„Prin Nichita, mi s-au deschis toate porţile… boemei. Dar şi cele ale literaturii. Pînă cînd a murit, eu nu i-am zis, simplu, Nichita, ci «dumneata». «Nichita» şi «dumneata» se potrivesc foarte bine”.

CONVOCARE

Îngerul blond trăia în public. Nefiind genul să iasă pe stadioane, îşi făcea acasă mica lui scenă. „Ne folosea, într-un fel. Dar noi ne lăsam folosiţi… Ne regiza. Spunea: «Tu, Frăţilă, cu chitara, stai acolo. Tu, Micu (n.r. – Mircea Micu), stai dincolo… Cînd nu dădeam pe la el cîteva săptămîni, mă suna şi mă convoca. Mi-am riscat şi slujba din cauza asta. La 7:30 semnam condica la serviciu, la 8:30 suna Nichita şi mă chema. Bineînţeles că nu puteam să-l refuz… Lucram ca decorator la Centrul de Librării Bucureşti. Pentru că lipseam mult, mi se tăia din salariu, dar nu puteau să mă dea afară. Nu aveai voie să fii vagabond!”

După o noapte de cocteil, Nichita s-a culcat pe o scîndură, învelit cu o cergă. Poetul Grigore Hagiu era întins pe podea. „Nichita i-a spus: «Măi Grigore, se poate? Stai pe podea? Pofteşte în pat!» – povesteşte Frăţilă. La care acesta i-a răspuns: «Şi care ar fi diferenţa?».” Stă în firea noastră, a muritorilor de rînd, să fim fascinaţi de spectacolul vieţii unui geniu! Însă dincolo de acest spectacol se află opera sa, care aşteaptă să fie descoperită. „Nichita este mare în poezie! Ca individ, nu era cel mai grozav, cel mai de caracter om de pe lume – spune Frăţilă. Avea temerile lui, micile lui defecte, vicii. Era ţîfnos, arţăgos, uneori zgîrcit, alteori îşi dădea şi casa… Nu l-am idolatrizat niciodată pe omul Nichita. El se transforma în momentul în care începea să emită. În rest, era un om ca toţi ceilalţi… În exuberanţa lui, desena… Unele desene erau chiar reuşite. Aşa cum vorbea două-trei ore în versuri, tot aşa şi desena… Sînt cîteva înregistrări furate, pentru că uneori nu se lăsa înregistrat. Le zicea ăstora «cîntece» şi le dăruia. Erau pentru curăţarea motoarelor. Dar ce calitate aveau!!!”

DAR PENTRU MIRI

În cartierul Cotroceni se anunţa nuntă mare. Băiatul lui Constantin Chiriţă, Victor, se lua, în cunoştinţă de cauză, cu fata poetului Ion Horea, Irina. „Fiind într-o seară la Nichita, mi-a spus: «Bre, mergem la nuntă!» – îşi aminteşte Augustin Frăţilă. Eu nu-i cunoşteam pe nici unul. Eram în pantaloni scurţi, cu chitara după mine, n-aveam nici măcar o floare. Nici Nichita n-avea un sfanţ. Nu-i picase nici o colaborare. Ştia că el însuşi este un dar pentru oricine. La un moment, dat mi-a zis că trebuie să le facem un dar mirilor. Ne-am dus în spatele vilei, iar Nichita a început să emită un text. Era «Oraţie de nuntă». Ne-am jucat vreo jumătate de oră, după care ne-am întors în casă, iar Nichita a anunţat că avem un dar. Eu nu ştiam versurile, nici muzica. Mă gîndeam că mă făcusem o dată de rîs, pentru că venisem nepregătit, să mă mai fac încă o dată? A fost însă un miracol! Mi-am amintit tot. Am cîntat cu Nichita toată poezia. S-a lăsat liniştea preţ de zece minute. După care s-a cîntat toată seara, aceeaşi piesă: «Lătrau caii, lătrau caii/ Cînd veneau a-hei, a-haii»… Peste vreo două săptămîni am încercat, într-o seară, să o cîntăm din nou. Nu ne-am amintit, nici eu, nici el, nici versurile, nici muzica. După un an, abia, mi-am adus aminte.”

– fragment din articolul “Dumneata…”, de Dana Andronie, Jurnalul Național, Editie de colectie, 26.05.2008

Vezi sursa aici

Anunțuri