Căutarea tonului

Înger?
Înger…
Nu, nu e bine!
Va să zică, de la început!
Înger?
Nu, nu e bine înger!
Va să zică, adică nu culoare
nu auz, nu miros, nu.
Nu, nu sunt bune!
Înger?
Nu, nu e bine înger!
Să luăm trei nume frumoase.
Trei nume frumoase și atât.
Va să zică trei.
Binențeles Voichița
După Voichița ce merge?
Înger?
Nu, nu e bine înger.
Raluca merge după Voichița.
Va să zică mai întâi Voichița
după Voichița, Raluca,
și după aceea înger.
Înger?
Nu, nu e bine înger.
Altceva, alt nume!
Doamne, ce merge după Voichița și Raluca?
A, Andra,
B, Beatrice,
C, of Doamne,
Nu, nu, nu merge!
Ba da, am găsit!
Chira.
Și dacă am găsit Voichița, Raluca, Chira
după aceea, bineînțeles înger.
Nu, nu merge înger!
Nu se lovește.
Altceva, altceva, altceva, altceva…
De fapt nici să te naști nu e ceva nou
și nici să mori nu e ceva nou.
Nu, nu e bine.
A scris-o înainte Serghei Esenin…
Altceva, altceva, altceva…
Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.
Nu, nu, nu e bine !
E exclamarea lui Mihai Eminescu.
Nu, nu…
A fi sau a nu fi
aceasta-i întrebarea.
Bineînțeles că aceasta-i întrebarea!
Absolut bineînțeles că aceasta e întrebarea.
Mă și mir că a mai fost pusă.
Cred că am găsit ceva, însă.
Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni cum îi latră.

Nu, nu e bun.
E vechi, e vechi…
Deci, înger…
Nu, nu e bun înger!
Deci înger?
Nu, nu, nu e bun…
Deci înger?
Nu.
Deci înger?

Semn 1

Plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte
deșertul se umpluse cu lei
și de plante.
Un tânăr metal transparent
subțire ca lama tăioasă
tăia orizonturi curbate și lent
despărțea privirea de ochi
cuvântul, de idee,
raza, de stea
pe când plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte.

Nod 1

Gemea și urla și mârâia
cu gât de lebădă întins,
gemea și urla și mârâia
lupul întins pe prima ninsoare.
De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi,
de ce strivești sub tine florile albe de zăpadă
tu, care ai gât de lebădă, lupule,
care stai întins pe prima ninsoare
și urli și gemi și mârâi…
Pleacă, mi-a zis el,
du-te de lângă mine, mi-a zis el,
alungă-te, mi-a zis el!
Și m-am dus și am plecat
și m-am alungat
și am lăsat singur pe lup
pe lupul cu gât de lebădă
pe lupul care urla și striga și mârâia,
plin de fulgi de zăpadă,
întins pe prima ninsoare.

Semn 2

Ea își pusese talpa ei gingașă de copil
pe ceafa mea, cum stam trântit
și prefăcut în lup.
Și-atuncea am visat într-o secundă,
cum toate capetele celor ce au fost decapitați
sar înapoi din coșuri și se-așază
pe gâturile roșii ce albesc, –
cum de din toate timpurile și din vreme
sar capetele celor
ce au fost decapitați
și se lipesc din nou
pe trunchiul gâturilor roșii
ce albesc,
oho, oho
ea își pusese talpa de copil pe ceafa mea
când mă dam dus, dormind și lup.

Nod 2

Nu curge din el
ceea ce vrei să curgă din el!
Nu cade din el
ceea ce vrei să cadă din el!
Nu moare în el
ceea ce vrei să moară în el,
împărate!

Roata îi rupe carnea
și carnea nu i se mai sfârșește!
Roata îi rupe osul
și osul nu i se mai sfârșește!
Roata îi rupe sângele
și sângele nu i se mai sfârșește,
împărate!

I-am jupuit pielea de pe el
și sub piele i-am găsit tot piele!
I-am spart ochiul și sub ochi
i-am găsit tot ochi!
I-am smuls limba
și sub limbă i-am găsit
tot limbă, împărate!

I-am tăiat inima
dar sub ea aflăm tot inimă!
I-am despicat fruntea
dar sub ea aflăm tot frunte!
I-am frânt șira spinării
dar sub ea aflăm tot șira
spinării, împărate!

Au început să ni se roadă
de sudoare, trupurile și mințile,
cum se roade ceasul cel mare
al primăriei, – de timp!
Ne tocim de moartea lui
care nu-l moare, împărate!

Lucrăm la el întruna, lucrarea, –
dar el nici măcar nu se începe!
El nici măcar nu se începe!
Măcar nu se începe!
Nu se începe,
împărate!

Nod 3

Ochii mei nu mai plângeau cu lacrimi
ci cu ochi, –
orbitele mele nășteau întruna ochi, –
ca să mă liniștesc, de-aș putea să mă liniștesc.

Ah, am strigat,
voi, mâinile mele,
nu mai plângeți cu mâini!

Ah ! am strigat,
trupul meu, nu mai plânge cu trupuri!

Ah, am strigat,
viața mea, tu nu mai plânge cu viață!

M-am acoperit
dar sub lințoliu
se rostogoleau de-a valma
ochi, mâini, trupuri, viață.

Prin tunelul oranj

Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,
cu spăimântătoarea viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp,
căzut de pe cal,
m-am bucurat de gângănii
de mâini m-am bucurat și de picioare,
de cerul albastru și mare
iar nu oranj.
Ah tu, tunel!
Ce glonț ai tras prin tine?
Și înspre cine-ai tras?
Și înspre cine?

Nod 4

Mi-am îngropat cuvintele de dragoste în pământ
și beregata mi-am spânzurat-o de gât.
Precis că sunt sfânt
și numai atât.
Cele două picioare nici nu le mai simt
și nici tălpile cu care merg mereu.
E absolut sigur că nu mai pot să mint.
Precis că sunt zeu.
Mi-am azvârlit dinții din gingie
și sabia mi-am descins-o din șold.
Precis că inima mea este vie
și că eu sunt mort.
Dar mi-am întors capul și m-am uitat înapoi,
la doi ochi îngenați,
cu ochii mei doi
și împărați.
Ce-o mai fi cu mine, te întreb acum,
oare oi mai fi fiind,
de este în ființa mea jar și fum,
dor și jind?

Nod 5

El era un singur ochi peste tot,
o sintură gură de jur împrejur
un singur piept peste tot,
o singură frunte de jur împrejur.

El era blestemat,
de Fatum era blestemat.
Sub coasta unică avea două inimi
două inimi, două inimi, două inimi
două inimi, două inimi, două inimi…

Nod 6

Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal,
și stam în iarbă înroșit,
ca o făptură de oval
și de furnici călătorit.
Durerea mea era un principat,
o țară putredă, nevorbitoare,
fostul meu ochi era palat,
inima mea, un negru soare.
Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal
când tu ai zis de mine
că mă renaști din nou regal,
și în dureri divine, –
și-mi dai din nou aceeași stea,
și-același cal mi-l dai din nou,
din nou o să mă urci pe șea,
cuvânt făcându-mă, ecou.

Semn 3

Tu nu-nțelegi că cel mai greu e sentimentul?
Tu nu-nțelegi că sentimentul unei pietre
o smulge și o zboară și-o atârnă
și-o plutește?

Tu nu-nțelegi că noi cădem lăuntrul nostru?
Că sentimentul de lăuntru
îl ținem greu, răzbătător prin pietre.

Tu nu-nțelegi aceasta?

Tu nu-nțelegi că stelele în sine
sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat?
Tu nu-nțelegi că albul în desime
e negru împărat?

Semn 4

Mergeam prin zăpadă înfrigurat
când deodată am auzit-o strigându-mă dinapoia mea:
«Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine, ea m-a rugat,
cele două picioare din spate
în laț greu îmi sunt ferecate.
Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine», mi-a zis.

Mergeam înfrigurat și nici că-mi păsa,
vulpea argintie din laț spre mine se lungea,
«Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine», mi se ruga,
mie nici că-mi păsa,
înfrigurat prin zăpadă mergeam,
fără de suflet în mine și fără de ram,
se albea argintiu spre dimineață,
vulpea prinsă în laț se lungea ca o frânghie în spatele meu
începuse să ningă, dar tot o mai auzeam
cum mă ruga s-o iau cu mine.

Mergeam înfrigurat prin zăpadă și mă ningea,
vulpea argintie în spatele meu se lungea,
ca o rază a frigului se făcea,
«Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine, scâncea»,
cât un orizont de lungă și de curbată se făcuse ea,
vulpea argintie cu picioarele de pe urmă în laț,
ca o rază rece a fulgilor de nea,
din urmă mă ajungea și nu mă ajungea.
«Ia-mă, ia-mă cu tine, ia-mă, ia-mă cu tine!»

Mă înfrigurasem de tot și mergeam prin zăpadă
și ningea atât de des
încât de vedere nu mai aveam nevoință

Nod 7

Ceață deasă, luminiscentă, compactă,
nu-mi văd nici mâinile,
ceață umedă, vâscoasă, șerpuitoare,
nu se văd nici măcar țăranii,
nu se-aud nici măcar caii,
nici măcar lătrăturile de câine.
Privirea dă ocol albului ochilor,
alunecă pe iris înapoi în pupile,
sunetul rămâne agățat de lobul urechii,
cântecul nu pătrunde în timpane.
Nu există sus și nu există jos
nu există înapoi și nu există înainte
deși merg de parcă aș sta locului
și stau locului de parcă aș merge.

Prin tunelul oranj

Au tras în animale în ierburi și țânțari
și au făcut de apă piatra
iar peștii dinlăuntrul ei, cei mari,
ne-atârnă peste cercuri – stele.
Ah, ce amprentă e și cerul ăsta!
Eu după ea o să te aflu,
poate mai faci din nou din pește piatră,
poate mai faci din nou din piatră
naștere de râuri reci!

Semn 5

Ca și cum ai vedea munții plângând,
ca și cum ai ceti în deșerturi un gând,
ca și cum ai fi mort și totuși alergând,
ca și cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid și trist, fumegând.

Semn 6

O lumină fulgertătoare
peste inima din mare
vulturoaica se rupe-n două
în cuib peste ouă.

Pauză de gândire.

Apoi o fulgerare
în inima din mare
când se rupe-n două
vulturoaica peste ouă.

Pauză de gândire.

Nod 8

Mai singur sunt ca niciodată singur
n-am ramură cu umbră și n-am rădăcini
iubito, sunt ca un butuc
pe care un călău retează
scurt
gâturile
păsărilor
migratoare.
Mă voi înroși
de sângele lor nezburat
și voi striga
cât strigă un butuc
în care s-a înfipt toporul.
Ah, păsărilor din văzduh!
Atâta vreme cât
nu am să vă-nțeleg pe voi
vă voi iubi.
Dar când
eu am să vă-nțeleg pe voi,
eu niciodată
n-am să pot
să vă iubesc!
Ah, păsări moarte!

Nod 9

– Ce e cu tine, m-a-ntrebat el
– mi-e altceva
– ți s-a făcut de plop,
ți s-a făcut de iepure
ți s-a făcut de șoarece, de taur, de muscă
– nu, nu, mi s-a făcut de altceva
– ți s-a făcut de înger, de sâmbure,
de groapă,
de popă, de piramide, de Einstein,
de nisip, de munte, de capră, de liliac,
de streche
– nu, nu, mi s-a făcut de altceva
– mă, ție ți s-a făcut de altceva
– nu, nu, mie mi s-a făcut de altceva

Nod 10

Lasă-mă te rog să vin să mor la tine acasă
mielule, alungă mieii din jurul tău
și lasă-mă să mor la tine acasă, mielule!
Iedule, alungă iezii tăi din jur
și lasă-mă să mor la tine acasă, iedule!
Fluture, alungă-ți fluturii din jur,
și lasă-mă să mor la tine acasă, fluture!
Iarbă, alungă-ți câmpurile tale…

Prin tunelul oranj

Pe cine trebuie să pedepsesc eu
prin moartea mea?
Pe ce violet trebuie să-l văduvesc de vânăt?
Bucuria mea de a fi
a cărui ochi lacrimă este?
De ce mi-ai dat mai mult
decât trecătorul meu zid?
De ce mă obligi să gândesc cu vederea?
De ce trebuie să țin câte un măr
în fiecare mână,
când mâna pe sine însăși se ține,
și fără de durere?!

Nod 11

Eram vrăjit și nici nu mai mișcam,
toți vulturii stăteau înțepeniți în aer,
iar soarele spărsese cerul,
cu sunet de lumină și cu vaer.
Pe jumătate doar din ea,
copilul îl născuse,
ea două capete avea,
timpul încremenise
bătut în palma ta, Iisuse!
O, eli eli lama sabahtami,
o, eli, eli !
Mi se îngroșase râul
ca o jugulară peste gât,
pe câmpul ăsta nearat, urât,
iar caii se evaporau ușor,
deasupra nu era vreun nor,
mă înzeiam, mă înzeiam,
nu mai muream, nu mai muream.
în brațul meu întins și rece
ca sceptru eu țineam ce nu mai trece, –
și fix eram,
piatră eram –
și nici pământul nu-l roteam
nu răsăream, nu apuneam –
și țara mea era un geam
prin care nimeni nu privea.

Stam rege fix, de piatră și de stea
ținând oprit cuvântu-n gura mea,
necântător.

Nod 12

Cum știți cu toții, căzusem de pe cal, –
și nemișcat stăteam în iarbă șiroind în sânge,
când nimfa pură ce nu știe-a plânge
trecu pe lângă mine.
– Ce-i ochiul ăla care l-ai deschis pe piept,
privești cu el spre roșu de e atât de roșu?
– Pleacă,
târfă de zei, eu i-am strigat,
e-o simplă rană de soldat!
– Mă duc dacă vorbești atât de rău
cu mine, –
și totuși, mă soldatule, de fapt,
de fapt soldatule,
la ce te uiți cu ochiul ăla roșu,
plin de sângerime?

Semn 7

Cum te uiți la o eclipsă de soare
printr-un geam afumat,
tot astfel se uită prin mine
ochiul din spatele meu, opal
spre ochiul fix din orizont, oval
coborând din deal spre o vale
urcând o vale spre deal.

Nod 13

N-am să știu niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart, lumina.
Țin încă în mână un ciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
și al cărei lut e chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate
că eu sunt văzut de el, –
poate că el vede un vultur marin.

13 februarie

Te-ai speriat și tu de veverița
urcând pe un copac nenmormântat.
Ce să-ți mai spun,
că vezi cu ochiul liber!
Nu-s păsări multe astăzi după-amiază
ca să-ngropăm copacii morți în ele.
Ce să-ți mai spun!
Era o veveriță
fugită-n sus pe trunchiul mortului copac.

Semn 8

Burează cu lapți peste icre
aproape de țărm,
peștii dansează, dansează…
Să nu te azvârli în mare
noaptea aceasta!
Ea e oprită înotului.
Să ții lopețile drepte ca niște catarge
și fără de cântec, împins din spate de lună
nevătămat vei ajunge în port!

Nod 14

– La ea nu se vede
pentru că ea este timidă,
și se acoperă cu propria ei privire, –
și se ascunde.
– Nici la tine nu se vede,
mi-a zis el.
– Cum de nu se vede?
– Păi nu se vede, mi-a mai zis el.
– Chiar nu se vede?
– Nu se vede. Întreab-o pe ea
dacă nu mă crezi, –
și mai lăsați-mă în genere
amândoi în pace,
că am treabă, –
și ce trebuie eu să fac
nu se vede!

Semn 9

Flota se scufundase,
lopețile lungi pluteau pe valuri,
animalele marine se risipiseră,
crezând că a căzut o stea.

Ouăle depuse lângă țărm
sub luciul apei,
nu-și mai găseau tații.

Ca o coadă de cometă neagră
umbra lopeților lungi
de galeră,
le asuda cu moarte.

Semn 10

Vezi iarna fumul de la hornuri cum se-nnoadă
cu zborurile vulturului singuratic
și doar o pană de zăpadă
îl taie-n două și îl netezește
peste câmpuri?

Tot astfel viața mea e-un fum ce se înnoadă
și doar o pană de la vulturi
mă taie-n două și mă netezește
iubito, peste câmpuri

Nod 15

Cerc să mă întind
și Daimonul urlă că mă culc pe el,
întind brațul și Daimonul meu urlă
că îl pălmuiesc.
Alerg, – și Daimonul meu urlă
că pe el alerg.
Stau, – și Daimonul meu urlă
că pe el stau.
Ei bine, mi-am zis,
dacă tu ești pretutindeni,
arată-mi-te!

El mi s-a arătat.
Urla.

Prin tunelul oranj

Cerul scintilând de stele
se adumbrea de un singur cuvânt, –
prin nervul unui singur verb
e timpul doar un animal,
un relief de munți,
o mare,
o Ithacă.

Nod 16

Smulsesem vâna din copilul vânăt
din care mă trăgeam, –
și-am prins-o coardă între două ramuri
să trag vederile în rădăcini.
Pluteam deasupra ca un nour
întors cu ploaia spre pământ,
trăgeam spre rădăcini întruna,
cu de la stele razele ce-ajung, –
și doar atunci când am simțit că mișcă
și că se doare și că geme,
mi-am spus cu palma pe vedere
că încă eu mai sunt
că am cădere
și lacrimă
și sare.
Ce liniște, ca un țipăt asurzitor!

Semn 11

Fugise iarăși daimonul din mine
și singur m-am fost dus la verii mei de lupi, –
luasem și o oaie subsuoară.

Spre stârvul piscului de piatră
i-am îmbiat să o mănânce,
dar ei aveau în ei atâta sânge
că m-au și alungat.

Murise oaia și ningea pe noi
și ne albeam și ne albeam,
iar lupii toți erau mai dezbrăcați, mai goi, –
și negri și în piscul stârvului de piatră.

Nod 17

Căzusem strâmb cu verbul peste orizont
că l-am făcut să fie-n două,
ca bucile unui copil de înger
pe mare-atunci când plouă.

Ce ploaie mai ploua pe mare
și cât de mult, tu n-ai să știi, eu îmi doream,
să ningă peste luciul ei doar cu ninsoare,
să ningă peste mare, îmi doream,
iar pruncul care-l țin în brațe
să îl dezvăț de tine, mama lui,
ca pe-o corabie de oase
să-l smulg din sânul țărmului,
să mi-l trimit spre Caraibe
când ninge peste Marea Neagră și întinsă

Când ninge peste Marea Neagră spre Bosfor,
când ninge pe albastra de Mediterană
și nici de frig nu pot să mor,
nu pot să mor!
Doamne, mă chinuiesc și nu pot să mor!
Doamne, eu nu pot să mai mor!
Mi-e viața veșnică și rană

și nu pot să mor
și ninge și nu pot să mor
și-mi este foarte frig când foarte ninge
și nu pot să mor!

Nod 18

Vai mie, am spus,
de sunt cuvintele
doar umbra gurii mele!
Vai mie ! am strigat,
în timp ce capul îmi cădea în coșul
cel împletit de rafie, de o țărancă,
și iute retezat
de pudicul călău.

Pe pielea mea brusc se făcuse toamnă
și dintre omoplați o aripă de umbră
păscuse iarba ca și cum
cuvintele ar fi o ură.

Nod 19

Ia cunoștință că pot ucide,
că pot zdrobi cu călcâiul capul suav
al stelei răsărinde și placide,
din pricina căreia am devenit zugrav!

Ia cunoștință că nu am milă de mine,
că sângele meu mi-l amestec cu mestecenii!
Grabnic ți-aduc la cunoștință toate acestea!
Vezi ce faci!

Nod 20

Își încurcase între coastele mele aripa
un vultur care credea că el cântă.
Mi-a dat sângele pe gură,
iar ochiul
mi-era o băltoacă.

– Nu, am strigat la el,
harfă e numai și numai orizontul,
nu pieptul meu de os
și nici coasta mea
și nici sângele meu,
cel care numai și numai și numai
pătează curgând
înroșește curgând,
și nu cântă curgând,
Da.
Sângele nu cântă!

Semn 12

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet în vânt,
delfin în ghiarele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea în lăuntrul genunchiului meu,
cer în lăuntrul umărului meu,
eu în lăuntrul eului meu.

Semn 13

Daimonul m-a ocolit și m-a îmbrățișat
tocmai cum un cearcăn, ochiul, –
morții toți în cimitire-au fost
în concentrare.
Pe șoseaua mare
sta un ou
în vulturare.

Nod 21

Mozart și câinele spaniol

Alerg nebun și singur
și în patru labe,
să văd unde îl duc ca să-l îngroape.
Au vrut în munți, dar munții n-aveau locuri,
au vrut într-un copil fugit din jocuri,
au vrut în îngere, în vulture,
în raza care stelele o scutură,
într-un pavaj, într-o lăută, –
pavajul era plin iar ea umplută, –
în valul cel părăsitor,
dar pescărușii unde mor?
Alerg în patru labe și nebun,
schelăcăi, latru după el acum,
mi-e inima prea mică să-l îngrop în ea,
urechea mi-e prea surdă
pentru îngerimea sa!
Alerg în patru labe și schelălăi,
latru, urlu, –
se prăbușește-n catedrală turnul
cel răsucit și idolatru.
Alerg în patru labe după el!
Nu-l îngropați niciunde
urlu, strig,
mai așteptați vreó zăpadă
vreún frig
sau din cocoși un cucurig!

Nod 22

O subțiasem strângând-o cu brațul drept
de coasta mea,
cădeam cu respirarea peste ea,
o adumbream cu umbra vorbei ce eram,
pe toată eu o albătream,
când steaua cea cu raze ne-a trezit
pe jumătate oameni
jumătate mit,
trăiam de parcă ne scriam,
de primăvara verde ne toceam,
iară de toamna aurie
ca prin al simțurilor geam,
mai ne vedeam,
mai nu ne mai vedeam,
și mai trăiam, trăiam, trăiam,
și mai muream muream muream.

Semn 14

Apoi, – ne-am despărțit
cum pe jos și neagră
se desparte umbra de frunză
din pricina numai
unui soare gândit
ca un rău al luminii.

Nod 23

Mi-am furat trupul de copil,
l-am înfășat
și l-am pus într-un coș împletit, –
și l-am azvîrlit în fluviu
să se ducă și să moară în deltă.

Nenorocitul, tristul și tragicul de pescar milos
mi-a venit cu el în brațe
tocmai acum!

Semn 15

Nenorocitule, tu crezi
că poți să-mi rupi din umăr brațul drept?!
E mama mea care m-a condamnat la moarte!
Nenorocitule, tu crezi
că poți să faci din mine-un înțelept?!
E mama mea care m-a condamnat la moarte!
Nenorocitule, tu crezi
că fericit mă poți tu face?!
E mama mea care m-a condamnat la moarte!

Nod 24

Gândacul acela ciudat
avea trei capete în șir unul după altul.
Privindu-l, m-am înspăimântat
de neretezare.
Mi-am zis atunci de mine că de ce
aș fi firesc, când nu sunt, –
și-am zis atuncea că de ce –
ar fi firesc ce este.
Apoi mi s-a făcut un dor nestins
de acasă.

Prin tunelul oranj

Se liniștiseră copacii și zâmbeau
și surâdeau spre mine,
iar eu știam: în curând
ei or să moară.
Se liniștise vrabia din gând
și-mi ciugulea cuvintele din palmă
și eu știam: în curând
ea o să moară.
Se liniștise calul de o șea
iar muntele se liniștise tot de vulturi
neliniștit stăteam,
urlând stăteam
ca să-i îngrop în gânduri
și mi-era frică și nu surâdeam.

Semn 16

Ea dormea lângă o cană cu apă.
Ce venă subțire putea să aibă daimonul!
Cu casă și cu oraș cu tot
treceam prin tunel.
Îmi părea rău numai de umbre,
de aceste scriituri răcoroase.
Mi-era foarte sete și
zăbrele subțiri îi țineau loc de trup
când ea dormea lângă o cană cu apă.

Nod 25

Când m-am trezit din somn,
cu dalta îmi cioplea genunghiul
o durere rotunjită, sferică și foarte mare.
O altă daltă îmi cioplea
tot începutul
ca pe o umbră mult mai mare.
Ce faceți voi cu mine cioplitori?
eu am răcnit în sângerare.
Facem sicriu din sicomori
și-adulmecare,
sicriu te facem pentru ce iubești
și pune-l-vom pe roți
pe care le-am sculptat din patru hoți,
cu spițe de tâlhari la drumul mare
ca să te duci spre neînduplecare.

Nod 26

M-am însingurat
pentru că am simțit că tu nu mă mai iubești, –
lacrima mamei mele de gheață era, –
stăteam și rânjeam și o rugam să plângă
dar iarnă se făcuse în munți.
M-am dat de mâncare lupilor
dar lupii erau friguroși și bolânzi.
Mâncați-mă, am strigat la ei, am strigat!
Noi nu, mi-au răspuns,
noi nu mâncăm om înghețat!

Semn 17

Luasem vidra de beregată
și încercam s-o înec în râul cel rece,
întocmai cum zeul mă luase de beregată
ca să mă sufoce de timp,
întocmai cum el mi-a spart ochii
ca să nu-i văd lucrarea stelelor,
întocmai cum grația mea cu mâna stângă
sugruma gâtul apei.

Nod 27

Să văd cum plouă peste epoleți
și ruginesc pistoalele la șold
mi-a spus copacul cel măreț
când atârna de el soldatul mort
legat de ștreangul jugularei mele
bătut de vânturi și spălat
că el n-a fost adevărat soldat
ci numai sarea lacrimilor mamei mele
pe care el a-nvăduvit-o
trăgând întâiul disperat
că prin omorul său pe mă-sa și-a salvat.

Acum îl văd, se leagănă în ștreang,
de ștreangul jugularei mele
și două mame plâng cu stele
și clopotele vântului ding-dang
și clopotele stelelor ding-dang
și clopotele stelelor ding-dang.

Semn 18

M-am cățărat prin propria mea gleznă,
prin tunel în sus, prin genunchi,
prin inimă și până sus, sub sprâncene,
și-am fugit prin ochi
gol goluț, – fără să mai țin seama de aceasta,
dar el a-ntins mâna după mine,
m-a vârât prin holbata pupilă,
prin coroana irisului albastru,
m-a izbit până la nefiire cu inima,
m-a dat de piatra genunchiului cu durere,
și m-a azvârlit în glezne.
– Să alergăm acum, căci a venit timpul, mi-a zis,
să alergăm iute, mi-a zis,
avem de spus ceva, cuiva, cu grăbire, mi-a zis!
Și el a început să alerge.

Nod 28

Daimonul meu vine de departe
în gazda făpturii mele,
eu știu când vine căci mă izbește
cu ploi de stele,
îmi umflă gleznele, țiitoarele mersului,
îmi pâlpâie inima ca pe o flacără,
îmi usucă limba ca pe un deșert sălbatic
pe care numai leul din leoaică se adapă,
îmi spulberă ochii ca pe două spurcăciuni ale vederii,
se șterge el cu sprâncenele mele,
își pune el cuvântul lui în creierul meu,
albindu-l cum cerul le-a albit pe stele
și uită să spună de ce a venit
și pleacă mai falnic decât tot universul
și mie îmi lasă ca amintire doar versul
și cuvântul aurit
și se duce și mă lasă
și de mine nici că-i pasă,
de mine care-i sunt casă,
bărbat țeapăn și zâmbit!

Tunelul oranj

Ca și cum aș fi într-un iepure,
în blândețea și în calinul unui iepure oranj,
eram în blândețea unui iepure oranj,
calin.
Ba mai mult decât atât,
ca și cum aș fi fost într-un iepure,
în blândețea unui iepure,
bineînțeles a unui iepure oranj,
alergam mai iute decât glonțul
și stăteam mai locului
decât uitarea.

Semn 19

Murise îngerul
dar nu l-am putut ține în brațe,
se făcuse de apă și mi-a curs printre degete,
mi-a umezit genunchiul
și mi-a spălat picioarele
cele cu care alerg,
cu felul lui de a se duce
și de a mă lăsa singur
și în veșnică alergare.

Semn 20

El arăta cu degetul,
dar noi nu știm ce arăta; –
să ne fi vorbit, să ne fi cântat
am fi știut poate.
Să ne fi surâs,
să fi făcut un gest din nări,
să fi dat drumul șoimului de vânătoare
pe care-l ținea în mână,
poate-am fi înțeles ceva.
Ddar el
arăta cu degetul
și noi n-am înțeles:
sud?
nord?
est?
vest?
De s-ar fi uitat cu ochii lui
în ochii noștri!
dar el arăta cu degetul
și tot timpul în altă parte!

Semn 21

Stârneam și înnebuneam vulturoaica,
mort de oboseală, cățărat pe pisc,
în loc să găsesc nori, crivățe, stele albastre,
am găsit-o pe vulturoaică stând pe ouă.
Am fluierat la ea, am urlat la ea, i-am cântat;
ea, calmă și măreață, sus în vârf
domnea peste ouăle ei din cuib.
Am vrut s-o alung,
dar mi-a sfâșiat obrazul cu pliscul.
Vă spun și vouă:
Pe muntele ăsta nu e de urcat,
pentru că nu e de văzut nimic!
Vă zic și vouă:
Ce-a fost de văzut a văzut vulturoaica!

Nod 29

Ce faci acolo, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine
ce faci tu acolo?
Capcane, nu vezi, eu fac capcane!
Lețuri pregătesc și lanțuri pregătesc,
nenumărate chei fără de lacăt!
Ce faci acolo? m-a-ntrebat daimonul meu pe mine.
Precum ți-am zis, eu fac capcane,
pândesc un animal ca să se prindă-n ele!
Pândesc cu cheia mea un lacăt!
Aha, mi-a spus daimonul, ești vânător, știam.
Nu știi nimica, i-am răspuns,
eu n-am capcană pentru tine!

Nod 30

Marea era liniștită și oarbă,
ca un copil care are albeață la ochi, –
și ține întinsă mâna lui dreaptă,
ca și cum ar putea,
să atingă cu ea
ceva
vinovat.
Luna tăiase cu o dungă argintie
marea cea mare în două pustie.
Atunci a fost când mi-am zis
să merg cu tălpile goale
pe tăișul acela de vis
către al lunii iris.
Am început să merg pe muchia cuțitului lucios,
cu tălpile goale, când,
talpă de talpă la două picioare
într-însul se tăiau sângeros,
mergeam pe cuțitul prelung și întins,
piciorul meu drept mi se despica lent,
piciorul meu stâng mi se despica lent,
înaintam, iar pântecul și sternul și beregata
mi se despicau în două lent pe tăiș,
gura și nasul și locul
cel de dintre sprâncene
mi se despicau în două,
în dreapta mea
marea se înroșise de sângele meu,
în stânga mea,
marea se înroșise de sângele meu,
jumătate am căzut într-o parte, tăiat,
jumătate am căzut în cealaltă parte tăiat,
luna pierise,
cuțitul se scufundase,
marea era roșie
și liniștită
și calmă
și lucioasă.

Nod 31

Ce simte peștele spintecat,
ce simte căprioara împușcată,
ce simte boul la tăiere tăiat,
ce simte piatra sfărâmat,
ce simte musca tercită,
ce simte șarpele în două,
ce simte iarba veștejită,
ce simte floarea ruptă,
ce simte puiul fiert,
ce simte oul răscopt,
ce simte stejarul retezat,
ce simte trădătorul decapitat,
e lumina văzută.

Ars poetica

Eu știu că duritatea gândirii în idei
nu stă într-o înjurătură,
nici în scabrosul spus al vorbei.
Mi-e foarte greu să scutur de pe mine
cuvintele obscene,
mi-e foarte greu să scutur de pe mine
cuțitul care-l scot din mine ca să-l bag în tine!
Mi-e scârbă de ideile
pe care eu le-aș rupe ca surcelele,
pe care Onan cel răzbunător la vremea lui
le-a dat îngrășământ pământului!
Sămânța este sacră, cum vă zic!
Cuvintele în jurul ei sunt un nimic!
Mă-ntorc și gem și sânge-mi curge,
iar gura mea e gura ta,
idee, demiurge!

Nod 32

Mai stau o înserare,
ca să văd,
umbră din umbră cum se lasă,
cum al luminii văzătoare, dur prăpăd
devine de din ce în ce mai moale,
cum se lungește umbra după pomi,
cum omul după om se prelungește,
cum zidul dimineții lent se năruiește,
și cum lumina stelelor răsare,
pe o cu totul altă înserare.

Semn 22

Cuvântul este un cap fără de craniu, –
un cimitir fără de morți.
Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poți,
un înțeles făr’de-nțelegere,
un răspuns nechemat,
o alegere votată pe scoici, o alegere,
pentru peștele pictat.
Veneau cu ochii smulși din orbite
să te contemple pe tine,
veneau cu timpanele toate zdrelite
să te audă, divine,
cuvântule cap fără craniu,
cimitir fără morți.

Semn 23

Ca o pasăre neagră pe un ou alb
așa stau și îmi este dor de tine
ca o pasăre albă pe un ou negru
așa stau și îmi este dor de tine
ca nimeni pe nimic
așa stau și îmi este dor de tine
ca al nimănuia pe nimeni
așa stau și îmi este dor de tine.
Alb negru, alb negru
ce dor îmi este de tine
pasăre spartă și ou zburător
Doamne, ce dor poate să îmi fie de tine!

Tonul

Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunții,
când apără iar nu dezbină,
cum e vertebra alcalină
din toiul greu al cărnii și al nunții.
Mă voi supune la dezobișnuire
de felul meu de-a fi,
dar nu la părăsire
ce-o ține-n dânsul verbul lui a fi.
M-oi dezobișnui și eu de trup,
născând un Făt-Frumos al verbelor,
cum lupul s-a dezobișnuit de lup,
de foame.

Am să mă dezobișnuiesc de stelele cerului
cum apa îngheață dezobișnuită de fulgul zăpezii,
îmi voi lua trupul înfrigurat
și da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii.

Să mă dezobișnuiesc să mai fiu om
mi-a fost dat destul de ușor.
Să mă dezobișnuiesc să trăiesc
mi-a trebuit doar o moarte cu omor.

De lupi mă dezobișnuiesc cel mai greu,
sunt singuri și pe zăpdadă.

Desigur, va trebui să mă dezobișnuiesc de singurătate.
Desigur, va trebui să mă dezobișnuiesc de zăpadă.

În rest, vreme trece, vreme vine.

Nod 33

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus
înverzea iarba.
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.

Anunțuri