de timp. Şi, pînă la urmă, răgazul acela pe care moartea i l-a îngăduit s-a terminat. Dar s-o luăm pe îndelete. Nichita se împrietenise cu un tînăr critic literar, Alexandru Condeescu, cu care lucra de ceva vreme la o „ediţie definitivă” a operelor sale. Pentru asta se retrăgea în locuinţa lui Condeescu, unde, departe de lume şi de prieteni, puteau lucra în linişte. Alexandru Condeescu se îndrăgostise de o olteancă tînără, Ofelia, studentă la filologie, cu care pînă la urmă s-a căsătorit. Urma să facă nunta acasă la Ofelia, la Turnu-Severin. Nichita, care murea de poftă să fie naş la tot felul de cununii şi botezuri, s-a oferit să le fie naş şi n-a fost refuzat.

Faptul că viitorii miri au acceptat ca Nichita să le fie naş nu poate fi considerat o vină. În mod sigur, Nichita nu avea voie să facă nici un efort, am spus-o şi săptămîna trecută, dar nimeni nu-l putea ţine legat de pat. Au plecat la Turnu-Severin vineri, 9 decembrie, seara. În aceeaşi zi, pe la prînz, fiind în zonă, am trecut pe la Nichita. Mi-a răspuns Dora, cu degetul la gură, care mi-a spus că Nichita doarme. M-a invitat în casă, mi-a dat ceva de băut şi mi-a spus că vor pleca la nuntă. M-a întrebat dacă vreau să-l scoale şi am spus că nu. N-aveam un motiv special să-l scol din somn. Pe urmă eu am plecat acasă şi ei la nuntă, la mama dracului. Lui Nichita, aşa mi s-a povestit, i-a fost rău tot timpul. Luni seară s-au întors acasă. Îi era în continuare rău, aşa că au chemat Salvarea. A murit la Spitalul de Urgenţă, la ora 2 şi 10 minute. Era marţi, 13 decembrie 1983.

Înainte de a încheia, mă simt dator faţă de cititorii acestui serial să le spun, foarte pe scurt, ce s-a întîmplat cu prietenii lui Nichita după moartea acestuia. Aşadar:

Nicolae Breban are 74 de ani, e academician şi scrie în continuare romane foarte lungi pe care nu le mai citeşte aproape nimeni.

Nicolae Velea (prozator complet uitat azi, prieten de tinereţe al lui Nichita) a murit îngheţat în zăpadă, beat fiind, în noaptea de 30 spre 31 ianuarie 1987. Avea numai 51 de ani.

Petre Stoica, considerat astăzi un mare poet, ca precursor al mai multor generaţii de poeţi, are 77 de ani. Din 1995 s-a stabilit în oraşul Jimbolia, unde a înfiinţat primul muzeu al presei româneşti. Din păcate, e foarte bolnav şi aproape orb.

Sorin Dumitrescu s-a căsătorit pînă la urmă cu Ţăndica lui, cu care are o fetiţă. Într-o zi şi-a dat seama că Dumnezeu există, dar că nu putem ajunge la El decît cu ajutorul religiei ortodoxe. Cu timpul, a devenit unul dintre marii specialişti în dogmatică ortodoxă. E profesor universitar şi academician. Nu mai pictează decît icoane, inspirîndu-se din arta bizantină. Are 61 de ani.

Alexandru Condeescu a făcut o fetiţă cu Ofelia (la nunta celor doi a participat Nichita înainte să moară, în calitate de naş), după care s-a despărţit de ea sau invers. În ’90 a devenit directorul Muzeului Literaturii Române. A publicat un Album memorial cu Nichita, precum şi Opera poetică a acestuia (două volume la Editura Humanitas, 1999). A murit pe 15 august 2007, la numai 57 de ani, din cauza unui cancer la prostată pe care, cel puţin la început, l-a tratat cu indiferenţă şi leacuri băbeşti.

Aurelian Titu Dumitrescu (n. 1956) a intrat, după moartea lui Nichita, într-o criză mistico-schizoidală, criză în care Nichita era zeul tutelar, un zeu cu care vorbea zilnic şi care îl sfătuia ce are de făcut mai departe. A încercat să se trateze, dar pînă la urmă boala numită Nichita a fost mai puternică decît doctorii. Mai sînt o mulţime de nume, aşa că voi continua în numărul viitor.

Aşa cum am promis săptămîna trecută, voi continua lista cu prietenii lui Nichita, încercînd să spun foarte pe scurt ce s-a întîmplat cu ei după moartea poetului.

Gheorghe Tomozei, alintat de Nichita Prinţul Tom, a murit în 1997, la 61 de ani, în urma unui atac cerebral. A băut moderat şi nu era fumător. Astăzi e complet uitat ca poet.

Valeriu Pantazi a divorţat de Francisca şi treptat s-a retras din viaţa literară. Trăieşte dintr-o pensie modestă şi din pictură, într-un anonimat aproape perfect.

Eugen Simion (prieten de tinereţe al lui Nichita, au fost colegi de şcoală în Ploieşti) a trecut de partea lui Ion Iliescu după ’90 şi a primit cadou de la acesta diverse funcţii. A fost două mandate preşedintele Academiei. Anul acesta a împlinit 75 de ani. Din cauza apropierii de Ion Iliescu şi-a făcut o mulţime de duşmani printre intelectuali.

Ion Drăgănoiu, un poet ieşit din circuitul literar, a murit în 2003, la 60 de ani, din cauza alcoolului.

Fănuş Neagu are 76 de ani, este academician şi a fost pe vremea guvernării PSD director al Teatrului Naţional. Nu mai bea din cauză că este foarte bolnav.

Paul Georgescu, criticul marxist care l-a descoperit şi l-a susţinut pe Nichita, a murit în octombrie ’89, aşa că n-a mai apucat să vadă destrămarea comunismului (pe care o prezisese) în toată Europa. Avea 66 de ani.

Constantin Chiriţă, susţinătorul lui Nichita în faţa autorităţilor comuniste, a murit la Bonn, unde era la tratament, în 1991, la 66 de ani. Fusese un mare băutor.

Matei Călinescu şi Ion Vianu, prietenii lui Nichita din facultate, trăiesc, primul în SUA, celălalt în Elveţia, dar vizitează des România, unde au publicat mai multe cărţi cu real succes printre intelectuali. Din păcate, am auzit că Matei Călinescu ar fi foarte bolnav.

Grigore Hagiu, prieten din tinereţe cu Nichita, a murit într-un mod stupid, la 52 de ani, pe 13 februarie 1985. Într-o noapte s-au oprit gazele şi apoi au pornit din nou. A murit asfixiat în somn, alături de soţie. Cu un an înainte să moară a publicat o poezie, Scrisoare deschisă către bătrînul Nichita, în care scria premonitoriu:

Bătrîne, nu cumva ai pe-acolo

Mai pe sub iarbă, mai pe sub piatră

Mai pe-aproape de foc,

Bătrîne nu cumva ai pe-acolo zic

Şi pentru mine vreun loc? […]

Ce mai, bătrîne, am să-ţi trimit actele

Frumos rînduite orînduite

Chiar şi pe acela pe care

Sie însuşi singur nimeni

Niciodată nu şi-l poate trimite.

Printre prieteni şi apropiaţi ar mai fi următorii:

Augustin Frăţilă (Gusti) a debutat tîrziu, în 1995, cu volumul de versuri Gramatica morţii. Cîntă în continuare, nu de mult a scos două CD-uri, dintre care unul cu cîntece pe versuri de Nichita. Este redactor la Editura All.

G.N., poeta care i-a fost redactor la volumul Operele imperfecte (1979) şi care a adormit în patul lui Nichita din cauză că a băut prea mult, ea nefiind băutoare, s-a sinucis în 1995, aruncîndu-se de pe blocul în care locuia. Avea 48 de ani.

Ion Băieşu, Guţă, cum îl alintau prietenii, a murit la 59 de ani, în New Jersey, în 1992. Alcoolul a pus umărul hotărît la moartea lui.

Mircea Dumitrescu, Mircia mai nou, e bine-mersi, a ajuns profesor la Facultatea de Arte Plastice, s-a însurat cu o fostă studentă şi are un băiat cu ea. Astă-vară a deschis o mare expoziţie, care i-a lăsat pe mulţi cu gura căscată.

Elena Ştefoi, poeta care a dormit mai bine de o lună pe o saltea din camera de zi a lui Nichita, a intrat în diplomaţie şi în momentul de faţă e doamna ambasador în Canada.

Maria-Luiza Cristescu, o prozatoare azi complet uitată, a murit în 2002 din cauza abuzului de alcool. Pe vremea aceea era căsătorită cu Valeriu Matache, zis Bobiţă, directorul Uzinei de Mecanică Fină. El organiza „excursiile numismatice” la Histria, excursii la care participau doctorul Ion Donoiu (după 2000 i-am pierdut, din păcate, urma), Tomozei şi Nichita.

Constantin Crişan, critic literar şi traducător, cel care s-a ocupat de apariţia discului cu Nichita şi Gusti Frăţilă, a murit în 1996, la vîrsta de 57 de ani. Nu era băutor.

Doina Ciurea, fosta soţie a lui Nichita, a murit în 1999. Avea 61 de ani. În 1992 a publicat sub titlul Argotice primele poezii ale lui Nichita, poezii considerate de poet pierdute irevocabil.

Ioana Crăciunescu stă mai mult pe la Paris, unde are un contract permanent la un teatru.

Aurel Covaci, traducător din nenumărate limbi, prieten din tinereţe cu Nichita, celebru pentru petrecerile pe care le organiza împreună cu Steluţa, soţia sa, a murit în 1993, la 61 de ani. La moartea lui a avut şi alcoolul un cuvînt de spus.

Cînd era ceva mai bine dispus, lui Nichita îi plăcea să recite din poeziile lui de tinereţe. Le considera pierdute, dar ţinea minte cîteva dintre ele. Mie îmi plăcea în mod special una care se chema „Anica”: „Sughiţa: / Cineva gîndea la ea. // Cam peste-o lună-i dusă la vedere / …Odaia zace în tăcere, / perdeaua are ciucuri, creţuri, / pe masă – cinci dulceţuri // Cînd se-ntoarce de la el, / spîrc, pe ea, un porumbel / Peţitoarele îi spun / că-i semn bun”. După ce recita o vreme, dar nu de fiecare dată, îl evoca pe Mitică Peristeri, un prieten din tinereţe. Era pe vremea cînd se înhăitase cu Ionel Vianu şi Matei Călinescu, studenţi fiind, toţi trei, la Litere.

Nu era prea clar cine era acest Peristeri, care mie îmi evoca lucruri dulci: copil fiind, pe Calea Moşilor colţ cu strada Vaselor era o cofetărie cu tavan jos şi cam puchinoasă căreia i se spunea „La Peristeri” şi unde se mîncau cele mai grozave prăjituri din Bucureşti. Nu mai zic nimic despre parfeurile de la Peristeri, fiindcă nu poţi descrie aşa ceva cu ajutorul cuvintelor. „Lasă, bre, zicea Nichita, ăsta era tac-su, Mitică era poet. Un mare poet!” După care începea să recite din acest mare poet, versuri ciudate, cum nu mai auzisem niciodată: „Iadă cu şolduri exhumate din trup. / Uitată de şolduri pe undeva, / prin altă conceptuală lume. / D-aia arăţi aşa uscată, ca un burete / cu păr pe braţe şi coapse de băiat. / Ce pofte poţi tu coace vara, porumbi în trupul meu?”. Şi, în continuare: „Trei pastrame în rochie de azur cu picăţele / ca loboda în ciorbă e trupul tău. / Zahăr dulce, zaharicală de Bîlci”. Şi astea erau versuri de dragoste, pe care Mitică le dedica iubitei lui, Tănuşa. Nichita le recita încîntat, nu neapărat pe astea, oricum nu aveam cum să le ţin minte, pe astea le-am găsit în volumul intitulat Cerneala roşie, apărut acum doi ani în îngrijirea Franciscăi Stoenescu la Editura Vinea.

Nu-mi era deloc clar cine era acest Mitică Peristeri, chiar dacă ştiam cine fusese tatăl lui, un mare cofetar din Bucureşti, machedon venit din Grecia pe la începutul secolului trecut. Însă îmi era destul de clar că Nichita îl admirase nespus în tinereţe. „Şi unde e, bre, acest Mitică Peristeri?”, îl întrebam eu pe Nichita. Şi el răspundea invariabil: „A murit, bre, nu ştii că poeţii mor tineri?!”. Ştiam, dar chiar ştiind asta mi se părea că Nichita inventase, aşa cum inventa de multe ori, un personaj mitic, pe care apoi îl evoca mistic, ca pe un fel de zeu. Şi totuşi, Mitică Peristeri nu numai că a existat, dar a fost, în felul lui ciudat, un mare poet. Veţi afla mai multe despre el săptămîna viitoare.

Cum spuneam săptămîna trecută, Nichita îşi aducea aminte adesea de un anume Mitică Peristeri, un poet fără operă publicată, dar care, pe la începutul anilor ’50, îşi pusese amprenta nu numai pe viitorul mare poet, ci şi pe prietenii lui, Ionel Vianu şi Matei Călinescu, şi ei, la rîndul lor, viitori intelectuali de marcă. Şi totuşi cine era acest misterios personaj? Iată-l evocat în volumul semnat de Matei Călinescu şi Ion Vianu, Amintiri în dialog, apărut la Editura Litera în 1994 şi reeditat la Polirom în 1998 şi 2005.

Rîndurile pe care le transcriu îi aparţin lui Ion Vianu: „Nu pot să închei scurta înfăţişare a frăţiei noastre fără să pomenesc de cel pe care îl consideram un fel de inspirator mai matur, cu vreo zece ani mai mare decît noi (era născut în 1926, deci era cu opt ani mai mare decît Ion Vianu şi cu şapte decît Nichita, n.m.), Mitică Peristeri. «Conu Mitică», îi ziceam noi cu respect. Fost student la Belle-Arte, de unde fusese dat afară fiindcă era fiul unui negustor (unul dintre marii cofetari ai Bucureştiului, n.m.), trăia din diverse mici slujbe, cea mai remarcabilă fiind aceea de supraveghetor la biblioteca de vară din parcul Herăstrău (pe vremea aceea parcul I.V. Stalin, n.m.). Pentru noi el era «Grecul» (de fapt, era machedon, n.m.), adică învăţătorul socratic, iubitorul antichităţii, filosoful cinic cu humor deseori truculent, iniţiatorul nostru în multe năzdrăvănii din care nu cea mai inofensivă era beţia…”. Să fi învăţat Nichita să bea cu ajutorul „conului Mitică”? Greu de spus. Avînd mamă rusoaică, avea, destul de probabil, „gena alcoolului” în el şi poate că excesele bahice din tinereţe au fost declanşate de „conu Mitică”, dar în nici un caz acesta nu poate fi acuzat de alcoolismul cronic de mai tîrziu.

Nu mi-aş fi amintit niciodată de Mitică Peristeri dacă Francisca Stoenescu, moştenitoarea operei lui, nu mi-ar fi dăruit acum vreo trei săptămîni o poezie haioasă scrisă în comun de Matei Călinescu şi de Nichita. Poezia, de fapt un bilet, îi este adresată lui Mitică: „O, tu care ai curcubee în loc de cearcăne! / O, tu care îţi odihneşti coaiele în Carul Mare! / O, tu care îţi plimbi cuvintele pe la pricini! / O, tu care ai scuipat veacul în suflet! / O, tu spermatozoid de aur! / O, tu care te cutremuri la apropierea fecioarelor ca un inorog! / O, tu care ai îmbogăţit tîrfele lăsîndu-ţi urma în ele! / Te-am căutat dar tu nu erai”. Urmează cele două semnături: Matei şi Nichita.

P.S. Nichita a susţinut tot timpul că Mitică a murit tînăr. De fapt, a murit la 56 de ani, în 1982, deci cu un an înainte să moară Nichita.

S-ar mai putea spune multe despre Nichita. De exemplu, că nu-i plăcea să călătorească. Şi cu toate astea a călătorit relativ mult. Mă refer, desigur, la călătoriile în străinătate. Pe vremea aceea, dar şi mai tîrziu, chiar pînă în ’89, scriitorii obţineau mult mai uşor paşaport decît muritorii de rînd. Era unul dintre avantajele lor, deloc de lepădat. Îmi amintesc că, prin ’82, Virgil Mazilescu a cerut un paşaport pentru a călători în Franţa. Cînd şi-a completat cererea la rubrica „Unde veţi locui?”, el a scris că la Paul Goma, marele duşman al regimului. Cu toate astea, după lungi discuţii, a primit paşaportul şi a locuit la Paris chiar la Paul Goma. Dar să ne întoarcem la Nichita.

Prima oară a ieşit din ţară în ’63, fiind trimis de Uniunea Scriitorilor în Cehoslovacia. Nu mi-a povestit niciodată despre această călătorie. Vorbea, în schimb, cu lux de amănunte, despre o călătorie în Franţa pe care o făcuse în ’67, pe cînd avea 34 de ani. Cred că era însoţit de Marin Sorescu, dar nu bag mîna în foc. La Paris l-a cunoscut pe Jacques Prévert pe care, cel puţin aşa povestea, l-a vizitat acasă. Nu povestea prea multe despre întîlnirea cu celebrul poet, în schimb îl distra foarte tare că după ce s-au despărţit, pe stradă fiind, şi-a dat seama că pardesiul pe care-l poartă nu-i al lui: „Am băgat, bre, mîna în buzunar şi am dat de-o batistă. Am scos-o şi am despăturit-o. Era plină de muci. Nu erau ai mei. Erau mucii lui Prévert. Aşa că m-am întors, am sunat, mi-a deschis servitorul, căruia i-am explicat ce s-a întîmplat, şi am schimbat hainele. Îmi pare rău şi acum că n-am păstrat batista. Nu cred că are cineva o batistă cu mucii lui Prévert!”. Habar n-am dacă povestea e adevărată, dar Nichita o povestea cu mult haz şi foarte convingător.

Mai povestea despre o altă călătorie, pe care o făcuse în ’74 în R.F.G. împreună cu Constantin Chiriţă, autorul Cireşarilor. Era în timpul Campionatului Mondial de Fotbal şi Chiriţă obţinuse din ţară bilete la cîteva meciuri importante. Lui Nichita puţin îi păsa de campionat, cu toate că în adolescenţă jucase fotbal pe post de portar. Aşa că visa cum o să vîndă biletele la negru şi cu banii cîştigaţi va petrece prin cîrciumile nemţeşti. „Şi ce-ai făcut, bre, le-ai vîndut?”, l-am întrebat eu. „Nu le-am vîndut, bre, că mi-a fost jenă de conu’ Chiriţă.” „Şi?”, am insistat eu. „Păi, m-am dus şi-am văzut meciurile alea, nu m-am plictisit de moarte, dar nici departe n-am fost.”

După cum scriam acum două săptămîni (săptămîna trecută am lipsit din ţară, de aceea n-am onorat rubrica), lui Nichita nu-i plăcea să călătorească, dar a avut parte de o mulţime de călătorii. Povestea cu plăcere despre o călătorie în R.F.G., nu cea cu Campionatul Mondial de Fotbal, alta. Era împreună cu Sînziana Pop, o bună vorbitoare de limba germană, şi, uite-aşa, au ajuns în Regensburg, un oraş micuţ (127.000 de locuitori), dar important pentru istoria lui: oraşul fiinţează încă de pe vremea romanilor (Castra Regina, 179 d.Hr.).

La Primărie, care există încă din secolul XIV, a avut loc o manifestare artistică, unde erau invitaţi şi cei doi scriitori români. După cîteva ore, interminabile după părerea lui Nichita, care nici nu înţelegea nimic, totul fiind în limba germană, oaspeţii au fost invitaţi să scrie, fiecare în limba lui, cîteva cuvinte în cartea de onoare a Primăriei. Şi – aici lui Nichita începeau să-i strălucească ochii cînd povestea – poetul a scris: „Am simţit că de plictiseală încep să-mi crească aripi din cur”. „Şi?”, am întrebat eu, după ce am ascultat prima oară povestirea. „Păi, stai să vezi, a continuat Nichita. Gazdele, politicoase, au rugat-o pe Sînziana să traducă. Ea s-a uitat la ce-am scris şi apoi s-a uitat la mine întrebător. Am dat din cap în semn că da, să traducă. Chiar mă plictisisem, bre!” „Şi?”, am întrebat din nou eu. „Păi, Sînziana a tradus şi cîteva secunde s-a lăsat tăcere, credeam că nu se mai termină secundele alea, apoi nemţii au început să rîdă în hohote şi să mă bată prieteneşte pe umăr. Pesemne că se plictisiseră şi ei, la fel ca şi mine. Să mai zică cineva că nemţii n-au umor”, şi-a încheiat Nichita istorisirea. Habar n-am dacă e o poveste adevărată sau inventată.

De fapt, nici nu-mi pasă. Pînă în ziua de astăzi îl citez pe Nichita atunci cînd mă plictisesc. S-a întîmplat chiar săptămîna trecută, la Viena, unde, alături de alţi trei colegi, Ioana Nicolaie, Radu Ţuculescu şi Horia Ursu, am avut parte de o lectură publică în limba germană. Era o sală plină ochi, peste 60 de persoane, dar prea puţini erau interesaţi de literatura română, majoritatea, bătrîni din cartier, aşteptînd picotind sau dormind de-a binelea să se ajungă la şampanie şi sarmale. O combinaţie criminală, care m-a făcut să borăsc foarte sănătos cînd am ajuns la hotel. Dar a meritat! Trebuia să ajung la Viena, să ascult cum sună proza românească în nemţeşte, să beau şampanie şi să mănînc sarmale, să vărs combinaţia fericit, ca să-mi amintesc de călătoria lui Nichita la Regensburg. Ce să-i faci? Fiecare cu madlena lui.

Nichita era, privit într-un anumit fel, un om ciudat. Nu-i plăcea să mănînce în public, am mai spus-o, nu avea nici o motivaţie pentru asta, era un fel de pudibonderie nejustificată de nimic. Şi totuşi, cînd era obligat s-o facă, comanda invariabil carne de porc tăiată în bucăţele mici şi prăjită în tigaie pînă se făcea aproape scrum. N-am nici o explicaţie pentru această ciudăţenie. Ca fel de mîncare îi plăcea la nebunie fasolea bătută, şi o mătuşă de-a mea, pe care o cucerise cu farmecul lui inepuizabil, îi pregătea destul de des fasole bătută. Fasole bătută cu murături. Combinaţia asta îl umplea de fericire. Nu se omora după cafea, dar bea ceai negru, de fapt un fel de esenţă de ceai, care îţi tăbăcea limba. Nu era nici un fumător prea pasionat.

L-am văzut de mai multe ori în pană de ţigări şi era foarte calm în faţa situaţiei, ceea ce nu s-ar fi întîmplat cu un fumător înrăit. Intra în panică atunci cînd rămînea fără vodcă, dar asta se întîmpla foarte rar. Nu se omora după bere, pe care o considera un fel de apă colorată şi cam în aceeaşi situaţie era şi vinul.

Cu toate că a cucerit o mulţime de femei, cuceriri verbale, pe care le obţinea foarte uşor, de cele mai multe ori, de fapt aproape întotdeauna, nu mergea mai departe. Se mulţumea cu admiraţia lor şi atît. Nu era un afemeiat în sensul curent al cuvîntului, dar era permanent înconjurat de un cîrd de femei îndrăgostite de el. Atunci cînd l-am cunoscut eu nu mai era bărbatul frumos din tinereţe, dar imediat ce deschidea gura toată lumea uita că e gras, că stă prost cu dantura, că e un beţiv înrăit, care se spală cînd îşi aduce aminte, că poartă haine ponosite şi adesea rufoase… Toate astea păleau în faţa geniului verbal care era Nichita. Încă de tînăr a început să colecţioneze diverse chestii. O făcea cu pasiune, dar îi trecea destul de repede.

Pe vremea cînd era cu Gabriela Melinescu a strîns ceasuri, dar într-o zi s-a plictisit de ele şi a început să le arunce pe fereastră: „E foarte plăcut, bre, să arunci ceasuri pe fereastră”, îmi povestea peste ani de zile. „Le-ai aruncat pe toate?”, am întrebat eu. „Nu, bre, că nu eram nebun! Ce n-am aruncat, am dat cadou.” Mai tîrziu a început să strîngă fiare de călcat, dar s-a plictisit repede de ele. Vreo patru sau cinci au ajuns la mine. Le am şi acum. Pe urmă a făcut o pasiune pentru samovare, i-am dat şi eu unul cadou, dar nici samovarele, cu toate că era pe jumătate rus, nu l-au făcut fericit decît prea puţin timp.

Ultima mare pasiune, care l-a ţinut pînă la sfîrşitul vieţii, a fost colecţionarea de monede. Făcusem şi eu aceeaşi pasiune şi asta ne-a ajutat să ne împrietenim. L-am văzut prima oară la Muzeul de Numismatică, pe Ana Ipătescu, unde o dată pe săptămînă se întîlneau pasionaţii de monede, dar şi negustori, care îşi făcuseră din cumpărarea şi vînzarea monedelor o meserie destul de rentabilă, chiar dacă era perfect ilegală în ochii autorităţilor comuniste. Dar cum mulţi ştabi comunişti cumpărau orice obiect de valoare de pe piaţă, de la tablouri pînă la monede rare, activitatea era tolerată. Fiindcă n-aveam bani, eu eram un amestec aproape cinstit de colecţionar şi negustor. Nichita era numai colecţionar, un colecţionar destul de păgubos dacă e să vorbim cinstit.

Cînd l-am cunoscut eu strîngea monede romane, în special denari (cea mai populară monedă de argint romană). Îl citise cîndva pe Suetoniu, 12 Cezari, şi amănuntele picante (Nichita era un mare bîrfitor) despre vieţile celor 12 împăraţi cu care Suetoniu şi-a împănat cartea l-au împins spre monedele romane, care aveau pe avers profilul împăratului: „Uite, bre, zicea el, ce bucălat era Nero, n-avea bărbie deloc, dar ceafa era de porc! Şi ăsta avea pretenţia că e poet!”. Nici Nichita nu arăta prea bine pe vremea aceea, dar cui îi păsa de asta? Pînă la urmă a reuşit să strîngă vreo 40-50 de denari, pe care erau tot atîtea chipuri de împăraţi, unul mai urît decît altul.

Excepţie făcea Traian, a cărui efigie impunea, dar cu o floare nu se face primăvară. Aşa că, într-o zi, Nichita s-a plictisit de împăraţii romani şi de mutrele lor, l-a pus în cui pe Suetoniu şi şi-a vîndut colecţia. A reuşit să ia pe ea o sumă frumoasă, 10.000 de lei, dar destul de probabil că plătise dublu. A continuat să cumpere monede avînd un singur criteriu: impresia artistică. Impresia artistică poate fi un criteriu, dar asta nu-l scutea să cumpere, cu bani buni, bani falşi. În ultimul an de viaţă s-a îndrăgostit brusc de o monedă grecească, o tetradrahmă bătută pe insula Thasos. Era (este) o monedă frumoasă de argint, cu diametrul de aproximativ 30 mm, care are pe avers capul lui Dionisos tînăr şi pe revers pe Hercule, care se sprijină pe celebra lui măciucă. Au fost nişte monede foarte populare în epocă (pe la 150 î.Ch.) şi din cauza asta dacii, şi nu numai ei, le-au imitat mai mult sau mai puţin corect. Cînd a murit, Nichita avea vreo 40 de bucăţi. Una dintre ele a plecat cu el în mormînt, pusă acolo de Tudoriţa, soţia lui.

Multă vreme am crezut că Nichita e ageamiu în ceea ce priveşte jocurile de noroc. Nici nu-şi arăta vreodată vreo dispoziţie faţă de aşa ceva. Îmi era imposibil să mi-l închipui pe autorul celor 11 elegii filînd cărţile sau dînd cu zarurile. Asta pînă în ziua în care, fiind noi la Costineşti şi plictisindu-ne, l-am întrebat într-o doară: „Nichita, ştii să joci table?”. „Ştiu, bre, de ce să nu ştiu?”

Aşa că am înprumutat cutia de table de la gazdă şi a doua zi, la plajă fiind, am pus-o între noi pe cearceaf: „Jucăm?”. „Jucăm, bre, că tot n-avem altceva mai bun de făcut!” Doamnele care ne însoţeau – Cristina, soţia mea, şi Delia, psiholoaga blondă şi dată dracului, iubita lui Nichita – ne-au privit amuzate şi Delia a zis: „Auzi, Nichita, pînă începeţi voi, noi ne îmbrăcăm şi plecăm să cumpărăm bere, că n-am văzut pînă acum jucători de table care să nu bea bere”. „Bine, a zis Nichita, da’ să fie rece!” Şi către mine: „Începem, bre?”. Am dat din cap că da şi am desfăcut cutia. Nichita s-a alintat: „Auzi, bre, Ago, aranjează-mi tu pulurile, că n-am mai jucat de mult şi am uitat cum se pun”. „Bre, Nichita, ştii să joci sau nu?”, m-am enervat eu. „Ştiu, da’ pune tu şi pulurile mele la locul lor!”

Am aranjat pulurile pe tablă şi am zis că trebuie să dăm cu zarurile şi ăla care dă mai mult alege culoarea cu care joacă. Nichita a dat mai mult, a luat albele şi a început partida. Nu aveam nici o emoţie, crescusem pe Calea Moşilor, unde jocul de table era sport naţional. Înainte să arunce zarurile, Nichita m-a întrebat: „Bre, ţie cu ce zar îți place să începi?”. „Cu 6-1”, am zis eu. „Mie cu 6-6”, a zis el şi a aruncat zarurile care au zuruit îndelung şi s-au aşezat frumuşel pe 6-6. Prima linie am pierdut-o înainte să-mi dau seama ce se întîmplă. Pe urmă mi-am dat seama: Nichita dădea orice zar îşi dorea, aşa cum cineva respiră în timpul somnului.

După a treia partidă, cînd eu nu cîştigasem decît o linie, au venit gagicile cu berea. „E rece, bre?”, a întrebat Nichita. „E rece, Nichita, stai liniştit!”, a zis Cristina, soţia mea. Mi-am luat berea, care într-adevăr era rece, am tras un gît şi mi-am aprins o ţigară: „Nu fi amărît, bre, am noroc la zaruri! Acum vreo zece ani, Păunescu a făcut o criză de nervi şi m-a dat afară din casă după ce am jucat table cu el”, a zis Nichita şi a tras şi el un gît din berea rece.

M-am hotărît să închei povestea cu Nichita şi, pentru ca să fie o poveste rotundă, mă voi întoarce la anul cînd l-am cunoscut, 1977. Mai precis, la vacanţa pe care am făcut-o la mare în septembrie ’77. După cum am mai spus, pe la începutul lui septembrie am plecat în formaţie completă la 2 Mai. Nichita era însoţit de o superbă domnişoară, manechin la APACA, pe care o poreclise Fabiola.

Eu eram cu soţia mea poreclită Fuzi, Sorin Dumitrescu cu viitoarea soţie, Doina Ţăndău, iar Valeriu Pantazi a agăţat pe plajă o frumoasă evreică cu nişte ţîţe uriaşe, poreclită, tot de către Nichita, Topotam. Stăteam la gazdă, care ne şi gătea de prînz. Într-o zi am comandat pui la ceaun cu mujdei de usturoi şi mămăligă. Cînd ne-am întors de la plajă, am mîncat şi, printre oasele bine roase, a rămas şi iadeşul. L-am ridicat din farfuria cu resturi şi i l-am arătat lui Nichita: „Jucăm, bre?”, l-am întrebat. Pentru cei care nu ştiu, iadeşul e „osul crăcănat, în forma unei furci, din capul pieptului găinii”. Cuvîntul a ajuns la noi din turceşte, unde înseamnă pariu. Turcii l-au preluat şi ei din persană, yad-est, care înseamnă îmi aduc aminte. Există şi un joc cu numele de iadeş: „Rămăşag ce se face cu osul pieptului de la găini: îl apucă doi inşi de capete şi-l rup; cel care rămîne cu hîrleţul (partea mai lungă) în mînă a cîştigat”. Se joacă şi altfel: „După ce doi inşi au spus iadeş, cînd unul va uita să zică ştiu în momentul cînd primeşte ceva de la celălalt, acesta zice iadeş şi cîştigă rămăşagul” (cf. Dicţionarul limbii române al Academiei).

Nichita a primit osul în formă de V şi a spus: „Jucăm, bre, Ago, de ce să nu jucăm? În copilărie n-am avut niciodată atîtea găini pe masă cîtă poftă de joc aveam eu”. Fusesem în aceeaşi situaţie. Am hotărît să jucăm pe varianta ştiu, dar cîştigă cel care îl păcăleşte pe celălalt de trei ori, apoi am rupt osul. Prima oară l-am păcălit destul de uşor, apoi m-a păcălit el pe mine. La scorul 1-1, amîndoi am început să fim foarte atenţi. Pînă la urmă, la sfîrşitul vacanţei, ajunsesem la un frumos 2-2 şi era clar că nici unul nu va ceda. Ajunşi la Bucureşti, am continuat jocul. După cîteva luni, am întors problema pe toate feţele, încercînd să aflu unde e zona vulnerabilă a lui Nichita. Cu sticla de vodcă îl păcălisem o dată, nu mai mergea. Nichita era însă foarte sensibil la chei. Avea la intrare o yală din aceea care se închidea singură cînd trăgeai uşa după tine. Rămăsese de nenumărate ori pe dinafară şi uşa apartamentului era plină de cîrpituri, fiind nevoit să o spargă de fiecare dată cînd îşi uita cheile în casă.

Într-o seară, era deja primăvară şi jucam iadeş de luni bune, eram în vizită la el. I-am zărit cheile în bucătărie şi le-am pus în buzunar. După o vreme de trăncăneală, am hotărît să plecăm să mîncăm la restaurant şi, cu cîteva clipe înainte să ieşim, i-am întins cheile şi, cum n-a zis ştiu, am zis iadeş. A zîmbit şi a spus: „Nenorocitele astea de chei mi-au jucat mereu feste!”. Pînă în ziua de azi, atunci cînd cineva îmi întinde un obiect spun, mecanic, în gînd, ştiu.

– Ștefan Agopian, Amintiri din scriitorie, Academia Cațavencu, 06.08.2008-24.12.2008

Vezi sursa aici