Nichita Stănescu n-a avut o biografie convenţională sau conformă. De fapt, mulţi scriitori, poate ştiţi, şi probabil profesorii voştri de română v-au învăţat sau o să vă înveţe, sunt mulţi scriitori – începând cu cel mai mare scriitor român din toate timpurile, Mihai Eminescu – care n-au avut o biografie exemplară. E o biografie care n-ar trebui predată nici în şcoli, nici la facultate, pentru că nu este o biografie exemplară.

Marii scriitori trăiesc atipic: Eminescu a fugit de la şcoală, nu şi-a terminat studiile, adică a făcut tot ceea ce nu trebuia să facă în viaţă, dar cu un singur scop: s-a realizat ca mare scriitor. A făcut tot ce trebuia pentru el, pentru interioritatea lui de mare scriitor, şi n-a făcut nimic din ceea ce impuneau rigorile exterioare, ce ţineau de anumite norme ale societăţii. Dacă şi-ar fi dat doctoratul, pe care atât de mult dorea Maiorescu să şi-l dea la Berlin, ar fi venit probabil în Iaşi, ar fi avut o catedră universitară, ar fi dus o viaţă mult mai normală şi o carieră lipsită de dramatism. Pentru biografia lui ar fi fost foarte bine, însă nu era în gena lui, nu era în sistemul lui interior, în felul lui de a fi. Era prea riguros. Îşi imagina că pentru a lua un doctorat la Berlin trebuie să ştie mult mai mult decât ştia. Era foarte exigent cu sine însuşi.

Cam la fel s-a întâmplat şi cu Nichita Stănescu. A prins o perioadă nefastă a învăţământului românesc. El a terminat liceul cu 10 clase la Ploieşti. Când ne-am cunoscut, el spunea că a ieşit din liceu cu convingerea că cel mai mare poet român e George Topîrceanu. Pentru că Topîrceanu era cel mai bine predat la vremea aceea. Eminescu se preda doar cu „Împărat şi proletar”. Şi acel poem doar pe fragmente. Scrisoarea a treia nu ştiu dacă se preda atunci. Ei au terminat liceul fără să ştie prea bine cine este de fapt Mihai Eminescu. L-au descoperit la facultate. A făcut Facultatea de Filologie, în care marile valori literare româneşti erau excluse sau reprezentate cu foarte puţine texte. Blaga nu se studia, Ion Barbu nu se studia. Abia dacă se studia Bacovia şi, ca atare, a trebuit să fie un autodidact, aşa cum au fost toţi colegii lui de generaţie din perioada respectivă. Adică să citească singuri şi să înveţe singuri care-i marea literatură şi astfel, din mers, să-şi completeze cultura.

A fost un personaj atipic şi pentru faptul că a fost unul din renumiţii boemi ai Bucureştiului. Boem, în perioada comunistă, însemna să stai foarte mult în cârciumă, să bei, şi nu doar în cârciumă. Erau singurele modalităţi de cunoscut oamenii, de purtat un dialog, de a trăi visele, de a face tot felul de scenarii în jocul liber al imaginaţiei. De altfel, de aici i s-a tras şi moartea lui destul de timpurie: din cauza alcoolului.

Eu l-am cunoscut pe Nichita Stănescu în 1969, în primăvara lui ’69. Cu un an mai înainte, în 1968, am debutat aici, în Iaşi. A fost cel mai frumos moment al meu de glorie. A fost prima ediţie a Festivalului naţional de poezie „Mihai Eminescu” la Iaşi, unde au am primit Marele Premiu pentru volumul „Rod”, apărut în acelaşi an, la Editura pentru Literatură. Am dat autografe şi pe cărţile mele, care erau puţine şi s-au epuizat, dar şi pe cartelele de masă ale unor elevi. În vara lui 1968, a fost un moment de cumpănă. Atunci, armatele ţărilor socialiste, în frunte cu Uniunea Sovietică, au intrat în Praga, capitala Cehoslovaciei. Fără armata română. Astfel a fost înăbuşită „Primăvara de la Praga”, o mişcare democratică, înnoitoare.

La noi, în România, lucrurile nu erau prea clare, era un fel de libertate. Plecând la Bucureşti, un critic literar mi-a făcut cunoştinţă cu Nichita Stănescu. Eram la un restaurant în Bucureşti, lângă Arcul de Triumf. Restaurantul se numea tot „Triumf”. Nichita Stănescu, în stilul lui caracteristic, a cumpărat de 2.500 lei băutură. Pe vremea aceea erau bani mulţi. A cumpărat whisky, votcă şi alte esenţe din astea. Şi ne-am dus la ei acasă. Ajunşi la ei acasă, descoperă că eu nu beau alcool. Le-am spus că eu beau doar cafea. Multă vreme în viaţă n-am băut alcool, am făcut abstinenţă. Din cauza faptului că aici, în Iaşi, mulţi din colegii mei – scriitori celebri mai târziu – s-au ratat sau au murit din cauza alcoolului. Şi am făcut o noapte albă, el bând tăriile cumpărate, eu bând cafele fără număr. El era cu o doamnă frumoasă. În anii aceştia din urmă, aţi putut-o vedea la televiziune, în special atunci când la Botoşani a luat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Era Gabriela Melinescu. Acum trăieşte în Suedia.

Nichita era fugit de acasă de la nevastă. O lăsase acasă, într-un apartament cu 3 camere. O chema Doina Ciurea şi era scriitoare. Au stat împreună aproape 20 de ani. Gabriela Melinescu, amanta lui Nichita, era tânără, frumoasă, brunetă şi o foarte talentată poetă. Amândoi trăiau într-o mansardă, o cămăruţă, ce mai. De-abia încăpeau o masă, un pat, o etajeră şi un scaun. Bineînţeles, eu am rămas uimit când i-am văzut acolo, în chiţimia aia. Şi am întrebat: „Nichita, cum puteţi sta în condiţiile astea?”. El mi-a explicat că atât timp cât a stat la părinţii lui, în Ploieşti – aveau acolo o casă mare şi frumoasă, unde a trăit foarte bine – scria toată vremea, cât a fost elev, poezii cu mansarda, cu mansardele. Şi i-am zis: „Mansardă ai vrut, mansardă ţi-a dat Dumnezeu”. Dar ce contează cum e mansarda, când eşti fericit! Cioran, la Paris, stătea tot într-o mansardă. Acolo… dialoga cu neantul, acolo îşi trăia disperările, tristeţile, fiind „un Iov fără prieteni”, cum punea el. Posibil că există un farmec, un „ce” misterios al mansardelor. Trebuie să trăieşti în ele pentru a şti şi a simţi acest sentiment. Şi eu, proaspăt venit în Bucureşti, stăteam cu chirie, la casă, într-o cameră mare. Mă rog, faţă de el, stăteam boiereşte.

El locuia în mănsărduţa aia, care de altfel a devenit celebră. Casa cu mansarda respectivă, de pe str. Grigore Alexandrescu, era proprietatea unei armence, doamna Unanian. În curtea aceea, mai era o casă, în care stătea o familie prietenă cu poetul, celebră în epocă: familia Stela şi Aurel Covaci. Amândoi foşti deţinuţi politici în perioada comunistă. Făcuseră puşcărie politică pentru varii „motive” – imputate lor de cei aflaţi la putere atunci. Aurel a fost denunţat – se practica denunţul – că în septembrie 1956, la ei în casă, împreună cu alţi studenţi, ar fi discutat de rău orânduirea. Asta i-a adus o condamnare de 3 ani puşcărie. N-a mai avut drept de semnătură, i s-a interzis să-şi termine facultatea şi alte nedreptăţi. Ce se întâmpla? După revoluţia ungară, de frică, autorităţile române au arestat pe toţi care aveau alte vederi decât cele comuniste. Familia Covaci avea doi copii: un băiat, Andrei, şi o fată, Laura. Erau micuţi. Eu treceam împreună cu soţia mea prin curtea aceea, când ne duceam la Nichita şi Gabriela. Văzând-o pe fetiţă, soţia mea spuse: „Ia, uită-te ce picioare strâmbe are”. Eu, de colo: „Lasă, când cresc se mai îndreaptă ele, picioarele”. După 17-18 ani, aia mică avea să ajungă pictoriţă. Este foarte cunoscută, dar mai ales în Occident. Chiar eu i-am pozat. Avea o lucrare intitulată „Scriitorul preferat”. A ieşit un tablou mare, în mărime naturală.

Acum revin la acea mansardă nenorocită, unde am fost de atâtea şi atâtea ori şi unde a început prietenia mea cu autorul cărţii „Necuvintele” (publicată chiar în 1969). Tot acolo s-a şi încheiat. S-a încheiat pentru faptul că Nichita, fiind marele boem, avea tot felul de prieteni care îl parazitau. Veneau la el, de dimineaţă până seara, sub pretextul că vin cu o sticlă de palincă, cu o sticlă de vin. Nichita era un tip deschis, dar şi învăluitor. Caragiale, de exemplu, care se trăgea tot din Ploieşti (comuna Haimanale), făcea următorul lucru când se întâlnea cu cineva, un scriitor nu tocmai cunoscut: stăteau în cârciumă o vreme sau se plimbau numai ei doi – ei bine, atunci era momentul când dramaturgul spunea că ei doi sunt cei mai mari scriitori români. Ăla înnebunea de fericire. Fericire de veleitar nenorocit. Aşa făcea şi Nichita: pe oricine îl „prindea” în cercul lui, pe loc şi declara: tu şi cu mine suntem cei mai mari, sau tu eşti mai mare decât mine. Şi au fost mulţi tâmpiţi făcuţi fericiţi în felul acesta de Nichita.

Înainte de a relata cum a intervenit „răceala” între noi, îmi aduc aminte că, seară de seară, Nichita ne citea ce scria el. El scria încontinuu. Era genul de om care avea inspiraţie fără pauză. Ne adunam, ei începeau să bea alcool, eu cafea. Gabriela încerca să mă pregătească pe mine, atenţionând: „Bătrâne Nichita, lasă-l şi pe Cezar să recite, să citească sau să cânte ceva”. O parte din poemele mele le puneam pe muzică şi le cântam. Nichita spunea: „Da, da, da, stai să-l încălzim pe bătrânul Cezar”, şi mai citea vreo douăzeci de poeme de-ale lui şi astfel trecea noaptea. Apelativul „bătrâne” trebuie înţeles ca o traducere a franţuzescului „mon vieux”. Francezii între ei, în general artiştii, când se întâlneau, aşa îşi spuneau: „mon vieux”, „bătrânul meu”. Nu era nici unul bătrân printre noi, dar îl aplicam fiindcă suna mai special, te făcea mai important.

Într-una din seri, am complotat cu Gabriela: „Domnule, nu-l mai lăsăm în seara asta. Când vrea Nichita să bage mâna să scoată nişte manuscrise, îi dai drumul”. Aşa s-a şi întâmplat. Într-o seară asemănătoare nu l-am mai lăsat pe Nichita. Când tot îşi căuta el hârtiile, bătrânul Cezar a scos din geantă vreo 140 de pagini şi dă-i citire până dimineaţă. Efectul a fost uluitor. Nichita, bând votcă, era mai treaz decât mine, care băusem cafea toată noaptea. El a băut votcă până dimineaţă şi, culmea, era mai treaz decât noi toţi.

Pentru unii oameni, treaba asta cu băutul este o fatalitate. Nichita, dacă nu punea strop de alcool în gură, era un stupid. Nu scoteai nimic din el. Era sterp. În clipa când gusta prima picătură de alcool, începeau să-i lucească ochii şi să-i meargă mintea. Colegul meu de redacţie şi prieten bun cu Nichita, prozatorul Nicolae Velea, un tip venit de la ţară, mi-a spus că Nichita l-a învăţat să bea. În fiecare dimineaţă îl ducea să bea rom. Beau, pe stomacul gol, câte o sutică de rom. Şi acesta, ţăran fiind, îl întreba pe ploieştean: „De ce trebuie să bem de dimineaţă câte un rom mare?”. Şi poetul îi răspundea: „Ca să ni se ascută minţile, bătrâne”. Ha-ha-ha, aşa, nu mergea mintea altfel.

Şi după această noapte de pomină (a câta o fi fost?), Nichita, având şi martori, printre care criticul M.N. Rusu, care acum e în America, prozatoarea Sanda Tîrziu, poeta Vera Lungu, care acum face reclamă la bijuterii pentru babe, în Paris, Stela şi Aurel Covaci – mi-a spus: „Bătrâne, mă mai laşi pe mine zece ani. După mine vii tu. Dar, zece ani, eu sunt generalul”. Astea au fost cuvintele.

După acel episod, tot aşa, într-o zi, eram la celebra garsonieră. Şi iar au venit mai mulţi. Unul a sunat că are o sticlă de palincă şi că vrea s-o aducă. Eu, pe stilul meu mai dur, l-am lăsat să intre, i-am spus să pună sticla jos şi apoi să plece. După ce a plecat omul, Nichita a oftat, nu ştia ce să facă. „Bătrâne, l-ai jignit”, spunea el. „Dom’le, zic eu, a spus că are o sticlă de palincă şi că vrea să ţi-o aducă, nu că vrea s-o şi bea cu noi”. Şi i-am mai zis: „Dacă ai să-i mai suporţi pe ăştia, cărătorii de băutură, or să te ducă la moarte”. Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu. Nichita nu trebuia să moară la 50 de ani.

Astfel s-a instalat aşa-zisa răceală între noi. În viaţa literară, evident, am mai avut contacte. Dar, eu fiind un om cu memorie, de onoare şi de cuvânt, exact când s-au împlinit zece ani de la convenţia noastră, i-am tras o înjurătură într-un interviu pe care l-am dat revistei „Amfiteatru”. O înjurătură îngrozitoare. După „înjurătura” mea, împăcarea a avut loc la Iaşi. Atunci, în 1978, s-a ţinut „Colocviul naţional de poezie”. Era venit şi George Macovescu, preşedintele U.S.R. Colocviul se desfăşura pe mai multe secţiuni: la Universitate, la Biblioteca Centrală şi la hotelul „Unirea”. La recepţia care a avut loc la parterul hotelului, ţin minte că a participat şi Ion Iliescu, pe atunci prim-secretar al P.C.R. la Iaşi. Împăcarea mea cu Nichita a fost într-o notă burlescă. Eu intram în hotel, împreună cu alţi colegi, pe uşa principală a hotelului. Cu noi era şi o doamnă superbă, blondă şi cu picioare lungi. Se numea Sânziana Pop, care acum conduce publicaţia „Formula AS”. Noi eram vreo cinci persoane, cei care intram în hol. Din restaurantul hotelului, tot în hol, îşi face apariţia Nichita. În spatele lui, o mulţime de oameni: scriitori, gură-cască, pilangii de ocazie. Veneau la recepţie, unde îi aştepta altă băutură, pe gratis. Mergând prin holul imens, nu mi-am dat seama că i-am lăsat în urmă pe cei cu care venisem.

Nichita mergea şi el tot spre mijlocul sălii. Cei care îl însoţeau s-au oprit pe loc. Toată lumea sesizase că ne îndreptam unul către altul. Unii chiar au spus atunci: domnule, nu ne amestecăm. Ştiţi cum vine: între marii bandiţi, noi nu ne băgăm. În toată acea rumoare din hol, am ridicat capul şi abia atunci am realizat că Nichita venea direct spre mine şi eu mă duceam spre el. După cum îmi este obiceiul, eu merg cu privirea în jos. El era cu un cap şi ceva mai înalt decât mine. Era destul de voluminos în comparaţie cu mine. Eu m-am gândit că de… Nichita s-o fi îmbătat… deşi îl ştiam un om nonviolent. Cum să vă spun? Niciodată în viaţa lui n-a dat un degeţel în cineva. Pe cât era de mare, pe atât era de blând. Ei, blând până la un punct. Era un blând. În perioada noastră când mergeam prin cârciumile Bucureştiului, eu cu soţia şi el cu Gabriela, trebuia de multe ori să am misiunea durului şi să alung inşii nepoftiţi de la masă. Şi atunci m-am gândit: „Cine ştie, s-o fi îmbătat şi vrea să fie violent”. Ca samuraii, ne studiam mişcările, ne măsuram paşii. Eu aveam o borsetă în mâna stângă, am trecut-o în mâna dreaptă. Eu sunt stângaci. Am fost boxer şi în lumea literară se ştia lucrul acesta, era de notorietate. Mă rog, gândeam eu, dacă el devine violent, să ştiu cum atac.

Nichita, săracul, când s-a apropiat de mine, m-a înşfăcat aşa… puternic… Aproape să mă sufoce cu îmbrăţişarea sa. Nu mai puteam respira de burtoiul lui. Şi mi-a şoptit la ureche: „Bătrâne, nu mă mai înjura până mor”. În anul acela, cred că-i apăruse o carte la „Junimea”, editura pe care o conduc eu acum. „Epica Magna” se numea cartea. O carte mai puţin reuşită faţă de faima pe care o avea autorul. Eu m-am desprins din îmbrăţişarea lui letală şi i-am spus: „O clipă, mă rogi ca un prieten?”. Nichita: „Da, te rog ca un prieten”. „Ei, zic eu, pe mine când mă roagă un prieten ceva, nu pot să-l refuz. Dacă mă rogi ca un prieten, îţi promit că n-am să te înjur nici după moarte”. Aşa ne-am împăcat şi sper că mi-am ţinut promisiunea. Deschid o paranteză şi spun că păcatele lui, ale scriitorului în general, dintr-o viaţă de om, trebuie reconsiderate şi avută în vedere numai opera. Apropo de operă: am un dar de la Nichita, o carte. E vorba de un Shakespeare, editat pe hârtie de Biblie. O ediţie bibliofilă. O văzusem pe răftuleţul cu cărţi din garsonieră. Şi Nichita, pe loc: „Uite, ţi-o dau ţie, că îl iubeşti mai mult decât mine pe Shakespeare”. Am şi acum cartea acasă.

Atunci, în holul de la „Unirea”, m-a întrebat: „Îmi reproşezi ceva?”. Şi eu am zis: „Da, îţi reproşez compromisurile pe care le-ai făcut în cărţile tale”. La afirmaţia mea, el stă un pic, se gândeşte şi ce-mi spune? „Ştiai că Shakespeare a avut pensie viageră de la regina Angliei?”. Îi răspund că nu ştiam. „Ei, continuă el, mai ţine minte cineva că marele Will a avut pensie viageră? Asta înseamnă că el a făcut un compromis. Nu degeaba i-a dat pensie viageră regina”. Şi i-am dat următoarea replică: „Sunt de acord cu tine, dar cu o condiţie – să fii Shakespeare. Dacă nu eşti Shakespeare, ai încurcat-o”.

Adică, trebuie să înţelegem noi, cei de azi, că trebuie să fii atât de mare scriitor, încât lumea să fie dispusă să-ţi ierte păcatele, greşelile. Opera este importantă. Aşa cum îi iertăm lui Sadoveanu că a scris şi „Mitrea Cocor”.

Încheind, vă rog să-l citiţi pe Nichita Stănescu. Măcar „11 elegii”, şi având „inima mai mare decât trupul”, aşa cum frumos spune el.

– Cezar Ivănescu, în „Cu Cezar Ivanescu vorbind despre Nichita Stanescu (asa cum l-a cunoscut)” – Vasile Proca, Oglinda literară, Nr. 67 iulie 2007
Vezi sursa aici

Anunțuri