Cea din urma dragoste a poetului Nichita Stanescu i-a dublat opera, ca intensitate si simt artistic.

Ea avea 22 de ani, el implinise 45. S-au cunoscut in 1978, in apartamentul-laborator, cu doua camere, din Piata Amzei, al poetului, sub binecuvantarea unui plop-prieten, „Copacul Gica”. Dora era pe atunci studenta la franceza, colega cu Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan, viitoarele vedete ale generatiei ‘80.

Inca nu debutasera editorial, publicau doar prin revistele literare, dar creasera emulatia care avea sa-i tina apoi mult timp impreuna si sa-i protejeze: se intalneau cu bucurie, isi citeau reciproc poemele, faceau planurile care au devenit mai apoi paradigma postmodernismului romanesc. In fata Dorei, Traian T. Cosovei pierdea cavalereste la badminton (ea devenise campioana universitara!), dar asta il rodea. Era singurul din grup care il cunoscuse pe Nichita si s-a gandit sa joace asta ca pe un atu. Si-a invitat deci prietenii la Nichita acasa.

Poetul uitase ca-si fixase intalnirea, a aparut in prag usor fastacit, a vazut ca sunt cinci musafiri deodata, „Dar intrati o data!”, le-a zis. Intrega dupa-amiaza si-au citit poemele. Cand a venit randul Dorei, Nichita i-a poruncit: „Hai, citeste si tu!”. „Eu nu scriu”, i-a raspuns. „Atunci de ce ai venit?”, s-a burzulit el. Nu putea sa conceapa ca cineva care nu scrie ar putea sa-i intre-n casa. Le-a spus ca zilele urmatoare va trebui sa plece la Cluj pentru un colocviu poeticesc. S-au ridicat sa plece, dar poetul i-a mustrat morocanos: „Adica m-ati obosit si acum ma lasati singur? Veti pleca pe rand, din sfert in sfert de ora. Ea (Dora – n.n.) va pleca ultima!”. Cand a vrut sa iasa, a oprit-o, a asezat-o la loc si i-a dictat, aproape strigand, un poem. Dora scria spaimoasa, insa avea sa afle mai tarziu ca Nichita se alinta. Dupa un timp a venit Florin Iaru, s-o recupereze. Nichita i-a dat intalnire peste doua dimineti. Din prag, a privit-o adanc si i-a zis: „Sa stii ca tu vei fi nevasta mea!”.

Desi aflase ca va fi plecat, peste doua zile i-a sunat la usa. Nichita i-a deschis, a poftit-o la masa rotunda, „masa pentru prieteni”, pusese la indemana o farfurie cu fursecuri, tacea crancen, isi aprindea tigara de la tigara, se plimba agitat prin camera, trecea in balcon, venea inapoi. Intre doua tigari sudate, spunea ca pentru el: „Mai ia un fursec!”. Dora spunea speriata cate un „multumesc”, tensiunea devenise insuportabila. Deodata, el a hotarat s-o rupa: „Stii ce mi s-a intamplat? Am ajuns aseara la Cluj si mi-am adus aminte ca azi trebuia sa ma intalnesc cu tine. M-am suit in tren si m-am intors in Bucuresti. Cand ma gandeam zilele astea la tine, parca mi se rasucea un cutit in inima”. S-au intalnit vreme de-un an, o lua cu el pretutindeni. Peste inca doi ani, s-au casatorit.

Nu a fost o casnicie tocmai usoara. Prin casa lui Nichita se perindau zilnic zeci de oameni, vechi prieteni, necunoscuti. Nu respingea pe nimeni. Mai ales, avea o grija princiara de tinerii poeti. Mereu ii spunea sotiei sale: „De unde sa stiu ca nu bate la usa Eminescu? Daca ii spun ca a scris un text prost – asta i se poate intampla oricui! – si el renunta sa mai scrie?!”. Beau cafeaua de dimineata cu oaspetii de atunci, dereticau in prezenta celor ai momentului, scria si citea impreuna cu cei din jur. Deseori, cate unii ramaneau peste noapte. Nichita isi dicta poemele intrand in transa, conectandu-se, cum spunea, „instantaneu, cu toate punctele din Univers”. Ii dicta Dorei ziua si noaptea, zile si nopti, in singuratatea populata a casei sale (cum spunea Eugen Simion) munca sa continua in minte fara odihna. Cand se adunau mai multe poeme, trebuia sa i le citesca de cateva ori. Cand i se pareau bune, se bucura ca un copil. Din cateva zeci de poeme geniale, ramaneau doua-trei. Restul le rupea sau le punea deoparte. Motivele valoroase reveneau in altele mai reusite.

– fragment din articolul “Nichita si Dora Stanescu, o poveste pe buza mortii”, de Ciprian Chirvasiu, Jurnalul Național, Special, 16.02.2004

Vezi sursa aici

Anunțuri