NEPUBLICATE (în volum)

1953

IARNĂ TÂRZIE

Amurgul ca o rouă, încondeiază-n sânge
păienjenișul ramurilor
ce-și desfac tăcut
uscate brațe lungi, ca un sărut amarnic
Zadarnic stau pe banca grea de piatră
iubita-mi și-a uitat gropițele-n obraji…
Nețărmuritul împietrit mă înfioară,
iar liniștea ca un ecou
se frânge-n țărmuri,
doar sălciile-și plâng șuvițele de ceară
în cenușiul lacului rămat în sticlă
Și bolta nouroasă se încruntă-n lac.
Pe lâng’aleea decoltată-un șir de plopi
Își moaie frunțile-n străfundul
nemișcat
spre unde dinspre toamnă apa a secat…
Frunzișul ruginit de-acum un an
își poartă moartea pe crâmpeiele de nea
mânjite în noroiul cu miros de ploaie
…În basm e totu’ncremenit și umed…
Văzduhul naște-ncet puzderii de arginți
nemuritori în viața lor de-o clipă.
Întinde noaptea neagra ei aripă
de fantasm
și lacul tot se oglindește-n cer.

Mai mi-au căzut azi noapte-n vis
trei dinți.

Duminică, undeva, la lacuri

PEER GYNT

E tare frig, amarnic frig
divin senin de sticlă
și pomii suri cu ramul gol
reînfloresc pe ziduri

Resfiră vântul zurgălăi
lipind pe geam petale
pitici voinici în aer dau
cu lăncii de mătase

Prin vine sau aev-n gând
petrece un susur rece…
descântă Grieg fiori de frig
și în nefire piere,

Dar stăruie pe cer de ger
un soare sur de gheață
ce viață dăruie și dă
zăpezii strălucire

pentru Maer Gynt

MOARA

O piatră de moară
ocăra să moară
boabele de grâu:
„Auzi ce desfrâu
Să nu vă lăsați, surate,
măcinate!
Neghina-i de vină!…
Dar vă vin de hac,
praf vă fac,
făină…”

Degeaba, degeaba,
tot nu mergea treaba.

Văzând cum stă cazul,
a schimbat macazul:
„Nu-i o cinste oare,
scumpe surioare,
decât, cine știe,
fierte în gamelă,
făină alburie
să ajungi franzelă ?!”

Grâul, lămurit,
se lasă zdrobit,
gândind – poate mâine
va intra în pâine

Morala: Vezi… în lume
totul nu-i
să știi ce să spui,
ci și cum anume…

LILIACUL

Un liliac mi-a înflorit
Surata primăvară
Sub geamul meu l-a răsădit
Cu taină într-o seară
Cu frunzulițe de smarald
Și stele moi în geamuri
Când razele în el se scald
Încet îmi bate-n geamuri
La ciocănitul lui timid
Cu mâinile avide
Eu ferăstruica i-o deschid
El florile-și deschide
Apoi deodată, nu știu cum
Din tremurări enorme
Încet el se preface-n scrum
Și se-trupează-n forme!
Cu părul zulufit de vânt
Răsare o copilă
Cu dinți de-azur, cu gura cânt
Și trupul de argilă
Etc.

Amintiri din copilărie

ȚURCA

I
Pe maidan s-au strâns mucoșii
ca de-atâtea alte ori
cu năsuc ș-obrajii roșii,
înarmați în mâini cu sfori.

Pe maidan îi promoroacă,
dar copiii nu țin seama;
gata-s puși acum pe joacă;
Ah ! de-ar ști acuma mama
unde sunt…
(mamele cu păr cărunt,
doamne, doamne, ce le-ar face…
nu le-ar da o clipă pace !)

II
– Roșu…
galben…
verde-albastru…
Sar deasupra unei sfori.
Gulerați ca niște flori
sar micuții titirezi…
– Ai zbârcit, ia, tu nu vezi?
…în curând se obosesc.
– „Hai o țurcă !”
– S-a făcut !
aruncându-și coarda-n lut
sar micuții și primesc.

III
Cu un băț furat din gardul
țaței Lina de la munte
și cu alte mici mărunte
întocmesc un cerc degrabă.
– „Asta treabă !”
și-au o țurcă… mică foc!
– „Vin’ Gheorghiță!
Hai Năiță !
Haide iute, hai la joc !”

IV
Sfârr… zbughește țurca-n aer
– Ah!… n-ai prins-o, număr pașii,
Unu… două… șapte… nouă
– Ba e șapte!
– Ba e nouă!
Și se-ncaeră uriașii!!
Unul rău și iute-n trântă
îmi bușește pe-altu-n nea…
Sfârr… zbughește țurca-n aer
pică-n slavă ca o stea
și se-mplântă…
– Ah! ce trântă
– Ce mai trântă…
doamne, doamne, ce tapaj!…
Uite-ncep ca să se strângă
și-i împrejmuiesc în roată…
… Toți se-ntorc să facă haz;
– Ia-u’te măi, căzuși în brâncă…
Nicu, roșu de necaz
dă să plângă
ochii-n lacrimi îi înoată…
…Dar să plângă, e rușine…
ea să-l bată, nu-i curaj.
– I-oi spunea-o eu de bine!
Smiorcăindu-se pe nas
se stropșește din zăpadă;
– „Lasă, las’
am acasă eu mulți frați,
te-o prindea la min’ pe stradă
și-ai să vezi tu ce-ai să pați”.

BÂZA

I
Se înghesuiesc băieții
fiecare-n fel și chip
către cel ce-n mijloc șade
și-i croiesc o palmă: lip!

II
El tresare și scrutează
rând pe rând întregul roi
din privire îi întreabă
– „Care este dintre voi?”

PRIN GARD

–Haai cu tro-ti-ne-ta… taa…
ne jucăm la mine-n curte
sub salcâm.
Din bețe scurte,
din carton și tinichea,
sfoară, cretă, geam și clei,
bile și nisip și pietre,
facem o căăsuțăă… Petre,
vrei?
…Dacă vii îl chem pe Stan!
…Hai de-a hoții și vardistul:
eu eram motociclistul,
tu erai milițian…
mă prindeai din urmă,
ba,
chiar mă arestai și pace…
…spunee, Petree, nu ți-ar place?
da?
– Ce să cat eu sub salcâm?
…hâm!
– Haaide, vino, te rog eu…
…am pastile de ienupăr…
și-i păcat de Dumnezeu…
Haide, vino, nu fii rău,
am capace de la bere
și-am să-ți dau câte-mi vei cere…
zău!
– N-am nevoie de capace…
…poți să-mi dai oricât,
nu vreau!
Ia mai lasă-mă în pace;
trotineta nu ți-o dau!
… Toată scârțâie, deși
ieri am dat-o cu ulei…
…Poți ca să te superi, ei,
și?
– Da… nu vrei să vii… tu crezi
c-am nevoie eu de tine
și de trotinetă… binee…
O să-ți pară rău, să vezi,
că pleci în haimanalâc…
…Am bomboane colorate,
le mănânc eu singur toate,
sâc!

SCAMA

De sus de undeva o mică scamă,
Venită-ncet, plutește vag, cu teamă
Se urcă și coboară lent prin tindă,
s-oprește se-admiră în oglindă
Spre ghemul cel tăcut din colț
coboară
…și fire cresc pe ghem și se-nfioară
…și labe are ghemul ce se-nnoadă
și coadă are ghemul… vai ce coadă!
Doi ochi verzui se plimbă după scamă
…pupilele cu tăieturi de lamă
Înfipte-n tigrul ca de jucărie
se-nvârt, iar tigrul pare de hârtie
Și scama vine-ncet… și țâști odată
tărcata labă către scamă cată.
Dar hoața printre ghiara-ntinsă-i scama
și fuge legănată ca pe apă…

FEREASTRA

Mi-a pătruns
o bucată de nouri
pătrată-n odae
…dar cerul afară-a rămas

Mi-a pătruns
o bucată
pătrată de cer
în odae
…dar stelele-afară au rămas

A plouat toată noaptea.

1954

***

De tunete turbate
or răbufni din nouri
sau de-ar fi doar ecouri
e inima-mi ce bate

De picuri mari și grele
or începea să plouă
sau de-ar fi numai rouă
sunt lacrimile mele.

Dar… paparude, cin’să
le pună-n drum să joace?
De amar de vreme’ncoace
e secetă aprinsă.

TĂRIA NOPȚII

Preț pentru rezumatul la franceză

I
Din mi spre fa bemol, tăcerea
coboară grav, ecou de glastră…
… se stinge ultima fereastră
pe strada Dobrogeanu-Gherea.

II
Un boulean brodat cu ață,
pocnește-n umbre cu securea…
… Se pierde-ncet, ducând aiurea,
mireasma fânului, la piață.

III
Un bronz cu cuc. O modulare…
O notă ce-ar părea să vină,
din cine știe ce uzină,
se despletește pe trotuare…

IV
Tării de anason și chimeni
întind un hymen ud și rece
Obscur, vre-un străin mai trece…
…Un gând… și apoi nimeni…
nimeni…

ECOU DE VĂI

Ecou de văi răsună-n tine, surdă
bisericii cu turnul răsucit…
Închid pereții umeziți din schit
descătușate plesnituri de durdă

Zadarnic orologiul împarte
cădelnița înclătinată-n loc…
…Ți-a fost luat în gene noaptea foc
dar clipa e-n mări… departe…

***

E toamnă. Marea bate-n țărmul ud
Și furioase valurile-njură
Bolborosiri de spume se aud
și cerul e mânjit cu nori de zgură.

Sunt multe ceasuri și e încă ziuă
pe nisipul țărmului pustiu
Și rece suflă vântul și-n târziu
și marea neagră bate apa-n piuă.

***

pentru cele două
picături de rouă
(să mi-o publice postum)

Când marea își varsă din sine
amarul și peștele
cresc valuri și-atâta, iubită…
de vrei izgonește-le.

Când piscul văiugii își plânge
în fulger fărâmele
Cad așchii de stâncă, iubită…
de-ți place sfărâmă-le.

…Azi noapte am visat între arbori
pierzarea clipitelor…
în vis se făcea că răsună
tălăngile vitelor…

Și-n om din cuvinte, iubită…
hai vino și strânge-le
…îmi umblă cuvântul prin vine
odată cu sângele…

***

Când bilețele dulci
îndrugi l-al tău iubit,
mândruțo, oare tu
te-ai întrebat vreodată
cam ce-ar putea să facă
un flecușteț de fată
C-o scrisorică celui ce o a primit?

Tot sărutând nebun un strâmb autograf
într-un moment el totul îndrăgit-a
dar de i-ar porunci cumva iubita
în celălalt, ar face lumea-ntreagă praf.
Și mângâind duios epistola ei
subit începe Agamemnon să se creadă
în gândurile-i răvășite de idei…

Îndrăgostitul e ca un poet șomer
Ce-n fildeșul iubirii
își zidește turnu’
în care pupă-ades
traducerea lui Murnu
închipuindu-și că-l sărută pe Homer.

***

Mocnind tăciuni ascunși în scrum,
pe coarda lirei să-i frământe
s-a dus poetul deci să cânte
în codrul trist de lângă drum.

Tocată-n deal la vechiul schit
se zbătea-n ecouri piua
era un cer senin ca ziua
de parcă zorii-ar fi mijit.

Cărarea strâmbă pe coclau
își șerpuia tovalu-n umbră
pe cer era o lună sumbră
puzderii de argint erau.

Cu țârâitul unduios
taraf de greier pe câmpie
cutremurau din temelie
priveliștea de abanos.

În codrul negru și solemn
cu frunzele din noapte frânte
s-a dus poetul deci să cânte,
dar pomii toți erau de lemn.

ATUNCI – ROMANȚĂ

Era adânc, era tăcut,
picau pe jos andante
foiri de foi, când între noi
l-am rechemat pe Dante.

Eram absurd și spălăcit
și, lighioană dragă,
de ghidușari zburau bondari
zbenguitori, în șagă.

Era o broască lângă lac
micuță și țestoasă
Un stâlp de lemn și telegraf,
vroia scâncind, acasă…

…Și becul a rămas stingher,
în mijlocul luminii…
Trecu în gând, pe lângă noi,
Francesca de Rimini.

Ceva micuț de tot și viu
s-a strâns în carapace,
Năsucă, ai strâmbat din glas
și-ai zis că nu îți place.

ZO TE CUȘTE

Nu-n negură deasă și ceață
e ceasul când caii se fură
Ci-n tunet pe fulgerătură
dârlogii și frâul se-nhață

Dai… arde fitilu-n pistoale
Aleargă-n coclau herghelie
Și mâine… și mâine-n chindie
ne-adastă muierile goale

Și nu e-n întineri vre-un han
pe mama cârlanilor iute
S-o prinză din urmă când du-te
de-o schimbă în piei de-astrahan

Bătrâne, hei, pleacă-te-n față
Măi, fire-ai să fii de vătui
Nu ești tu acela să spui
Cât ochii-ți de noapte au viață

Atârnă pe limbă răscopții…
Te-apropie bocet de cârlă
Răchita-ți ascunde o târlă
e târlă de gânduri a nopții.

Copita nu tropotă, zbori
că el, căpitan de județ,
ne-a pus scăfârlie-n preț
pe galbeni și arginți sunători

Câmpie, te vâră în zări!
Fii mută, că trecem călări,
fii mândră că trecem alai
noi, hoții de cai!

Către Natalia Pătărău

 

CE MAI AȘTEPȚI ?

Ce mai aștepți? Hai, pleacă, du-te…
Câmpia cu plămâni de iarbă
aceleași cântece tăcute
le-ndrugă, veștedă și oarbă

Își tăvălește noaptea-ntr-una
uitarea lutului în sine
și n-o să mai răsară luna,
căci ai pierdut-o, orb, în tine

Același lung și cald răsuflet
în plopii tresăriți, se-ascunde,
ca să-ți arunce, surd, în suflet
un pumn de strângeri și de unde

Se tăvălește noaptea-n tină
și tot nu vezi că ora-i seacă
și tot mai crezi că o să vină
Ce mai aștepți? Hai, du-te, pleacă…

** [Palindrom]

Dus aici bețiv opal
Lapovițe bici asud
Dur, o vietate, cal –
La cetate – inor ud…

DUPĂ PLOI

Aruncă-ți văpăile negre din gene
hotarul din tine și mersul alene,
dă-mi mâna și hai să fugim din hotare
copila mea dragă, e soare, e soare…

Noroiul cărării de-ți scuipă despoiul
nu pasul ci ochiul ți-atinge noroiul
și nu-ntoarce geana să vadă, rebel
cald sângele nostru cum tremură-n el.

genele
Privirile dacă ți-s arse de soare
nu ochiul ci drumul sub talpă te doare
și nu-ntoarce geana să vezi prin noroi
nici umbrele noastre cum fug după noi.

Dă-mi mâna și hai să fugim înainte
copilă mlădie, copilă fierbinte
La capul cărărilor șerpuitoare
e soare în ierburi, în ramuri e soare…

ATUNCI – ROMANȚĂ

Era adânc, era tăcut,
picau pe jos andante
foiri de foi, când între noi
l-am rechemat pe Dante.

Eram absurd și spălăcit
și, lighioană dragă,
de ghidușari zburau bondari
zbenguitori, în șagă.

Era o broască lângă lac
micuță și țestoasă
Un stâlp de lemn și telegraf,
vroia scâncind, acasă…

…Și becul a rămas stingher,
în mijlocul luminii…
Trecu în gând, pe lângă noi,
Francesca de Rimini.

Ceva micuț de tot și viu
s-a strâns în carapace,
Năsucă, ai strâmbat din glas
și-ai zis că nu îți place.

CEAS SURD

„Ea n-a venit și nimeni mireasă
nu-mi va mai fi soție”
Ady Endre

Am așteptat întâi, să se usuce bine
noroa’ele și nopțile din mine…
Dar palma fierbântată-a rechemat în ea
garoafa înflorită-n coapsa ta
și buzele încinse-au vrut în ele
sărutul cu arsuri de stele.

Tu goală-mi aiurai în piept
cuvântul mort, cuvântul cel nedrept:
„– Ce-s patimile arse toate-n tei?…
…și fericirea toată, toată… ce-i?”

– Poate privirea ta cu unde line
străluminată până-n mine
Poate uitarea ce fărâmă
potecile cu mers de râmă
intrate-n orele târzii…
…ori poate mersul tău când vii…

Am așteptat apoi, tăcerile să vină
cu aiurarea lor de taină și lumină
cu noaptea destrămată, calmă
Dar orele mi se rostogoliră-n palmă
și buzele-ngâimară-n ceasul surd, un cânt
din vorbe-amestecate cu pământ.

PROPOVEDANIE

„O Doamne, cum îmi fu ciudat
pe lângă inim ‘ „
B. Delavrancea

Cazi vărgiuă ‘n genuche și te rogi
la urmele păstrate în arire
Au fost umblând cu chipuri de inorogi
jivinele pre ceia hire

Au cine mândru-aice, mânu-le
den seara cea de gios
supt luni de cridă?
Au cui în rugăciune, mânule
se-mpreunară cu venim de-aspidă?

Văzum cum iar la verdele pământ
de-a-valma turmele de inorogi
la morții hodiniți de chinure,
ce sunt…
O, vărgură ‘n genuche să te rogi!

PRELUDIU ÎN SI

Lustra joasă orb și-a rătăcit lumina
pe gravura lui Ravel și Debussy
și șarpele din mâini mi se oprește-n Si
și se oprește fremătând, pianina;

Surd, tăblia coboară până-n clape
tremurând în Si îngână /adună/
– locul ei
făptura ta de somn, plutind în funigei
pe-acest sfârșit de stele și de ape.

Cântec spart veghează încă, în odaie,
Dansatorii încă nu s-au deslipit
și încă, brațul cel străin e-ncolăcit
de cingătoarea ta ce se îndoaie.

Pete pe tăblie, pete moi, de sânge,
își ghicesc haot conturul tremurat
cum umed brațul îți zdrelește sânul dat
și te adună-n coapse și te frânge.

Ape murmură în cărnuri și în oase…
Albă, /te desprinzi/ vii din umbra
răsturnată-n prag,
ca și de-atâtea ori, să-mi spui că îți sunt drag
și să îmi lauzi mâinile nervoase.

Hai, iubito, spune-mi, spune-mi înc-odată:
șarpele din mâini, oprit în Si era?
/… Ca o frânghie umedă în lustra grea/
frânghie galbenă și udă-n lustra grea
/se clatină lumina atârnată…/

RITM MOLCOM

… Ondulele limpezi coborâte-n sânge
și steaua aerului nu se răsfrânge…

Prin zborul cocorilor, iată
privirea te așteaptă filtrată
Pașii tăi îi aud și tu nu vii
cu liniștea suplă a marilor fluvii.

Lângă copacii de marți
lângă copacii de miercuri
lângă copacii de joi
lângă copacii de vineri
O, pașii tăi limpezi și tineri!

***

… și roțile reci sacadate pe șine
sfredelul acesta… tăcerea aceasta…

iar voi privi câmpul negru
agățat de fereastră…

Dar umbrele-acele pe caldarâmele reci?
…ciudate și gingașe ca o meninge…

Departe-n târziul nopților vechi
și fereastra ta se va stinge.

***

Doină, inimă ciudată,
Umbră-n umbră scufundată,
Flamură nefluturată
sub cămașa mea păstrată.

Te-am iubit numai o dată,
clipa mi-a fost fulgerată.
inima pe cer e-o roată
Ce-mi aleargă blestemată.

Când din osie răsună,
Lumea crede că e lună
și privește cu mirare
două luni pe cerul mare

DOINĂ

De trei stele și lumine
Doină, mă gândesc la tine
Iar îmi stăruie în pleoape
Fagul prăvălit în ape…
Brațul vântului, pe gene,
scris cu păsări și poeme
îmi cuprinde pleoape-n pleoapă…
Fug prin gânduri cerbi de apă
Coame reci se frâng în unde
Unde ești tu, doină, unde?
Fagul tremură în lanuri,
păstrăvi i se-ncurcă-n ramuri
arbori mi se-ncurcă-n plete
O, și-i noapte în făgete
Și tot mai gândesc la tine
de trei stele și lumine.

SENSUL DURERII DOINEI

acum nici râsul meu copilăros
nici plânsu-mi
nu mai rănesc tăcerile de-atunci
acum sunt iar asemenea cu mine însumi,
cu pietrele, cu cetina din stânci
ci pași întregi de om și-aruncă
iar ecoul
de cetinele soarelui târziu
de după munții mei,
sunând alt cântec,
… un drum sunt eu, o trecătoare, știu
o, și-mi rotește peste tâmpla împietrită
o codobatură, fâșii de vis, subțiri
și urcă-n sus, mai sus, strângându-se rotită
și mi se-ncurcă în priviri

TRAGEDIA DE SEARĂ poem ermetic?

Emoția

– Unde-s căile întoarse
de sub lutul nepăstrat?
Vai, cădeam și-s pururi alții
anii ocoliți, înalți,
strat de lună – și alt strat
de neant în fire arse…
vinele din ochi ți-atârnă
către depărtarea cârnă
cu albastre, negre gioarse

Dialectica

– Adu-mi trepetnicul cel mare
Mi se zbate pleoapa
cât vei citi să taci uitare
Curgă numai apa !…

Emoția

– Ce ciudată ți-este mâna
cu cinci dește-nfipte-n ea
Vai, mișcările aceste
se porniră fără veste
și în ceas nu pot să stea
Ziua-ți crește săptămâna
cocoțată-i peste creștet
valul logodit, cu pleștet
îți colindă căpățâna

Dialectica

– Ce deșuchiată și ce rece
ni se zbate vâna
Antartica în alb petrece
și Canopus, una…

Cor de alge

– A-a a, a-ae, e-abo –
Valu-n sus, cu epave,
și-a urcat, de la ei către do
pescărușii cu aripi jilave
și nu pot să mai urce de-acum…
Vrem alt sunet, alt drum

Emoția

– O, bătăi de aripi iluzorii
au căzut în oceanele verzi
Numai tu, neastâmpăr, mai pierzi
Atlantide-n memorii…
Vai, neastâmpăr, mai pierzi
Atlantide-n memorii

Cor de alge

– Sub Canopus, bypogastru
sfârc de munte, deodată
grai ce stă în beregată
alt văzduh și alt albastru
O, dulcețuri, acadele
și tu, limbă de copil
plescăită-n vânt umil
timpu-i cimitir de stele
și vezi bine –
se sfârșește lângă tine

Emoția

– Voi capre negre, capre arcuite
deasupra gurilor căscate între stânci…
flăcăul blond vă mai visează ca atunci,
cu piscuri împlântate în copite

și-n viscolul acesta, o cornute,
se-ncruntă înjurând în somn flăcăul blond
și în călcâiul lui crăpat, de vagabond,
tresar coclaurile străbătute.

Dialectica

– Adu-mi trepetnicul cel nou
S-a rupt un cerc
și altul rupe-l-voi acum…
și înc-un cerc s-a rupt
și înc-o zare:

da-nu, da-nu da-nu,
da – nu

JOC DE FLĂCĂI

De-atâtea stele buzele mi-s arse
văzduhul tău e ars de-atâția sori,
dar în aceleași unde genele întoarse
pândesc nemaivăzutele candori.

O, de-ar mai clătina acest sfârșit de ape
conturul lunii ce s-a rupt în noi,
atât de mare ți-ar părea și-atât de-aproape
de n-ar încape-n ochii amândoi.

Ar curge poate-n undele încete
sub chipul tău de somn al nimărui
și-ar plânge de uimire și de sete
și i-ar mușca surâsul amărui.

SEVĂ DE PRIMĂVARĂ

Apele ochilor, s-au amestecat
cu poleiul de pe-acoperișe
Nu mai cutreieri jivină piezișe
lemnul plopilor suri, înghețat.

Iată, ți-am prins la urechi, rotogoale
cerceii albaștri de fată
Te resfiri, și parcă auzi deodată
luna cum sună pe străzile goale.

Pete albe, lespezi albe, un zid infinit
pete albe, și una prelinsă
Mijlociul e-ntors, inelaru-nchircit
… arătătorul cu așchia ninsă.

DECENIU REPUBLICAN

Gândesc arborii tineri și soarele-n amiază
și umbrele întoarse sub ramuri din zenit
și iar vibrează-n mine, din nou atât de trează
făptura ta mlădie de zbor înmărmurit.

O, drumurile toate ce-ți răzimau călcâiul
și arcul de-ntuneric al depărtării – frânt
ce l-ai zvârlit în două când prima oară brațul
ți-a izbucnit în noaptea cu margini de pământ.

1958

DIMINEAȚA ÎN MARELE ORAȘ

Dimineața, sirena te cheamă la lucru,
risipindu-ți fire albastre-n auz
și când bulevardele sună
sub pașii grăbiți ai sondorilor,
rafinăriile de petrol își țâșnesc, dintr-o dată
siluetele argintii, printre castani;
și tu,
tragi adânc în plămâni
șuvițele reci ale dimineții
și pe cerul subțire, răsfirându-și sorii,
văzul tău odihnit
întâmpină arcul sputnicului,
și-atunci,
mâinile agile
ca un joc de flăcări brune,
ți le privești cu mândrie.

1959

COROANA

La capătul străzilor,
în vârful privirilor,
își izbea coroana-n caldarâme
boiul de rugină să-l fărâme.

La capătul câmpurilor,
la-nceputul dealurilor,
își sălta coroana, în pietroaie,
rotogolul ei de ghionoaie.

– Unde fugi, coroană, încotro?
… dar ea saltă-n pietre și se pierde,
ușurat răsuflă câmpul verde –
o la-la-ri-o-la-o!

La capătul văilor,
după vârful apelor,
tot sălta din piatră-n piatră.
Mușcă piatra,
câinii latră:
– Und’ te duci jivină, încotro?
… dar ea saltă și se duce, saltă
dintr-o mlaștină-ntr-o baltă –
o la-la-ri-o-la-o ! –
dintr-o mlaștină-ntr-o baltă.

RITMURI PENTRU BUCURIE

Bucuria izbânzii a crescut în noi, ca arcul zării,
ca jurământul dat Comunismului,
ca spațiul dens din fața mării.

În noaptea asta, somnul s-a desprins de pe punți
fără sunet, căzând peste lespezi.
O, de-aș putea, munților-nalți,
măritor mari,
spune-o-aș,
ca pe un chiot de călușari,
ca pe-o strigătură din Ouaș.

Cerule, oierule,
aburinde cerule!
Stea iscând din gândul nostru
ți-am trimis să-ți afle rostul.
Grinzile tăcerii tale
să mi le răstoarne-n poale,
să ți le prăvale-n mare.
Jocul tău de jar și fum
mai aproape ni-l făcum,
clătinatele oglinzi
între gene să ne-ntinzi.
Rotitoarele pământuri
răzimate-n patru rinturi,
învelite-n ceruri multe
le-nvățarăm să-ne-asculte,
că ne-ai stat atâta vreme
dincolo de ochi și gene,
cu miratele poeme.

RÂNDURI LA ANIVERSAREA UNIRII

Mâinile omenești se căutau între ele
Mâinile erau lățite de cornul plugului
Mâinile crăpate și grele.

Și Milcovul
Milcovul cu apele mult prea firave
să proptească-n maluri umerii
țării Valahe și țării Moldove.

Prea zburau drumurile de nisip
câmpurile de nisip pe deasupra Jiului
de unde se începea cântecul Miului Cobiului
de se sfârșea cu Toma Alimoș.

Mâinile omenești se căutau nesupus
Mâinile lățite de cornul plugului crăpate
să razime-n ele țara cea nouă.

Buzele pipăiau cântecul, înfiorate
și Milcovul apă fireavă
nu-l mai rupse în două.

ROȘU ȘI NEGRU

Se auzea prin ganguri, cutremurata iarnă!
amplificat de bezna întinsă și la pândă
cum țipătul sirenei la nesfârșit răstoarnă
încinșii drugi de ghiață și neaua tremurândă

… și plumbul greu, vai, plumbul, dacă-a bătut în oase
și ca ecou-n stâncă de Roaită se izbise
‘nalt strigătul sirenei steag roșu fluturase
spre chipul nou al țării, atunci zărit prin vise.

A TREIA CURBĂ DE SACRIFICIU

De câte zile stăteau, cu brațele-ncrucișate, sondorii?
– Tu aveai, puștiule, brațe subțiri și degete lungi…
Frigul cresta, cu o margine, dungi negre pe punțile negre.
– Tu aveai fața prelungă și buzele albe…
Mereu, mereu, același cântec muncitoresc
îl murmurau în amurg.
– Umbra ta cădea peste podul de fier,
Apoi, deodată, tăcerea și pumnii lor se încleștau în buzunare,
Ziua de toamnă aluneca într-o parte
Rotunjiind privirea ta mirată.
– Tu aveai ochii albaștri.

LAUDĂ UZINEI

Uzina te-ntâmpină cu mirosurile știute
de fier încins, de păcură, atât de aproape!
Ferind fețele soarelui în ochiuri de ape,
pasul calcă mai nervos, mai iute.

Aici pulsul țării bate puternic și dens:
în ritmul lui, cărămizile
cresc orașul, ca pe-o columnă.
Aici cântecul meu capătă sens,
capătă flacără, se răsfiră, se-adună.

Pe linii ferate l-aș tot duce, prin țară,
cu vagoanele pe care vopseaua nu s-a zvântat,
pe sub berzele ce se-ntorc primăvară
de primăvară,
cântecul meu, mai puternic, mai curat!

ORAȘ ÎN CREȘTERE

O, e amiază zidul urcă supus
lângă schela subțire ca un strigăt în sus.
Câte-o minută de fiecare volută și unghi,
mistria se odihnește, lângă genunchi.

O, e amiază. Acoperișurile lucesc aburinde.
Eu te aștept să vii dintre străzi, cu merinde,
și gândind la meșterul Manole, în întâmpinare,
ți-am făcut cu creta pe zid sprâncenele-amare
și geana dulce și ochii ca două peștere.

O, e amiază. Orașul e-n creștere.

1960

TRIAJ

Tampoanele de oțel se ciocnesc încet
pocnetul muzical
stârnește cârdul de ciori
ca un vis iute, alunecând,
de pe pleoapa stângă pe pleoapa dreaptă.
Pe scara vagonului, un frânar
risipește cearcăne de lumină
cu felinarul.
Un țignal, scurt, dă un burghiu în boltă:
răsare Jupiter, cu roiul lui
de sateliți.
Eu, stau liniștit și respir
mirosul de tutun al terasamentului
și-mi pare c-aud
sputnicul, tăind ca un diamant
sticla nopții.

ELECTRICITATE

E o zi cu vreme închisă.
Chipurile noastre nu azvârl nici o umbră în vânt.
Turnurile își îmbracă inelul culorii, egal.
Ne vedem numai noi, cei de pe pământ.

Într-o astfel de zi, m-a născut mama.
Nici nu se știa unde e soarele după scutul de nori.
Probabil că era amiază atunci, ca și acuma
și mă simțeam bine învăluit de aer, sub nori.

Când am învățat cuvintele, tata mi-a spus
că ploaia e așteptată de pământ cu bucurie,
că de curând lumea s-a mai născut odată, în Est,
mai adevărată, mai largă, mai vie.

Am știut abia mai târziu că norii fulgerând
seamănă cu niște scoarțe cerebrale.
Totdeauna i-am privit cu prietenie și curiozitate,
socotind în gând, care va fi recolta la cereale.

Oh, pământule, sferă iubită,
împodobită cu munți și cetăți!
E o zi cu vreme închisă, și prin fulgere rămuroase
umbra trupurilor peste construcții, pâlpâind, ne-o arăți.

TE SALUT, CUBA!

Uneori îmi trec prin fața ochilor
visele adolescenței mele,
ca niște poze colorate intens.
Acolo, în Marea Caraibelor,
ohe, în Marea Caraibelor,
de pe puntea corăbiei orânduiam
stelele albastre, verzui,
liliachii, în constelații
încă neinventate de nimeni.
O, Cubă subțire
ca o suliță de pământ, sfichiuind
Marea Caraibelor !
Adeseori, gândindu-mă la acele
Fermecătoare mări ale adolescenței;
pumnul tău bărbătesc, ridicat,
și înflăcăratele tale cuvinte, Fidel Castro,
aevea le văd – așa cum văd
speriatele umbre ale Capitalului,
sfâșiindu-se pe lungile plaje,
căutând cu mâinile,
întâmplătoarea scândură plutind
pe mare.
O, Cubă, săgeată de pământ
sfâchiuind Marea Caraibelor,
ajungând din urmă
nestematele curcubee ale viitorului!

PĂPUȘI

Și-am să-mi las odată tâmpla pe o pernă strevezie
care nici n-o să se vadă, sau într-adevăr să fie,
ci doar dintre pleoape lumea îmi va atârna zbătândă
când uscată, lungă stearpă, când adâncă și fecundă

Lasă-te-n genunchi, amice, ceapa ochilor albastră
dacă poate s-o străbată: asta-i forfotă cerească !
Se arată-un dans subțire dintr-un elf arzând și-o zână
ce bat tactul dimpreună

Dacă ți se face frică,
poți să stai că nu-i nimică
Am murit și eu ‘ntr-o doară
astăzi, pentru prima oară

1961

MARE TÂNĂRĂ

Apa-mi joacă cercuri peste față
transparente cercuri în declin.
Și o piatră, din Bicaz, mă-nvață
cât un cer de Mai, catifelin.

Chipul lung al meu cu ochi albaștri
mi-l răsfrânge marea modulând
într-un larg, sub indinări de aștri,
luntre – argonaută e-curând.

Mare, te-am săltat pe umeri până-n
piscul aromitului Ceahlău
chipul lung al țării să rămână
tandru oglindit în largul tău.

Vezi, ridic o mână și îmi pare
că resfir cu palma mai aproape
arcuita cerului spinare
peste două maluri, între ape.

Liniștit cum stau aici, pilastru,
ritmul suitoarelor idei
din sprânceana mea cu ochi albastru
luna o răsare în scântei.

CONFRUNTARE

Peste noapte, cerul meu curgător
și-a eliberat toți sorii deodată,
și ei, ca un arc începură să bată
într-o dezordine iluminată,
întâi mai iute, apoi mai ușor.

Era de piatră verzuie luna mea
și căzând pe turnul primăriei, turti
minunatul cocoș de tablă care muri
și rămase luna înfiptă aci
și-ncerca să răsară și nu mai putea.

Eu mă aflam la fereastra dinspre apus,
îmi roteam privirile peste acoperișe.
Pe valurile lor de tablă, piezișe,
zării o corabie de fum cum se furișe
din furnalul de cărămidă, în sus.

Ce cauți pe catargul de fum,
băiete din clasa a doua primară?
Te cațeri pe scara prelungă de sfoară.
Lumina ta o fi ajuns bunăoară
în dreptul stelei Arcturus, acum?

Peste noapte, cerul meu, peste tot,
și-a eliberat electricii sori, în cerc.
Mă subțiu spre Arcturus, mă fac gând și alerg:
să refac, de departe, de foarte departe, încerc,
orașul cel vechi, și mi-e greu și nu pot.

PARTIDULUI

Îți mulțumesc pentru această primăvară
în care glasurile noastre fac să fluture copacii
și pentru gândurile mele care s-au cristalizat
asemenea quartului.
Adevărul îmi surâde din fiecare amintire,
conul de lumină al soarelui aleargă
înaintea mea;
e o scară în trepte, o izbucnire,
la capătul căreia strălucește o singură stea.

LUMINISCENȚĂ

Febra cerului noptatic alungește-n sus copacii
și vârtejuri de miresme din corolele lor suple
printre schelele stidoase, printre zidurile albe
le resfiră, le înclină, le-ntețește, le irupe.

Și un gând pulseasă-n mine decupând conture repezi,
Numai lumea comunistă a ajuns la frumusețe!
O, e-un răsărit de stele. Febra lor umană suie
dulci ovaluri de lumină peste umeri, peste fețe.

CÂNTEC DE LUNĂ NOUĂ

Plutitorul lac al lunii
de mercur e, și coboară
revărsat din înclinarea
cerului prelung, în seară

E mai jos de umeri parcă
și mai jos de coama neagră
care-o lași să taie-n două
ceața câmpului, întreagă.
Uite-l, curge peste iarbă,
iarba-n spini metalici trece
și o să-ți izbească glezna
c-un fior de cald și rece.

Și crescând, o să ne țină
nemișcați, în largul sclipăt
al mercurului acesta
de tăcere și de țipăt.

Dacă-ntind spre tine mână,
până la genunchi îmi crește
apa lui, cu pești de umbră
mai izbindu-mă hoțește.

Dacă las spre tine numai
o privire să se-ndrepte,
luna-mi crește pân-la mijloc,
pân-la piept își taie trepte.

Las-o dar s-alerge-n noapte
și să-i fim noi doi, catarge.
Nici o piatră n-o sfâșie,
nici un răsărit n-o sparge.

CERUL PĂMÂNTULUI

Acolo unde soarele nu se vede
niciodată apunând
și timpul lunii e curbat de stele
inima omului sovietic s-a ridicat bătând
ca-n trupul zburător al gândurilor mele.

Iar chipul meu e baza unui con
ce fulgerat în sus cuvinte-adevărate
și sfâșie tot ce-i inconștient și monoton
azi, când spre tine mi-l ridic,
tovarășe și frate.

O, gândurile mele și ochii amândoi
te însoțesc pe baltă, într-adevăr văzând
a cerului spinare de rob cum o dezdoi
acolo unde soarele nu se vede
niciodată apunând.

ÎN CUȘCA DE STICLĂ

Unde-ți cade umbra spartă
urlă pământul de scârbă.
În preajma ta întunericul se simte murdar,
lumina ia culoarea sângelui
și curge-napoi spre un soare bătând
ca o inimă smulsă, de copil.
Până și spectrul violet al morții
s-ar mânji atingându-te.
Stixul se rupe din țărmuri
ca să nu-ți răsfrângă
zig-zagul zdrențuit al figurii.
Ca niște pești negri
odată cu valurile lui
amintirile gonesc spre izvoare
Timpul își retrage imaginile
în preajma ta,
ca un film ce rulează-ndărăt
și-abia de se oprește
la o dată care-i mai veche
decât nașterea celulei dintâi.
Timpul izbucnește pe lângă tine
ca un glonte,
de scârbă că te-ar putea atinge,
și-abia de se-oprește
la o dată
de după dispariția ta.
Asemănarea trupului tău
cu trupul omului
e-o-ntâmplare nefericită,
e o coincidență macabră.
Tu ești un râu de lături
suspendat în haos,
ocolit de lumini.
Tu ești o băltoacă de lături
pe care plutesc scânduri
din corabia de pirați
a fascismului.
Eichmann,
numele tău pătează silabele
de care se-agață.
Eichmann,
dacă ți-aș spune vierme
aș jigni viermii!

SALT

E un parfum al revoluției, plutind
în ampla ridicare către nouri
a schelelor de aluminiu și e
un gust de viață revărsat din lucruri.

Și e-o zvârlire-n sus a sufletului meu
spre-un viitor mai cristalin al lumii
și-un timp de dragoste care-l presimt sub tălpi
ca pe-o zvârlire din pământ, a lunii.

E ca și-atunci iubito când te-aștept,
coloană vie și nerăbdătoare
secunda ce-o lovește pieptul, tu
s-o schimbi din sunet în culoare.

Și vii, și e un gust de viață-n lucruri
și-n aer trupul tău e scris
și-o mână îmi alunecă pe umăr
ca peste-un ochi întredeschis.

VEGHE LA LINIȘTEA LUMII

Sub cerul acesta puternic, atârnând de stele
ca pânza unei corăbii nupțiale,
stau drept ca în nopțile-acele
de dragoste, și steagul îmi flutură
argintat de aerul rece.

Ca un piept de corabie tai viitorul.
Valul lui îmi izbește urechea, cu țipăt
de victorie, de odihnă, de pace,
și râd cu toți dinții și-mi place
cerul acesta pe care-l curbează
bătăile inimi mele.

CÂNTEC

Fiecare schelă este un Icar
ce-și măsoară zboru-n sus, diurn,
cu o casă, sau cu-n turn.
O, și-atunci când cade,
saltă-n ceruri iar.

Uneori le pipăi cu mirată mână,
ori cu ochiu-n trecere, uimit.
Trebuie să aibă aripi! strigă-o amintire,
aripi lungi și ascuțite, negreșit.
Lângă fiecare schelă-n parte
marea sufletului lasă un fiord;
muzica iubind-o, dintre arte
lira contemplării o acord.

ÎMBRĂȚIȘAREA

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
și-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenți și goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, și-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
și ora, lovită, se sparse-n minute.

Aș fi vrut să te păstrez în brațe
așa cum țin trupul copilăriei, în trecut,
cu morțile-i repetate.
Și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut.

DĂ-MI MÂNA

Dă-mi mâna, prea frumoasa mea și hai,
Privește-mi chipul care mi-l știai.
Fosfor îmi suie peste față zorii,
Stingându-mi urmele candorii.

Îți spune singur câte-nțelesei
Din lumea suitoarelor idei,.
Privește-mi ochii, vezi, în ei există
Arzând mai pur, lumina comunistă:

Electric sar din fruntea mea, și-aprind
Ideile, un cerc de sori vuind.
Cu fiecare gând, alt cer se lasă –
Mai nobilă mi-e tâmpla, mai frumoasă.

Cu fiece cuvânt care-l murmur
Mai bărbătesc mi-e zâmbetul, mai dur
Și întunericul, auzi-l, strigă,
Trece-n cărbune veșteda-i ferigă.

Cu fiece silabă care-o sun,
Un frig al polurilor îl răpun.
Desțelenind, privirea-nfige-n maluri
Dreptunghiuri, romburi de păduri, opaluri…

Căzu din mine umbra, și-a tunat.
E umbra unui turn neînclinat
Care-a strivit pe lespezi, la picioare,
Mileniile reci, de exploatare.

TITOV

Mi-am ridicat emoția, ca pe un braț, în lună
și-n palma ei răsfrântă, băteam stelele fixe
când nava ta, în cercuri, planetă omenească
le însenina cu galeșe elipse.

A fost precis și sigur înaltul zbor al tău,
ștafetă a Comunii pătruzând
până departe, într-un viitor
al păcii izbucnite din pământ.

Mi-am amintit fără să vreau, de tata.
Fiind copil credeam că stelele-i apun
de după umeri, și-mi spuneam – curând
voi fi ca el, și luna îmi va trece
pe lângă tâmple, argintind.

Din stele se-ntretaie conuri de lumină
și nici nu le mai știu de număr,
și iată, azi, suarvul cer al lumii
ca o iubită-ți pune tâmpla peste umăr.

INSEMN

Orele noastre-s frumoase
ca oul soarelui
din care ziua se naște
Orele noastre se iluminează,
se împlinesc.
Tot ce lumea comunistă visează
va fi.
Noi suntem timpul, noi suntem
coloanele lui porfirii.

DOMNUL BABBIT MOARE SINGUR

Gândurile nu ți se mai dezlipesc de frunte
Ți-atârnă de tâmple ca niște șerpi verzui
Răsuflarea aerului le mai lovește capetele uscate,
dar nici un sunet nu rănește urechea nimănui.

N-ai mai ciocnit peisajul cu nici o privire
și-n curând, înghesuite sub același zenit,
privirile din copilăria ta unsă cu unt,
se vor încetini, oh, s-au și încetinit!

Într-o zi, din orizont, soarele îți va țâșni
mai degrabă, și, izbindu-se de boltă
va buși-n orizontul cellalt, incendiindu-ți
întreaga recoltă, de dolari, oh, întreaga recoltă!

Și încetul cu-ncetul, se va-nteți
va apune și va răsări
va apune și va răsări
de o mie de ori într-o zi,
parcă tras dintr-o mitralieră cerească:
Orizonturile, rupte surcele, în sus vor sări
și o să trăbuiască să te ții de un pom, oh, o să trebuiască!

Sfera se va-nvârti foarte iute, într-adevăr.
Și-ai să zărești, pe boltă, gonind Carul mare.
Cum te ții de copac, fluturând în sus,
ai să-l zărești printre degetele, oh, de la picioare

– E o calamitate? dar ce să-i faci, se întâmplă
soarele să dănțuie ca un Seavaot
Iar din viteză, de nu-ți zboară copacul, se întâmplă
să-ți smulgi din umeri mâna, cu inimă cu tot,
și lumea ta, să cadă pe-o tâmplă
– E o calamitate? dar ce să-i faci, se-ntâmplă!

VÂRSTA DE AUR A DRAGOSTEI

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubește,
și iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
și iată-mă, fără să dorm,
aievea văd zeii de fildeș,
îi iau în mână și
îi înșurubez râzând, în lună,
ca pe niște mânere sculptate,
cum trebuie xă erau pe vremuri,
împodobite, roțile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, și Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânga-n roată și ea se urnește.
E un dans, iubito, al sentimentelor,
zeițe-ale aerului dintre noi doi.

Și eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, și lucrurile vin
tot mai aproape,
și pieptul mi-l strâng și mă dor.

PROFIL DE COSMONAUT

Deodată, bărbatul din fața mea
și-a azvârlit privirea peste umăr
c-un gest de parcă-ar arunca
o mantie sunând în vânt,
lăsând, un timp, vederii mele
profilul – sclipitor contur
de fulger împietrit și dur.

Uite-i fruntea, ușor înclinată,
de lumi nevăzute înconjurată –
ce le apropie, apropie, apropie
ca soarele de orizont, în zori,
suind o acoladă de culori
în orașe de munte, în orașe de șes,
de două, de trei, de o mie de ori.

Uite-i ochiul cu sprânceană-ncruntată,
ca un izvor de fluviu – adâncit în piatră,
și privirea lui, întretăiată
cu păsările cerului de dimineață,
când norii se tem și se fac subțiri, și umbra lor
o șterge călcând-o-n picioare,
primul miner pornit spre mină, primul sondor.

Și iată-i nările și iată-i bărbia
și arcul tăiat al surâsului
unde se vede, întreagă, mândria
de-a fi bărbat în amiaza lucrurilor,
de-a putea să rostești, strigând,
minunatul, săgetătorul cuvânt,
Comunist.

PIERI PEISAJUL VECHI

Pieri peisajul de igrasie și subsoluri,
cu străzile-i ucise de nămoluri…
l-au zvârlit în Dunăre
să bea apă tulbure.

Pieri peisajul vechi și crâșme și cocote
cu zaruri, cu șeptic și cu belote…
l-au zvârlit în Dunăre
să bea apă tulbure.

și negre baionetele tăcerii
de sângele ce l-au vărsat docherii,
le-au zvârlit în Dunăre
să bea apă tulbure.

Pieri și masca foamei, albăstruie,
fu smulsă și ciobită în călcâie…
au zvârlit-o-n Dunăre
să bea apă tulbure.

și umilința chipurilor supte
și cerul vechi cu friguri ne-ntrerupte,
le-au zvârlit în Dunăre
să bea apă tulbure.

Iar amintirea timpului trecut
trecu și ea, dar n-a mai cunoscut.