Inscripție pe un scut
Luptătorule, eu îți apăr trupul
și-ndeosebi
bătaia inimii.
De aceea, când vreo săgeată
se frânge de mine
un sunet se-aude, ca de metal
în vibrare.
Numai o inimă vie
izbindu-mă, m-ar străpunge.
Dar atunci, luptătorul
inima ta odihnită, puternică,
n-ar mai avea de ce
să se apere.
Sentimentul țării
Stâlpii porților: „I” de la Ion
Trunchiurile copacilor: „I” de la Ion
Dâra stelelor căzătoare: „I” de la Ion
Șuvița ploilor: „I” de la Ion
Pilonii podurilor: „I” de la Ion.
Nume de domn, nume de iobag,
nume de țăran, nume de muncitor,
de cunoscut, de necunoscut,
nume de bătrân, nume de copil,
de general, de soldat,
nu me de rudă, nume de străin.
Nume pe crucile războiului,
nume pe plăcile comemorative,
nume de străzi, de piețe, de statui,
de șes, de pământ, de deal, de munte,
nume de viță de vie, de păsărar, de barcă,
nume de inorog, nume de taur, de luviu,
nume de morți, nume de vii, de bărbați
care nu s-au născut.
Spune-l tu, strigă-l tu, cântă-l tu,
rostește-l încet, potrivit, repede,
lin, melancolic, vesel, încruntat,
visător, palid, aprins,
pe-ndelete, șoptit, înalt pân` la nouri,
legănător, drept, despărțit sau dintr-o dată,
spune-l tu, strigă-l tu, cântă-l tu,
de aproape – din mine, de departe – din orizont
din fundul pământului, de sus, din cer,
și eu am să știu pe care anume din toți
l-ai numit, l-ai strigat, l-ai cântat,
pentru că viața mea îi cunoaște
pe toți, născuții și nenăscuții;
care-au fost, care sunt…
Pean
I
Deși țin în mâna dreaptă
sabia,
și armura cea rezistentă
de străinătatea de gheață a săgeților
mă apără,
totuși,
îmi cer iertare că sunt de față,
și că adaug singurătatea mea
singurătății multiple
a nașterii, creșterii și împlinirii
voastre
sub cerul acesta fix
de deasupra existențelor noastre.
Deși pot înverzi această iarbă
uscată,
fără să am nevoie de verde,
și pot face să dea mugur
ramura uscată,
fără să am nevoie de muguri,
deliberat mă adaug
vouă, egalilor mei, slujind
adevărul
singurul care nu-mi mută
și nu-mi înstrăinează de mine
matricea lumii din care provin,
întru slăvirea ei
și-ntru purtarea ei ca stemă
pe steaguri,
oricând și oriunde.
II
Voi nu rămâneți aceleași, lumi
ale tristeții;
pe ce cămile-n ce deșesturi
oblice, călătoriți?
Sunt o lentilă măritoare
rostogolită între cei ce se privesc
în ochi,
rostogolită prin-naintea celor
cărora nu li s-au mai închis
pleoapele.
Voi nu rămâneți aceleași, lumi
ale morții;
unde, sub ce imaginate piramide
vă sustrageți culorii negre?
Sunt prietenul și răzbunătorul
eroilor morți;
Pe fostele câmpuri de luptă
trec ținând în mâini o liră
eoliană.
Voi nu rămâneți aceleași
cuvinte, care odată
înfloreați pe strigătul ca un trunchi
de chiparos
al conducătorilor de cvadrigă.
Sunt o frază gravată
pe porțile unei cetăți moarte,
citită mereu de alți trecători,
tradusă mereu într-o altă limbă
încă neinventată.
Voi nu rămâneți aceleași
continente, care odată
vă țineați de țărmuri ca și cum
ați fi avut mâini,
mâini mari, îngrozitoare,
pătate de sânge…
III
Acum ne vom apropia de țară
din însuși lăuntrul său,
noi cei surprinși în ea asemenea
pomului fructifer
în sămânța fructei.
Acum, vom invoca legea cea mare
a țării, legea
mamă a tuturor legilor, cea
care leagă fenomenele
sufletești
și le dă tărie așa
cum orizontul leagă pământul
și-i dă tărie.
Acum, vom chema țara pe nume,
nu numai din nobila plăcere
de a-i rosti numele, ci
și pentru că din toți martorii vieții noastre
ea singură depune întruna
mărturie că existăm.
Cântarea României
I
Iată a venit ora mare,
ora în cinci colțuri, ora luceafăr,
răsărind chiar acum, pentru că a răsărit
de totdeauna
înconjurând maturitatea noastră, la fel cum
a înconjurat propriile ei secunde.
Iată,
trupul meu se ridică-n picioare, deodată,
ca să-mi urmeze sufletul, trupul meu
umbră în relief al nepipăitului suflet,
și gura mi-o deschid, fântână spontană,
cu străfundul săpat spre cerul cu stele
și strigăt dau și murmur
și nume încheg, nu din silabe ci din râuri
din munți, din șesuri și din țărmuri de mare,
nume rotund, demn de tine
pământ al renașterii mele:
România.
II
Fiecare pas pe care-l fac
își pune tâmpla ecoului pe un os
așa cum își pun râurile apa peste prundișurile
dein piatră albă.
Fiecare gură de aer pe care o iau
ține și ea gustul zborurilor de păsări,
și-al căderilor de ploi, torențiale.
Fiecare privire zvârlită-nainte,
lovește un număr de copac născut o dată cu ea
sau amintit dintr-o mirare
a anilor fragezi.
Fiecare amintire e la fel de profundă
ca ancora Mioriței
ținând corabia acestor nervi întinși,
nemișcată,
în port, la Tomis…
Fiecare speranță
își înfige coarnele de lună
în albastrul ceresc, fluturat ațâțător
înainte-i,
de goana nebună a pământului înaintând
spre constelația Lirei
Fiecare secundă
are-n ea o ușă deschisă spre împlinire.
Pe clanța acestei uși, îmi las pumnul,
piciorul meu izbește în stinghia ușii
Și iat-o, smulsă din țâțâni
prăbușindu-se-n memoria mea fărăr fund,
lăsându-mă-naintea țării materne
matur
și adăugându-mă ei aidoma Oltului -Dunării,
aidoma Dunării – Mării Negre.
III
Țară cu contururi amintind de-o inimă,
pulsând în pieptul Europei,
plai verde alunecând pe drumul
de zi – noapte, zi – noapte – zi,
de-a lungul liniei numită patru zeci și cinci.
Țară văzută cu ochiul liber din lună
și mai departe încă.
Țară – pământ, țară – idee,
Țară – linie-a vieții,
profund scrisă în pălmi
Țară cu lanț de munți în mijloc,
asemenea unui circ lunar, populat
de oameni înalți
Țară cu strămoși până-n fundul pămândului
dar cu ochii curați, de copil
Țară întinzându-și brațele spre viitor
și culegându-l de pe ramura timpului
firesc,
așa cum ai culege mărul roșu
plin de tulburătoare miresme.
IV
Care e partea ta de rațiune,
Care e partea ta de vis?
Viaducte unind două stânci sunt viețile nostre,
șir nesfârșit, ca-n oglinzi paralele,
Viețile noastre.
Niciodată visul să nu rămână singur,
să nu se-nstrăineze vreodată
de visare, rațiunea,
cum nu se poate înstrăina
relieful imaginii văzută-n oglindă
de luciul ei plan.
V
Grâul e rațiunea pământului, se cuvine
cântată istoria lui, se cuvine
timpul să ia forma pâinii, aici,
pe marile câmpuri
în metalica lună de vară.
Grâul e rațiunea pământului – o știu
vițile risipite, ale iobagilor de demult,
sau ridicate la nouri – acele strigăte
ale foamei.
Pâinea e visul pământului,
vis de iarnă, sfărâmând straturi groase
de gheață
Carul de triumf al zeiței belșugului
are drept roți
două pâini rotunde
Pâinea e visul pământului
niciodată înstrăinat de bobul de grâu,
așa cum grâul nu se-nstrăinează
de rădăcina care-l ține.
Așa cum rădăcina nu se-nstrăinează
de pământul ce-o naște,
așa cum nu se-nstrăinează niciodată
pământul
de cei care-l lucrează, schimbându-l
încetul cu-ncetul după chipul omului viu.
VI
Loc înalt
loc al mândriei,
al demnității,
plonjare a visului în forma văzută,
pipăită,
adulmecată,
Voi, schele – rampă de lansare
a marilor orașe, a marilor uzine,
Voi schele metalice, scări
pe care vârsta matură a țării urcă spre zenit
Loc înalt
loc al mândriei,
al demnității,
loc căruia străini-i spun cu admirație
„miracolul românesc”
legătură gordiană a rațiunii cu visul,
nod gordian pe care
nici măcar săbiile policrome ale luminii
nu-l pot tăia,
așa cum nu poți tăia
cu nici un fel de sabie
umbra mișcătoare a ramurei –
de mișcătoarea ramură.
Iată, a venit ora mare, bătând
în gongul soarelui,
ora în cinci colțuri, ora luceafăr.
VII
Oțelul e rațiunea Hunedoarei;
arterele lui de foc
bucle de foc ale literelor care scriu
cuvântul pace.
Oțelul e rațiunea Hunedoarei
rațiunea luminiscentă iluminând
sprâncenele oțelarilor aplecate deasupra lui,
aidoma celui însetat
deasupra fântânii.
Oțelul, fântână orizontală curgând
în gălețile mari ale lingotierelor
din care vor bea cu boturi însetate
laminoarele.
Secera și ciocanul sunt visu-mplinit
al oțelului,
Sonda, tractorul, ancora,
roata dințatăa orașului
cuplată cu roata dințată a cerului cu stele –
împingând mereu și mereu
anotimpurile spre primăvară –
mereu și mereu spre o primăvară mai înaltă,
mai desfășurată.
Secera și ciocanul, iată însemnele puterii,
ținute cu mâna stângă și mâna dreaptă
a maturității țării, depline.
Iată, aceasta e partea ta de rațiune
și partea ta de vis,
legate-ntre ele cum e legată culoarea albastră
de atmosfera terestră,
de-aceeași culoare, –
așa cum cerul văzut de pe pământ
strălucește ca un ochi albastru,
așa cum pământul văzut din cosmos
strălucește ca un ochi albastru.
VIII
Șantierul. Școli ale genezei.
Aici, pe șantier, se-nvață
nașterea soarelui și a planetelor,
se-nvață cum au apărut în cosmos;
Cum se-nvârte pământul în jurul axei lui.
Cum s-a născut inima;
Cum bate inima;
Câte auricule are; câte ventricule.
Cum a fost ea străpunsă cu gloanțe
în primul război mondial
Cum a fost ea străpunsă cu gloanțe
în al doilea război mondial
Cum a fost ea străpunsă cu gloanțe
în anul 1907.
Cum a fost ea străpunsă cu gloanțe
la Grivița.
Aici, pe șantier, se-nvață
care e rațiunea țării,
care e visul.
Aici, pe șantier, se dovedește
cu probe-ale realului,
cu sentimente împlinite,
că rațiunea, visul nu pot fi despărțite
pentru că s-au născut odată.
Aici, pe șantier, se-nvață
că fericire-nseamnă
din ce în ce mai repede, din ce în ce
mai repede,
să transformi viitorul în prezent.
Secretul fericirii constă
în viteză,
dar nu, nu beția vitezei, aceea
pe care-o mașină de curse ți-o dă
pe șosele plane
Ci viteza apropierii iubirii. Înțelepciunii
cu care viitorul se-apropie,
se arată
se vede.
IX
Identic cu țara și de aceea cel mai iubit,
cel mai iubit dintre toți oamenii muncii,
de țară,
identic cu visul țării, de aceea
cel mai iubit de visul țării, –
Partidul a scris pe tabla șantierului
numele României
și noi toți iscălim în continuare
cu numele noastre,
garanție – a rațiunii
și-a visului.
X
Iată ora-n cinci colțuri a bătut,
ora cântecului.
Se arată anotimpurile acestui pământ
primăvara – vara – toamna – iarna – primăvara
Se arată anotimpurile
Se poate vedea
Copilul, adolescentul,
bărbatul matur, bătrânul și iar
noul născut, adolescentul,
bărbatul matur…
De la vis la rațiune și-apoi la visu-mplinit
se arată drumul, se arată calea,
sensul.
Se arată cerul, se arată pământul,
se arată țara, plaiul ei verde
european.
Se arată peninsula Europei, apoi
însuși globul terestru se arată,
mersul planetelor apropiindu-se
și-ndepărtându-se
ritmic de soare
asemeni globulelor roșii și albe, de inimă.
Iată ora-n cinci colțuri, ora luceafăr,
ora cântecului,
a bătut.
Se arată o lumină mare curbându-se ușor
în apropierea pământului și-a stelelor
Se arată întâmplări care vor fi, priveliști
care vor fi,
oameni care se vor naște…
XI
Tu, rațiune, tu vis al vieților noastre,
mă ridic în picioare și stau
cu capul descoperit, și cânt
un cântec al pământului, apei, al aerului,
Te slăvesc Românie, pământ strămoșesc.
Un cântec despre oameni, despre timp,
despre noțiunile simple, rădăcini
ale amplelor visuri.
Mă ridic și cânt un cântec
despre inima cântecului.
Evocare
Cețuri cădeau prietenoase
pe șeile cailor goale
Sfinte câmpule, tăiat de râuri
și fecundat cu gloanțe de pistoale
Toma Alimoș frate
al tatălui meu,
ochii mi-i plâng peste arborii
morților tale, mereu
Cețuri cădeau prietenoase,
blânde stafii
ale mai-marelui peste cuvinte,
ale lui „A fi”.
Toma Alimoș, unchiule…
Trupului meu îi e greață
de cuvinte mai lumgi decât el.
Cețuri cădeau.
Va cădea iarăși ceață.
Balada neîncolțită
Sta și bea între gânduri vii,
la un chef sub frunze joase
Rădăcini încolăcite
oasele-i legau de oase.
Rezemat stătea-ntr-un cot
de râu nesecat și rece
Un țipar i-era sprânceană
degete, țipari vreo zece.
Cu o mână sprijinită
pe-un căpăstru de cometă,
se lăsa să facă parte
chiar el însuși din planetă
Sta și bea, izvor invers
cerurile câte șapte,
îmbrăcat în iarbă verde
și încins la brâu c-un șarpe.
Marele cal
Primul mort pe care l-am văzut
a fost un cal.
De aceea, de câte ori aud cuvântul
moarte,
văd în fața ochilor, un cal.
În amurg, când aleargă luminile toate
spre negru,
văd în fața ochilor un cal,
iar atunci când sunetul vocilor scade,
în timpane-mi răsună un tandru galop de cal.
Zăpada când smulge din nara
copacilor, ultima taină de verde,
desigur, o paște un cal,
iar miresmele toamnei, desigur,
strivite au fost sub copita-nghețată
a Marelui cal.
Vino tu, trup al meu
nestatornic, și hai
să călărim împreună pe-un cal
pe care-l vom învăța să necheze
întruna
și să salte mereu pe două potcoave.
Cântec
Roșu, roșu vertical,
cascadă, pantă de deal,
săltând din oul secundei
ovalul de ou,
și înfățișat nouă
ca un ecou
pe care sfera-l întinde
Oricând și oriunde
naștere, zestre
a lui A FI schimbându-se în ESTE.
Polul istoric
Secunda își arată polul istoric.
El strălucește orbitor.
O zi eternă cu soare nemișcat
la zenit
lasă să atingă întinsurile
cu lungi raze, raze nemișcate
asemenea unor mesteceni infiniți
Și numai amintirilor noastre
îi fac loc să foșnească din frunze
și din argintul sonor
al trunchiurilor
Aici, în această priveliște
se intră cu capul descoperit.
Aici, putem vedea
chipul frumos al eroilor, –
frunze foșnind
pe trunchiul nemișcat al luminii.
Ei, cei de atunci,
pene vii la aripa
unei păsări abstracte.
Ei, hieroglife vorbitoare
pe piramida de granit
Ei, dintre tineri, –
cei mai tineri.
Ei, dăruiții, ei
lacrimile lungi la ochiul trist de atunci
al țării.
Ei, unghiile care zgâriau
încordate
pe ziduri.
Ei, semințele care au murit,
Ca să devină rădăcină,
tulpină și spic.
Aici, în această priveliște
se intră cu capul descoperit.
Nu cuvinte de jale pentru voi
divine lopeți la pluta lui Ulise
călător spre Itaca.
Ci foșnetul steagurilor învingătoare,
Nimic nu-i mai demn de amintirea voastră
Decât strigătul Victorie!
Dragilor noștri,
copiilor,
pe care această țară a noastră fecundă
v-a născut în trecut,
pentru că întotdeauna
trecutul țării avut un pol al viitorului
strălucind în toate secundele lui…
Nu cuvinte de jale.
Căci pătând pieptul gol
cu peisaje lunecătoare, amăgitoare, lichide;
glontele dușman
n-atinse tâmplele, gândul – sângele.
Gândul lucid; tunel
adânc prin care
timpul din urmă îl ajunse
pe cel de dinainte
asemeni unui plisc de pasăre deschis, înfometat:
(Aici, ochii poetului plâng.
El a uitat muzica versurilor,
și știința sentimentală a ritmului,
din ochii lui albaștri
nu lacrimi se preling,
ci trupuri săvârșite, de eroi,
trupuri adevărate
care trăiesc într-adevăr,
trupuri care se mișcă în propiul lor vis,
care își pot întinde mâinile
și-mbrățișa visul ca pe o iubită vie,
adevărată.)
Menire
Oase de pasăre să-mi fie
cuvintele,
oase de pasăre dând gândurilor
acea formă prelungă
și aproape văzută cu ochiul
liber, –
a ridicării deasupra
orizonturilor.
Vechi întâmplări, și glorioasele
fapte
locuind în trupurile subțiri
ale unor adolescenți de demult,
Titul
să se înstrăineze de nemișcarea
destinului lor nedus pân` la capăt.
O, iată-i înfățișându-se-n
oglinzile noastre
o dată cu noi, acum,
când brusc fiecare secundă-și iluminează
polul istoric,
chipul rămas imprimat
în albia pietroasă a țării
cea născătoare de viitor.
Alegerea culorii
Inima mea îşi alege culoarea
ea îşi alege propria ei culoare,
culoarea pe care-o-va-avea încă
de dinainte de a şti că o are.
Inima îşi alege culoarea
cea fără umbră, cea nemişcătoare.
cea care vede şi atunci
când ţii pleoapele-nchise
și-asemeni deplinului soare,
tot timpu-n el însuși,
tot timpu-n afară,
în același loc
și pretutindeni,
purtând istoria lumii în fiecare rază
cum poartă frumosul ou de pasăre în el
istoria tuturor păsărilor
până la punctul solemn din care începe
istoria zborului
care poartă în el istoria mișcărilor toate
până la punctul solemn de unde
începe istoria însăși
a luminii.
Inima mea îşi alege culoarea
roşie, îşi alege
roşu vertical,
roşu pe care l-a pulsat
necontenit, ruşul pur
hrană a gândurilor
roşul care s-a născut sânge.
ca să devină idee,
care s-a născut sânge.
ca să devină idee,
care s-a născut pasăre
ca să devină zbor.
Roșu, roșu vertical
cascadă, pantă de deal
săltând din oul secundei
ovalul de ou,
şi înfăţişat nouă
ca un ecou
pe care sfera-l întinde.
oricând şi oriunde
naştere, zestre
a lui A FI schimbându-se în ESTE.
Invocare
Ei sunt degete vii
cu care atenția încordată
pipăie formele viitorului
Ei sunt lăncile subțiri și înalte
de care flutură steagul țării
Ei sunt rădăcinile vii și suave
Ei sunt farmecul – liniștea,
siguranța de sine
a fertilității.
Ei sunt verigile ancorei zvârlite
spre centrul rațiunii
ei,
iubirea iubirilor noastre!
Pe fiecare clădire nouă, sus
pe ultima cărămidă
vom desena un șir de adolescenți
Întru cinstirea lor
vom desena pe fiecare fructă a anului
câte o inimă cu inițialele lor.
Pe sfera aeriană a orelor
vom desena hărțile continentelor
numai și numai pentru ei
ca să aibă unde călători
revărsatelor lor sentimente.
Ei sunt forma văzută
a marilor idei.
Ei sunt perpetuum mobile al vieții
Tu țară a mea
tâmplă a Europeiși liră din care Orfeu
și-a smuls în sus copacii, frunzele,
ierburile, căprioarele,
munții în vârf c-un luceafăr
râurile și marea
și cerul albastru,
al neasemuitelor, învingătoarelor lui
cântece de dragoste, de iubire, de amor.
Dans cu două mere în mâini
Îmi întind amândouă pălmile,
în fiecare mână țin un măr.
Unul e pământul,
altul e luna.
Astfel vin în fața voastră
și-n limba sentimentelor
istoria acestui secol
v-o înfățișez.
Acum, mă-nconjur de privirile voastre
și-n brațe le iau
ca pe un snop
și fața mi-o lipesc de ele
cu ochii deschiși.
Astfel dansez un dans bărbătesc.
Din strictul prezent
îmi iau ritmurile, din răsăritul
neobosit de zilnic
al soarelui
îmi iau roșul,
acel roșu vertical al luminii,
roșu, roșu vertical
cascadă, pantă de deal,
săltând din oul secundei
ovalul de ou,
şi înfăţişat nouă
ca un ecou
pe care sfera-l întinde.
oricând şi oriunde
naştere, zestre
a lui A FI schimbându-se în ESTE.
Treapta de real și de vis
Țară, tu treaptă de real și de vis
a destinului nostru
Țară, tu pernă de piatră și de pământ
de care visurile noastre își sprijină
fruntea
Țară, tu orbită de os
alcătuită din trupurile vii ale celor
care și-au împlinit destinul
pe plaiurile tale
Tu, orbită de os
a unui ochi privind viitorul
Țară, steag de piatră și de pământ
învelind trupurile. Și amintirea,
fără de moarte a fiilor tăi
Țară tânără, țară bătrână,
țară materie, țară idee.
Noi suntem iarba primăverilor tale.
Noi suntem pomii cu frunze necăzătoare
în toamnele tale
Noi suntem aerul pur
înconjurându-ți piscurile
Noi suntem adolescenții
Noi suntem genele arcuite
în jurul ochiului, cu privirea ațințintită
în viitor.
Noi suntem însuși viitorul
cu pași elastici, aproape plutitori,
venit din marile săli ale prezentului.
Noi suntem trupul reveriilor,
suntem gustul
pe care fructu-mplinirilor îl lasă
pe-nsetata limbă a eroului
care și-a dus destinul
până la capăt.
Prezentul chip
Prezentul chip se deslușește
în fiece secundă-naintând.
Prezentul chip al țării radiază
asemeni mărilor și clocotind
nasc insule, arhipelaguri
nasc munții-mpăduriți
cu pini și brazi,
își mută albiile, apa,
schimbându-se-n luminile de azi, –
se schimbă în petală vârful ierbii,
se schimbă-n sferă, roata –
de-anotimpuri
a unuia
și-aceluiași pământ,
într-o unire spre înalt
spre polul
de viitor al lumii pământești.
Prezentul chip al țării-ți dă tăria
să fii într-adevăr
atunci când ești.
E centrul care-mprăștie spre margini
ca-n jurul inimii, un trup.
Vulcani ai viitorului din lanțul prezentului muntos
irup.
Polul viitorului
Mâine, chiar mâine,
nu mai departe decât mâine
când zorii ridicându-se pe orizont vor vesti:
Iată,
aceasta e ziua de mâine!
Noi îi vom spune, –
o, te cunoaștem
ca pe o amintire din copilărie.
tu ai fost în mijlocul nostru
mereu,
îți știm statura și chiar
toate obiceiurile tale.
Cumva,
îl cunoaștem chiar și pe cel
care urmează să vină după tine, –
îl cunoaștem
ca pe o amintire petrecută în adolescență
Fii binevenit aici,
totul e pregătit să te întâmpine,
casa pe care voiai s-o ridici
e gata înălțată;
nu-ți mai rămâne decât
să-ți alegi
unde, în care încăpere ți-ar plăcea
să locuiești.
Mâine, chiar mâine,
nu mai departe decât mâine
vei spune și tu alături de noi
sau de fiii noștri,
sau de fiii fiilor noștri, –
că roșul acesta
al existențelor noastre
e roșul vertical,
cascadă, pantă de deal
săltând din oul secundei
ovalul de ou,
şi înfăţişat nouă
ca un ecou
pe care sfera-l întinde
oricând şi oriunde
naştere, zestre
a lui A FI schimbându-se în ESTE.
Luptător căzând
Guler cu pene, coif de fier,
sabie lată cât șoseaua de-asfalt,
ochi spart cu lumina sfârșită,
uscată și neagră, sub cerul înalt.
Pieptul gol, cu inscripții postume
stă la intrarea-n oraș, ridicat.
Ce de mașini, ce de lume,
ce de copii sub cerul culcat.
Dong-dong, călcâiul lovește
iarba și iarba – pământul. pământul
n-are-ncotro și primește
ca musafiri, trupul și gândul.
Un soldat…
Un soldat ținându-se cu mâinile
de marginea unui nor…
De bocancii lui, cu mâinile încleștate
se ține alt soldat. De bocancii lui
altul, apoi altul, apoi altul și altul,
și-așa pâna-n miezul pământului.
Eu mă las s-alunec pe șirul lor
ca pe-o frânghie,
și-alunecând, cataramele
centurilor lor, îmi zgârie fața.
Și-alunecând, îmi zgârie pieptul
și-alunecând, alunecând, îmi sfâșâie
fâșii de carne,
și-alunecând, alunecând rămâne din mine
numai scheletul.
Când în sfârșit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră.
În timp ce dorm, fâșiile smulse
se-ntorc de sus și mă-nvelesc.
M-ajunge din urmă și sângele pierdut,
și durerea.
Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldați, nu se mai vede.
Probabil ca vntul a-mpins-o
cu nor cu tot, în alta parte.
Cântec
Din cal numai spinarea, atât, de rest nu-mi pasă
poate avea copitele de aer, de vânt, de ploaie
ori să necheze-n locul lui câmpia joasă.
Din mine numai tâmpla, atât, întreagă, necarăpată.
În reste vorbire numai, ori țipăt, ori strigare,
ori poate fi nimica, doar tâmpla să-mi rămâie
de dat cu ea în înserare.
Din câine, doar lătratul, atât, lătratul spart
să bată în timpanele frunzoase
ale copacilor-ureche, din care cad mereu
umbrele morților frumoase.
Şi poate de aceea…
Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.
şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor
De-aceea poate apărăm mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi…
până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.
Cântec de drum
O să fugă câmpul înapoi,
către ieri, către alaltăieri.
Tu ai să stai la o fereastră de tren
și ai să spui: uite
acum o lună am găsit un epolet,
acum un an, o sabie ruptă!
O să fugă înapoi câmpia
către acum doi ani,
iar tu, care stai la o fereastră de tren,
ai să spui, uite,
când erai copil, mi-amintesc,
i-am gasit craniul într-un șant.
Desigur, am trecut
fără să-l privesc prea atentă.
Mâine (ai să spui) îl iubeam;
poimâine, poate poimâine îl țineam
de braț,
peste un an, ah, peste un an
mă căsătorisem cu el.
Dar ce Dumnezeu? unde mi s-a
risipit soldatul?
Cum de s-a ascuns atât de bine
în ieri și în mâine
încât nu-l mai poți găsi nicăieri?
O să fugă câmpul înapoi
către ieri, către alaltăieri,
către mâine, către poimâine.
Tu ai să stai la o fereastră de tren
și ai să spui: uite,
răsare luna, uite,
răsare inima, uite,
răsare moartea, uite,
răsare însuși răsăritul, uite,
răsare însuși răsăritul răsăritului.
Oul cu iris
Fiecare vorbă caldă, sub ea
cloceşte un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi,
cu frunze verzi-albe-albastre.
Oul deschide deodată o pleoapă:
sub iris se aude bătând
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburând.
Sar cojile! La început
privirea dă din aripi în unda
despărţită în delta pe care o face
când se varsă în oră, secunda.
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungându-se,
şiră-a spinării de frunză; – privire.
Soldați în corturi
În câte o sferă, deasupra
și-au pus vederile, vedeniile, unda.
Trupurile s-au retras ca un val sărat.
Nu se mai arată nimic, nici secunda
Deasupra, în sfere, ce întâmplări!
Și câte destine în alergare…
Dedesubt, spre miezul pământului, vertiginos
se suge în sine valul de sare
Sferele sună, și un timpan
de invizibile steaguri vibrează.
Între ele și trupuri, prin întuneric
o sabie orizontală, veghează.
Aeroport în ploaie
Plouă rărit peste aeroport
prin aerul cu lucii conuri gri,
orizontale, pe sub cerul mort
sub măştile de nouri vii.
Privirea ta trecea prin mine
purtând în vârf un steag străin,
al amintirilor cu roţi marine,
rulând pe negrul câmp velin
dintr-o uitată tabără de vară
şi micşorată-acum, cât un pahar,
cu dinţi de raze-înfipţi în seară,
cu-n soare ameţit, neclar.
O, nevăzute sfori legând oraşe
la capăt, şi rotite monoton…
Ca azvârlirea nărăvaşe
de lungi ciocane, pe un stadion.
Aeroport în seară
Aer despărţit de aer
cu o aripă de roz metal,
strigă rupt în şuier şi în vaier
de-o potcoavă de argint, de cal.
Mor piloţii pe chitare
înnorate, alungite-n vid
cu elicele lovind în corzi barbare
dînd cu pumnu-n porţi ce se deschid.
Între timp trag seara peste mine
doborând în somn helicoptere, vrăbii,
vulturi, avioane, nori de ploaie,
paraşute şi lichide săbii,
ce lovind în coasta mea, se-ndoaie…
Între timp trag seara peste mine
şi despart cu trupul, – ora, ziua, luna
şi ce-a fost el însuşi, totdeauna.
Aeroport de toamnă
Tras înapoi de planetă auzeam îngeri,
auzeam pietrele,
galbenul, verdele
cum urcau noaptea spre centrul
pământului.
Aeroportul lansa diavoli cu coada aprinsă
şi arzând treptat treptat de la copite
până la creştet, şi numai coarnele
le rămâneau întregi şi se desfăceau
prăbuşindu-se
fiecare-n altă parte.
Timpul se spărsese;
fiecare apucam din el ce puteam,
şi nici măcar nu mai curgea peste tot
la fel:
în glezne trecea o lună,
în genunchi o zi, în coastă o oră
pe limbă un minut şi-n tîmplă
o secundă
„De aceea încercăm să ne ţinem
capetele cât mai departe de miezul pămîntului” –
spuse cineva.
Dar
nu-l luă nimeni în seamă.
Fiecare avea alt timp şi-ncerca
să treagă-nspre el planeta,
care însă se mulţumea numai
să se rostogolească.
Auzeam îngeri. Stam la pândă
gata să-i sar primului în spinare,
pregătindu-mă pentru o călătorie.
Miraj de iarnă
Patru sori de abur alb se desfăceau pe cerul nopții,
brațele mi-erau atrase către ei.
Tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpadă verde,
pletele ți-erau atrase către ei.
Cerul era negru, fără aștri, numai sorii
cei de abur alb, se desfăceau
în șuvițe sclipitor de albe, spiralate,
peste negrul nopții, surd, se desfăceau.
Tu stăteai pe-un bulgăr de zapadă verde,
coama ta se resfira bătând în sus
și pe cerul negru ca o ceață,
neagră era coama ta în sus.
Eu stăteam cu brațele atrase, ridicate,
ca și cum m-aș atârna de un stejar tăcut,
cu o ramură plecată, neagră, peste mine,
către patru mari vârtejuri, într-un cer tăcut.
Aer negru și zăpadă verde
Patru sori de aur, surd se defăceau pe cer,
ora taciturnă ne ținea-mpietriți alături
și pe jumătate smulși spre cer.
Către Hypnos
I
Ei dormeau. Ei se năşteau dormind;
strigăt prin somn cădeau cuvintele
născându-i din ultima silabă.
Creşteau dormind, se îndrăgosteau
dormind şi nunta
şi-o celebrau în somn.
Întemeiau aşezări de cuvinte, în somn.
Femeile lor năşteau în somn,
iar ei, cu toţii, îmbătrâneau
în somn
şi mureau astfel.
Tineri dormind, le luau locul
în vis,
noi şi sfâşietoare cuvinte adormite
înlocuiau
vechile, profund adormitele
cuvinte.
II
Dar să se trezească,
aceasta
nu o voia, nici unul.
Ei trăiau în somn pentru că
numai în vis
trăiau cu tot trupul deodată.
Păsările lor zburau dormind,
peştii lor înotau dormind.
Caii lor galopau în somn
şi toamna
în vii, se coceau struguri
de vis.
Nimenea şi
nici unul nu voia să se trezească,
pentru că numai astfel
forma lor le aparţinea
în întregime şi toată
deodată.
III
Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau că cei ce sunt treji
nu trăiesc în ei înşişi.
Spuneau că cei treji
nu sunt altceva decât
privire, atunci când privesc,
auz, atunci când aud,
durere, atunci când se-ndurerează.
Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau că cei ce sunt treji
nu sunt în stare
să-şi locuiască
tot trupul deodată
ci,
ca şi cum ar fi goi
pe dinăuntru,
ei, cei treji, aleargă tot timpul
în ei înşişi
fiind rând pe rând
numai o gleznă
sau
numai o tâmplă
sau
numai un braţ, –
restul trupului azvârlindu-şi-l
rând pe rând în tenebre.
IV
Ei îi urau pe cei treji
numindu-i
„Cei fără de trup”
Dar ura lor
din când în când devenea
colosală
pentru că, spuneau ei,
însăşi privirea se poate trezi
şi-atunci în ea nu mai trăiesc
toate culorile deodată,
… însuşi auzul se poate trezi
şi-atunci în el
nu mai trăiesc
toate sunetele deodată
Şi însăşi culoarea se poate trezi
şi-atunci în ea
nu mai trăiesc
toate vibraţiile deodată
Şi însuşi sunetul se poate trezi
şi-atunci în el
nu mai trăiesc
toate amintirile deodată…
Şi însăşi durerea se poate trezi
şi-atunci în ea
nu mai trăiesc
toate amintirile deodată…
V
Ei dormeau. Ei se năşteau dormind.
Se înmulţeau dormind.
Mureau dormind.
Dar tot timpul erau identici
Cu trupul lor.
Ei trăiau în vis
şi chiar şi arborii
ca să-i adumbrească trebuiau
mai întâi să adoarmă
putând numai astfel să-şi zvârle
peste trupurile lor întregi
şi umbra şi rădăcinile lor.
Focul şi gheaţa
Eram înconjurat de jur-împrejur de un aer
rece, fără a fi friguros.
Un sentiment de siguranță plana
asupra puterii mele,
și o neliniște plăcută izvora din lucrurile
pe care călcam, sau de care
mă sprijineam.
Eram poetul acelui mare oraș,
entuziasmul și tristețea lui
mie, mi-era dat să le exprim,
ca și cum aș fi ținut în mâna stângă, hățuri,
sentimentele înțelepților lui cetățeni –
armăsari.
Înaintea mea era un drum pietruit.
De o parte a lui erau clădiri de piatră sculptată,
de cealaltă parte cobora
în pantă,
un parc imens, fără copaci, tăiat
de lungi alei paralele.
Parcul era de un verde închis,
rece, fără a fi friguros.
Totul cobora în terase
orientate spre răsărit,
pentru-a se bucura din plin de scurta
apariție a soarelui, care
se legăna câtva timp la orizont
ca o pană de păun smulsă,
și-apoi dispărea-napoia lunii, lăsând
pentru restul zilei o lumină verzuie
să călătorească
deasupra capetelor noastre care păreau
împodobite cu panașuri
transparente,
fluturătoare.
Târziu, –
secunde numai, înaintea nopții, –
mai apărea de după lună și departe,
la apus.
Și,
înșirați simetric pe alei
bărbații își smulgeau cu veselie
cămășile lăsându-și piatra
cea neagră a umerilor goi, izbită
de scurta, recea și nefriguroasa
lumină.
Eu ridicam mâna stângă în sus
cu înfrigurare,
înmănunchind în palmă sentimentele
tuturor,
ca pe niște hățuri invizibile
de care începeam să trag, –
întâi mai ușor și apoi
din ce în ce mai repede spre lună,
spre centrul lunii.
Luna.
Nu răsărea, nu apunea.
Niciodată.
În nemișcare atârna deasupra noastră
neagră-argintie.
Bolta răsturnată spre noi și geamănă
cu orașul pământului nostru.
Munții negri și argintii, nenumărați,
negri și argintii care sclipeau
liniștitor.
Drept urca orizontul și nu prea înalt
între pământ și lună.
Nopțile – acoperit de oasele
lucioase
ale stelelor.
În repezi dimineți și-amurguri
deodată galben roșcat,
mohorât în timpul orelor de ziuă
și trepidând
sub apăsarea centrifugă a sentimentelor noastre
asemeni unui zid al morții străbătut
în viteză de alergători acrobați.
Coboram din larga șosea pietruită
pe o alee cu nisipul umed.
Talpa sandalei mele călca
peste monezi.
Oriunde, prin parcuri, pe străzi, pe șosele,
erau aruncate monezi de aur, de argint,
de aramă,
semnul de bogăție-al orașului lumii.
Mă aplecam,
culegeam câte una,
o priveam, apoi o aruncam.
Rareori găseam efigii
la fel.
Ultima monedă privită avea
pe o față profilul unei femei uriașe
iar pe cealaltă
un leu cu două capete și
răcnind.
O aruncasem cu puțin înainte
de a intra într-un foișor
cu geamuri de piatră clarvăzătoare
Înlăuntrul lui erau câțiva bărbați
care se lipiră de muchii
la sosirea mea,
și-ntr-o tăcere desăvârșită,
în vârful picioarelor,
cu degetul arătător, la gură,
părăsiră unul câte unul prin spatele meu
încăperea.
Mă îndreptam către masa de piatră
și sulul de piatră,
pe care urma să exprim
sentimentele oamenilor din ziua aceea, –
când sufletul
mi se despărți în două
dinspre frunte spre umbră
ca un aer despicat de bătaia lentă a cormoranilor.
Pulsam interior și nările
mi se împodobiră
cu mirosul feminin al mării.
Eram un fluviu care se desface în deltă.
Eram o deltă cu două brațe:
1
O uriașă femeie cu coama de piatră
în vânt
alerga făcându-mi semne
cu mâna.
Avea un braț puternic
și arămiu.
O recunoșteam
și nu o recunoșteam,
dar privirile mele
o întâmpinau
albastre și fixe.
Ea intră respirând tunător
și luându-mi făptura solemnă
în palma ei mare, rece,
fără a fi friguroasă.
– De când ești aici?
mă întrebă melodios
privindu-mă în ochi
cu ochiul ei unic și mare.
– Bărbatule de când ești aici?
mă întrebă melodios
privindu-mă în ochi
cu ochiul ei mare,
albastru.
Ea avea o bluză galbenă
de mătase rece.
Ea avea o brățară galbenă
de mătase rece.
Ea avea nările împodobite
cu mirosul meu, și îmi spuse
tunător
și melodios totodată:
– Așteaptă-mă, mă întorc
în amurg.
Să mă aștepți, am să vin
în amurg.
Ea zise, apoi tăcu
privindu-mă în ochi
cu ochiul ei mare
strălucitor și albastru.
Ea avea o bluză galbenă
de mătase rece.
Ea avea o brățară galbenă
de mătase rece.
Ea plecă făcându-mi semne
cu mâna
de-a lungul privirilor mele fixe
ea plecă făcându-mi
semne cu mâna
până când o pierdui din vedere.
2
Îi însoțeam pe cei trei
bărbați atletici
spre lună.
Erau cutremurați de spaimă
și aproape
halucinau de fericire
că vor fi însemnați în cronica
de piatră de diamant și de onix
a orașului lumii.
Țineam în mână sentimentele
oamenilor din marele oraș
ca pe niște limbi de foc le țineam
ca pe niște limbi de foc ce dădeau o lumină
rece, fără a fi friguroasă.
Eram între cei trei și duceam
cuvintele unuia spre celălalt
în spinare,
ca pe niște pietre negre și
duceam mirările de la unul
spre celălalt
ca pe niște turme de oi
cu tălăngi de aramă.
Munții lunii erau scunzi
Abia dacă erau puțin mai înalți
decât oamenii.
Semănau cu niște piramide
înghesuite una într-alta.
Totul era sticlos, negru,
argintiu.
Totul era pustiu, lipsit de aer.
Totul era sticlos, negru, și
argintiu…
… Deodată într-un grup de munți
întâlniră o poartă,
cu un imens mâner de aramă
sculptată.
Ei se opriră și uluiți
dădură de ușa de piatră în lături.
Înlăuntru era o sală largă.
O masă de piatră cu scaune
de piatră
negre, argintii.
Se întrebau paralizați
de spaimă: „Nimeni
n-a fost niciodată aici.
Nici aerul măcar n-a fost.
Cum poate jocul materiei să
refacă
un mâner de aramă sculptată
o masă de piatră, scaune de piatră
negre – argintii?”
Se întrebau paralizați de spaimă:
„Cum se poate una ca asta?
Dumnezeule mare
cum se poate una ca asta?”
Și eu alergam neobosit
între ei,
ducând în spinare întrebările lor
de la unul la altul
apărându-l și veghind tot timpul
asupra celor trei care erau
ochii mei trei
și ficși
și albaștri…
Stăteam în foișorul cu geamuri de piatră
clarvăzătoare.
pălmile mele lent mângâiau
piatra rece și șlefuită a mesei.
În curând vor fi sosind de sus, de deasupra
în piața pătrată-a orașului
din orașul lumilor lumii.
Cu mâna stângă și ridicată, șriam
că voi exprima sentimentele
oamenilor din acel mare oraș
din orașul lumilor lumii.
Fulgerară minutele – amurgului. Soarele
lent cobora de sub lună-n apus,
Orizontul simțeam cum se-nroșește
și
răpăitul de ploaie torențială-al luminii
se revarsă peste pitre negre.
Am auzit un zgomot ritmic de alergare
recunoscui femeia, cu coamă de piatră.
Bluza ei galbenă de rece mătase.
Brățara ei galbenă de rece mătase.
Ea alerga ținând în palmă deschisă – un bărbat
atletic.
Ea alerga cu brațul drept înainte
și cu palma deschisă.
Din foișor o priveam
cu o mână la bărbie, cu cealaltă
la piepi.
O recunoașteam și nu
o recunoșteam.
Femeia cea uriașă alerga
apropiindu-se și ținând
în palmă bărbatul atletic.
În urma ei și aidoma ei
alerga
o altă femeie ținând
în palma întinsă un alt
bărbat atletic.
Și-n urma ei și aidoma ei
o altă femeie
și-n urma ei și aidoma ei
o altă femeie
și-n urma ei și aidoma ei
alta și alta.
Femeie mi se uita în ochi
cu ochiul ei mare și albastru
Alerga și-mi făcu
un semn de adio, complice, cu mâna.
Și-n urma ei și aidoma ei
o alta-mi făcea
un semn de adio, complice, cu mâna.
Și-n urma ei, alta, și alta, și alta.
Spinările lor erau arămii și superbe
bătute de ritmica ploaie a luminii-n amurg
Mi-adusei amite. O recunoscui
într-o străfulgerare
Pomona. Pomona, strigai
Pomona zeițo, unde fugiți.
Pomona strigai după ea și strigătul
mi se prefăcu într-un urlet.
Ea se depărta alergând.
Dinspre ușa de piatră din lună-alergând,
nu știu spre unde alergând,
semne făcându-mi complice, cu brațul.
Și după ce am pierdut din vedere zeița,
cu greu mă urnii,
călcând pe monezile larg risipite prin parcuri,
de aur, de argint, de aramă,
spre piața pătrată – a orașului lumii
ale cărui sentimente eram chemat
să le rostesc,
spre piața cea mare – a orașului lumilor
lumii
mă îndreptam
înconjurat de jur-împrejur de un aer
rece, fără a fi friguros.
Adolescenții
Mai mulți băieți împreună:
ce fericire!
Ei stau întinși pe șira
spinării Carpaților de după-amiază
Silabe de fosfor urcă panta de piatră
rece,
până sus la cei doi poli ai serii.
O, păsări atrase,
restituite liniștii unui zbor, cu aripi
mereu întinse, mereu nemișcate.
Ei stau lenevoși; numai ora
își coboară secundele –
pești sub un râu înghețat.
Râu drept, tras cu linia, râu invizibil
al cuvintelor febrile, râu nervos
schimbându-și într-una izvoarele.
Când tac, deodată tăcerea
are o dimineață a ei, un zenit,
are o după-amiază a ei, un nadir
și-apoi, iarăși o dimineață.
Din șirul orelor, fiecare și-alege câte opt.
Opt ore anume, cele opt ore ale zilelor lui.
Cele opt rădăcini ale celor
șaisprezece arbori.
Cele opt izvoare ale celor
douăzeci și patru de fluvii
cele opt câmpii…
Aud pe unul spunând:
„O câmpie nu-i altceva
decât mai multe piscuri împreună…”
Bărbații
Locului și orei acesteia
poate li se potrivesc, mai bine,
întâmplări amintite, cu noduri mari
și-atât de puternice încât nu s-au rupt
acum, când prezentul
le-a ridicat atât de sus, și le face
să călătorească prin alte priveliști
la care nici nu se gândeau…
Sau poate că locului și orei acesteia
li se potrivesc mai bine,
un luminat dintr-o parte,
și o serpentină pe care-n viteză
locomotiva se înscrie trecând, –
în cercul fiecărei secunde, –
și astfel privind-o, îți pare că duce
după sine, un tren infinit.
Locului și orei acesteia
poate li se potrivesc cel mai bine
mai mulți bărbați împreună
rezemând cu gândurile lor capiteluri
dintr-o marmură fluturătoare, sculptată
altfel decât în știutul ionic, corintic
sau doric.
Mai mulți bărbați împreună:
ce fericire!
ei călătoresc pe sfera acestei ore,
în jurul unui soare nerăsărit
care-i absoarbe încet
ca să răsară,
care-l redă apoi pe fiecare
sieși,
ca să se poată sprijini de zenit
cu brațele sigure
și netremurând.
Mai mulți bărbați împreună
călătorind de câte opt ori
mereu pe altă sferă – a unei alte ore,
sau trecând prin câmpie, aidoma unei
cascade
orizontale
și strigându-și numele cu toții deodată
iscând un sunet atât de puternic încât
numele lor se revarsă în numele țării.
Mai mulți bărbați împreună:
Onix aerian!
La sfârșitul zilei de muncă, numele fiecăruia
înflorește din numele țării
și-atunci îi simți sunetul, mireasma,
culoarea
distinctă.
Mai mulți bărbați împreună:
tuneluri vii prin acre timpul din urmă
îl ajunge pe cel dinainte
pe cel mai scurt dintre drumuri.
Bătrânii
Mai mulți bătrâni împreună:
ce fericire!
Ei se odihnesc ajutând soarelui să răsară
deasupra deltei, și se odihnesc
ajutând soarelui să apună
de după Munții Apuseni.
Fiecare braț întins luminează
partea nevăzută a lucrurilor,
învață
semințele să încolțească.
Mai mulți bătrâni împreună:
tâmplă a țării.
Mă-nclin lui Traian schimbându-se-n
Coloana
fără sfârșit.
Aud un bătrân zicând: „Îmi închipui
lumea
ca pe o femeie gravidă. În pântecul ei
globul pământesc. În pântecul globului
pământesc
o femeie gravidă. În pântecul ei,
altă femeie gravidă…”
Închinare
Adolescenţii, bărbaţii, bătrânii
aspiraţia, rodnicia, împlinirea
vârste trecându-şi puterea, arborele
din cele opt ore – ale zilei de muncă.
Mai mulţi fii ai pământului ţării,
ce fericire!
Ei fac să răsară-n opt ore sfera
întreagă a Timpului!
Al Pământului
Stau şi ucid în linişte,
fiinţele rezistente ale melancoliei
Pe lupi mai întâi, apoi duhul
albastru,
pe jderi mai întâi, apoi mistreţii
şi râşii.
Îi smulg încet
din maxilarul închipuirii.
Fără dinţi oasele
par mult mai blânde.
Stau şi ucid în linişte
şi din ce în ce,
cerul din jurul meu
se iluminează
Iau apoi plugul
şi-l înfing adânc în pământ.
Înapoia mea răsare
acoperit de grâu şi de porumb
soarele.
Razele lui
sunt de grâu şi de porumb…
Le aud revărsându-se-napoia mea
pe câmpia arată.
Imn în decembrie
Decembrieacoperiș al anului din urmă
și temelia proaspătului an
cer de zăpezi sclipind peste semințe
străfund sticlos de lac aerian
Cristalizează orele pe placa transparentă
a mișcătoarelor priviri spre viitor
și fiecare oră, chipul țării
îl ține-n ea ca albul – albul orbitor
Dințate roți – orașele-s cuplate
cu câte-o stea și zilele ovale
spre primăvară mișcă cerul iernii
pe osii mari de fum de la furnale,
Decembrie, cu aer pur, cu cetini
semințe împlinite germinând
un orizont din ce în ce mai larg în juru-i
stârnește inima pulsând.
Brățara de gheață
O brățară de gheață, pe brațul prelung
străveziu, al viscolului iute,
aș pune-n serile când el, dansând,
o clipă îmi atinge cu degetele cornute
umărul drept.
Ar trebui să fie o brățară sculptată
imaginând primăvara venind,
pe fiecare placă, sticlind o dată,
și de două ori izbucnind
în aerul rece.
Ar trebui să fie o brățară din gheața căpruie
a ochilor de căprioară deschiși,
în care străluce izvorul, și ești și nu e
deodată-absorbit în iriși
și-n vedenii.
O brățară de gheață, pe brațul prelung
al viscolului, răsucindu-se-n dansuri
aș pune serile tăioase și coborând
brațul lui s-ar răsuci în balansuri
de primăvară.
Muzica
O, voi sunete prietenești,
tu muzică ducând în sus o frunză…
Sunt și nu sunt. Ești și nu ești.
Cine-ar putea să pătrunză?
Aer galben, aer de aur,
tu ridici închipuirile mele,
râu ocolit și verde plaur
arunci deasupra-mi mari inele.
Umăru-l scutur, amintirile, Stixul,
sub jetul tău rece, căzând.
Dintre pietre îmi place onixul.
Dintre mișcări, ridicarea la gând.
O, voi sunete prietenești,
lumină-ncetinită în ureche.
Sunt și nu sunt. Ești și nu ești.
Nepereche nicicând, totdeauna pereche.
După ce am ascultat-o pe cântăreaţă
După ce am ascultat-o pe cântăreaţă,
m-am rupt de mine însumi
și mi-am pus tâmpla
pe umărul timid, de femei,
al orei.
ce frumoasă procesiune de elefanți
cu baldachine clătinătoare
trecea prin tropicul sentimentelor mele!
Acum vedeam leul și mândria lui
striviți sub înaintarea înceată
a majestuoaselor coloane ce sprijineau
cupola mișcătorului templu.
Acum vedeam secundele, cum
se nășteau una câte una
din ochii mei
ca din sorii încălziți până la albastru.
Acum voi muri, îmi spuneam,
dar dorul meu de tine era mai puternic
și nu puteam, nu puteam
să mă despart de planetă.
Recruții
Luând ondula de la râu și pasul
de la nisipul roșu, din clepsidre,
ei vin suavi, cum vine ceasul
eternității peste piramide.
Și trec etern păstrați, în alții,
mereu aidoma la trăsături,
lunganii de adolescenți, înalții
stâlpi, unde râu-n viituri
se adâncește, atrăgând la sine
umbra de cer cu păsări, și de pomi,
îmbrățișând în iuți dulbine
planetei reproduse în fragezii atomi…
Ei vin cum vine primăvara-n lume,
reamintind materiei un sens,
dând ierbii sub zăpezi un nume,
și soarelui, rotundul lui, imens
Luând andula de la râu și pasul
de la lumina alergată prin cristal
redesenând în noi culori, atlasul
al vârstei de-nceput, fundamental.
Cântec de august
Și mă gândesc: de-aici, din șantier,
din spija fierului nemișcător,
supus în schele și-n betonul rece, –
se vede cel mai bine-n viitor.
Și mă gândesc: de-aici, din brazda
leagăn al grâului unduitor,
cu boaba ca un chip de om sculptată, –
se vede cel mai bine-n viitor.
Și mă gândesc: de-aici din cartea
foșnind sub veghea nopților
fosforescent, un cântec vertical de greieri, –
se vede cel mai bine-n viitor.
Și mă gândesc: de-aici, din fonta
curgând hieratic, din cuptor,
schimbată-n roți cu zimți și-n biele
se vede cel mai bine-n viitor.
Și mă gândesc: de-aici din August,
Când trece seara-n ziuă și-n culori
și lin materia se schimbă în lumină, –
se vede cel mai bine-n viitor…
Pentru Nichita 