„Sensul iubirii” a fost cartea cea mai minunată din viaţa mea. În primul rând, pentru că ea a apărut foarte târziu. A fost un debut târziu. În al doilea rând, pentru că nu a fost un debut adevărat. În clipa în care ea mi-a apărut, era mult mai puţin talentată decât îmi imaginam eu că sunt. Şi era mult mai puţin adevărată decât puteam eu să o fac. Dar, în fine, a fost un act de crispare. Orice debut este întrucâtva şi un act de crispare.
Eh… „Sensul iubirii” este ca şi primul sărut, într-un fel,… absolut stângaci şi fără consecinţe.
-Nichita Stănescu, cf. unui interviu, TVR.
Cântec
Cu-n gând foşnesc toţi arborii, mai pur
şi cu-o bătaie-a inimii, răsună
larg discul orizontului din jur
pară lovit de-un răsărit de lună.
Cu timpu-acesta bolţii îi supun
rubine şi smaralde, ametiste
şi cărămida trupului mi-o pun
la ridicarea lumii comuniste.
Adolescență
Tu ești cântecul meu de izbândă.
Peste noapte când te înfățișezi
în firele ploii,
intru surâzând
sub cupolele tale de cristal,
uimit de bogăția ta
și mângâi frâiele cailor tăi
bătute cu piatra de zamfir.
Eu voi încăleca
pe-un armasar alb
și-mi voi agăța ploile,
cercel sunător la ureche,
să mă auzi când trec.
Privește-mi ochii
cât de albaștri-mi sunt!
Mă gândesc la Comună,
la bolțile-i înalte cât privirea.
Și când rostesc numele ei de purpură
și buzele mi se roşesc,
ca de-un sarut,
atunci știu că s-a făcut dimineață
și mă grăbesc în întâmpinarea
soarelui.
Internaționala
Nu s-a arătat nici o cometă la nașterea lui,
nici despre Judeca de Apoi nu s-a pomenit
nici un cuvânt,
deși vechii orânduiri îi suna ziua din urmă
și mările băteau, băteau în timpane.
Daca-aș putea privi de foarte departe,
de lânga Proxima Centauri,
așa cum peste două sau trei zile vor privi
urmașii mei –
o, doar de douăzeci de ori s-a rotit
pământul în jurul soarelui – aș striga,
și iată a patra parte-a sferei a fost judecată:
cei leneși plece unde vor!
Și a fost un război cumplit –
iar stingerii lui poți să-i spui PACE
ori LENIN poți să-i spui,
are același înțeles.
Sufletele proletarilor morți pentru libertate
pot fi numărate după stelele Căii Lactate…
Tot ce e vechi va fi judecat pe-ndelete,
cu balanța precisă a istoriei.
Va fi o judecată neînduplecată
iar numelui ei poți să-i spui PACE
ori LENIN poți să-i spui,
are același înțeles.
Cerul lucind de stele omenești
se va trage-napoia stelelor.
Orașele vor crește-n ceruri
și deșerturile le vom duce pe umeri,
cum duci un sicriu, la cimitir.
O, după fiecare curcubeu aruncat între două
țărmuri,
după fiecare platformă ridicată mai sus,
după fiecare munte sfredelit,
se va auzi mai puternic, tot mai puternic:
Hai la lupta cea mare!
Câmp nou
E-o liniște ca la-nceput. Printre nouri,
stelele le număr, toate câte sunt.
Bătaia inimii se sparge-n pământ
și se-ntoarce-n ecouri.
De-aceea, aici, soarele răsare vibrând:
crivățul lui îmi flutură pletele și-ncinge danțuri!
Câmpul, în flux, și-azvârle, pe rând,
hățurile, ca pe niște lanțuri.
Da, și le-azvârle ca pe un fum,
ca pe niște gratii de carcere,
și ele se prefac în berze, și pleca pe-un drum
fără întoarcere.
Câmpie, primăvară
În cearcăne verzui te ocolesc departe
vibraţiile ierbii, arcuite tandru,
şi le iveşti, şi le azvârli în jururi, sparte
cu râsul tău de băieţandru.
S-ar fi întins sub tine inelată
bolta de ierbi sunându-şi glasurile-n prund
dar tu nu ştii de ea – şi treci întâiaşi dată
prin stelele ciudate, căscăund.
Mister de băieţi
Ah, din fugă săream sub arţar,
smulgându-i o frunză cu dinţii!
(Pieile Roşii, pe sub arţar,
goneau, arătându-şi toţi dinţii!)
Iată lassoul, mâna, atentă,
ocheşte bizonul de aer…
Ah, din fugă săream sub arţar,
smulgându-i o frunză cu dinţii!
(Timp suspendat, ţie, copilărie,
văzduhu-ţi lingea talpa şi gleznele.)
Cum săreai sub arţar, copilărie,
cu genunchii lângă bărbie şi gleznele!…
Iată lassoul, mâna, atentă,
ocheşte bizonul de aer!
Pe câmpul de piatră
Pe câmpu-ngheţat caii mureau, câte unul,
în picioare, cu ochii deschişi, de piatră.
Vântul îi răsturna pe rând, câte unul,
bubuiau pe rând, câte unul,
ca pe-o nesfârşită tobă de piatră.
Eram copil pe-atunci, mi-era frig,
şi priveam clănţănind, picioarele lor paralele,
cu potcoavele-n aer, aburind de frig…
unu, două, trei, patru, le număram clănţănind de frig,
picioarele lor paralele.
Nu mă mai gândeam la nimic.
Mama s-a dus la oraş şi-o să aducă pâine.
Peste tot e numai zăpadă… cai… şi altceva nimic.
…patru, cinci, şase, şapte, şi altceva nimic.
De-ar veni odată cu pâine !
Scurtă baladă
Toamnă lungă, înnegrise
cea din urmă săptămână.
Dintr-o zare neagră, tata
s-a întors scurtat de-o mână.
Dintr-un colț, vârâtă-n umeri,
mama își privea bărbatul
cum tăcea, bătând odaia
când de-a lungul, când de-a latul.
Negri atârnau pereții
sparți la mijloc, către stele.
Să n-atingi fereastra, tată,
o să zuruie-n podele!
Dar n-aude, și chemarea
mi-o rotesc, neatingându-l,
după cum se-apleacă noaptea
când de-a latul, când de-a lungul.
Joc cu avioane
Era un joc rotund de avioane:
unele erau aurii,
altele argintii.
Uite-așa: o jumătate de cerc,
de la stânga, sus,
până jos, lângă acoperișe
… și apoi până sus, la dreapta,
aurii, argintii.
Cum se mai rostogoleau
aurii, argintii…
După-aceea a pierit casa vecinului
și casa din colț
și casa de-alături…
Și eu, de mirare,
clătinam din cap:
uite, nu mai e o casă!…
uite, nu mai e o casă!…
uite, nu mai e o casă!…
Sfârşit de bombardament
Ai scăpat creta din mână
și ușa bătută în scânduri s-a dat de perete:
cerul s-a arătat, pieziș,
acoperit de paianjeni
care mâncau copiii uciși.
Cineva ți-a dus departe
zidurile
și gutuiul
și scara.
Tu pândeai primăvara
nerăbdător, cum aștepți
o eclipsă de lună.
Către zori ți-au dus departe
și gardul
pe care-l însemnai cu o dungă,
să nu cumva să rătăcească berzele,
când vor veni,
primăvara….
Pădure arsă
Cădeau fulgi negri. Șirul de copaci
lucea, când îmi mutam pe el privirea.
De-aâta vreme rătăceam tăcut
târându-mi singur amintirea.
Și se făcea că stelele scrâșnind
își îmbucau, înțepenite, dinții.
Mașină infernală ce bătea
un timp oprit, al conștiinții.
Apoi se lasă o tăcere groasă
și fiecare gest pe care-l fac
cozi de cometă-n aer lasă
și fiece privire aruncată
o-aud cum sună întâlnind
vreun copac.
Ce căutai, copile, acolo,
cu mâini prelungi și umeri ascuțiți,
pe care-aripile abia de se uscară,
fulgi negri, balansându-se în seară.
Un orizont urlând și nevăzut
zvârlindu-și limbile și antracitul,
întruna mă târa prin șirul mut,
aproape gol alunecându-mi trupul.
Ardea orașu-n depărtări de fum,
ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce făcem?
De ce te-au ars, pădure,-n fald de scrum
și peste tine luna nu mai trece?
Când soarele viu…
Basmele le-ai uitat, și poveștile,
copilărie agățată de toate fereștile.
Ți-aduci aminte cum trecură prin tine
cizmele brune, cizmele haine,
și ochiul tău, speriat, printre case
și neîmplinitele tale oase,
urcând cu mâinile subțiri și cu genunchii
ruinele nopții, pe muchii.
Pasul izbit în caldarâme
întețea umbrele răsturnate.
Drumurile țării, apăsate,
intrau în pământ ca niște râme.
Copilărie, netrăită minune,
îți izbiră pământul cizmele brune,
bamele tale, și anii
otrăviți cu sunete stranii.
Dar cum se topiră, cum se mai topiră –
noaptea, cu ritmuri de cizme pe șiră,
și bulbul ochiului de fiară, din visul cel rău,
și amarnicul gust –
când soarele viu fulgeră peste țară
în a douăzeci și treia zi, din august!
Dimineaţă marină
O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.
Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.
Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!
Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.
Ultima zi de ocupaţie
Trec pe șosele, printre ziduri, în amurg,
gândurile îmi rotesc în jurul tâmplelor ca un corb.
Ah, copac, îmi legăn surd coroana, curg
într-un râu fără oglinzi și orb.
Și privirile, ca două coarne-albastre,
în priveliștea cu gratii le înfig.
Pe trotuar, cum cad și se sfărâmă glastre,
geamuri și oglinzi, ascult prin frig.
Burg pătat cu zvastici, azvârlit din lume,
atârnând la geamuri goale colivii,
că te strici îmi place, știu, o altă lume
o să te clădească, nou, din temelii!
Cântec de dragoste la marginea mării
Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci
printre rocile ţărmului, reci.
Marea se va preface-n păsări străvezii,
câte le-ncap ochii deschişi spre ea,
şi vor zbura fâlfâind, când ai să vii,
până-n piscul văzduhului cu o stea.
Vor rămâne prăpăstiile şi peşterile goale,
peştii vor plesni aerul prăbuşit cu cozile,
stârnind mărgeanele domoale
şi corzile.
Uite, epava corăbii lui Simbad marinarul
cu un colţ se sprijină-n scoicile cenuşii,
cu un vârf înjunghie-n mijloc cleştarul,
peste toate punţile aleargă raci vii.
Îţi dăruiesc o stea de mare, un crab şi un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb şi am să vin
cu braţul întins, să-ţi mângâi chipul.
Până târziu, aşteptând o fată …
Apa bate-n șteampuri malurile nopții,
risipind ovale fumurii și reci.
N-o mai cerc cu palma, nu mai trag cu sorții:
noaptea-i fără lună, să te văd când treci.
Șirului de șlepuri, clătinat de fluvii,
nu-i mai măsur ritmul, răsturnat în tropi,
șuieră sirena portului, și nu vii,
orizontu-l mută dincolo de plopi
și-i atât de -aproape că-l ajung c-o piatră
– dac-aș ridica-o, de lângă călcâi –
clipa se repetă sieși, înc-o dată.
Nu mi-ar zice nimeni de plec: – Mai rămâi.
Nimenea-i pe țărmuri, nici un ochi într-însul
să mă mai răsfrângă nu-i deschis.
Și desfac de-a valma, gândului, tot strânsul,
peste cheiul negru, ca un vis în vis.
Joc de unu
Lumina surâdea pe ierburi și pe ramuri
cu-ntregul ei alai de foșnete și lamuri
în care îți afunzi uitarea și te pierzi.
La ce-au mai nălucit, în calea mea, mlădie,
și fruntea ta-n zulufi de umbră vie,
și ochii tăi, ca doi paianjeni verzi?…
Marină
Crăpături pe-un câmp de piatră, scări pătate de rugină,
peste care, cu sandaua, Hercule bătu fugind,
prind pe muchea zimțuită fibra groasă de lumină
și-o îndoaie și-i retează vâna-i încă gâlgâind.
Aburul încins preschimbă, cum se urcă din câmpie,
soarele-ntr-un ochi albastru, peste piatră înclinat,
care suge-n sine câmpul și îl saltă în tărie,
întinzându-l, adunândul ca pe un cer căzut și plat.
Dar dacă-ți întorci spre stânga chipul scris cu linii frânte,
ai să vezi în depărtare, după orizontul mut,
deslușite dungi și linii care-ncep să se împlânte,
între razele privirii, cu o liniște adâncă
și un susur cunoscut.
Ci ia-ți calul de căpăstru, pune-ți talpa-n scări și du-te:
e o lume-acolo, alta, a copacilor și-a mării.
Păsări albe peste turle trag cu aripa volute.
Se rotește marea-n țărmuri, pietrele țin gustul sării.
Te primește și pe tine sub arcada-i zveltă, du-te!
Eo lume care-n jurul soarelui a pus inele,
flori de platină smălțate, și de aur noi lăute,
și corăbii zburătoare, cu sămânța lumii-n ele.
Avertisment
Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult,
în copilăria mea cu nopţi grozave
cântecul de moarte ca să-l mai ascult,
gândul să-l rotesc peste cadavre.
Colţul inimii să-l dau de trunchiuri
nu mai vreau, ci orizontu-nvins,
arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri,
i l-am dat femeii mele, dinadins.
Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână,
nu de sânge vreau să mi-o-nfior!
Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună
cât să mă încapă ochii tuturor.
Iar morişti de zvastici, zbârnâite,
glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin,
le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite,
îmi clătesc călcâiul, de venin.
Unui fascist
Ascultând sunetul înalt
al steagului roșu
pe care-l țin în mâini,
te privesc și îți spun
(nici un erete nu-mi întretaie
firul liniștit al privirii):
Teme-te!
mâinile noastre
mângâie porumbeii.
Teme-te!
sub mâinile noastre
cresc noile orașe ca mareele
sub lună.
Teme-te!
mâinile care știu vibrația
și dansul pe ziduri, al mistriei,
vor ști și oțelul albăstrui al armelor
dacă te clintești
împotrivă-ne.
Teme-te!
țărâna ți s-ar ghemui sub tălpi
ca să n-o mai găsești
când ai să ceri adăpost.
Teme-te!
corbii numai
te-or adumbri,
atât.
Ca să nu mai ai pe ce să-ți pui
nici numele.
… Sub mâinile noastre vor crește
mai departe, orașele noi,
cum primăvara copacii tineri își scutură
câmpiile de ramuri…
Tu
te vei risipi în corbii
croncănind, sătui,
pe ruinele închisorii tale,
pe tăișul ruginit al săbiei tale
zvârlită în câmpul cu gropi,
pe zvastica de cârpă putredă
a drapelului tău
sfâșiat în crengi…
Meditație de iarnă
Zidul cerului cenuşiu creştea
la capătul câmpiei îngheţate.
Pe frânghia-unei raze lăsate dintr-o stea
se cobora încet, cu mâinile-ncleştate,
făptura ce-am avut-o, timidă, străvezie
pe vremea când eram copil.
Cu scoici bătea peste câmpie
un vânt marin, vuind febril.
De ce-mi răsai, o, soare, de lagună,
cristalizându-mi sarea de demult,
ca să plutim pe ceruri, împreună,
şi-n amintire să te-ascult?!
A fost o vreme rece, înclinată,
cu ani înceţi, sporind tăcerea,
ce nu se mai sfârşeau odată
şi nu plecau spre nicăierea
Războiul înfigea-n câmpie
săgeata trupurilor rupte
şi tu priveai, copilărie,
moartea, cu clinuri nentrerupte.
De-aceea-mi întretai pe frunte
cu orizontul, dungi fugind
şi nu mai vreau să-ntorci spre mine
absurdul chip, plângând, rânjind.
Lui Wotan
Cu fulgere amestecat e piscul meu!
Nici arsă, mâna ta nu-l va atinge.
Din toate stâncile, strigând mereu,
îți zdrențuiesc tărcata ta meninge.
Din fiecare stea a mea coboară-un ștreang.
Te-așteaptă fiecare, iubindu-ți beregata,
și din sonorul trup al tău, doar un balang
va smulge vântul, noaptea-nfiorata.
Și-o să te clatine, și bucuros strigând
pe trepte de cascade, gândul meu
acolo o să îți dea, curând:
atâta ești, un ciot de dumnezeu.
Te-am întrebat demult, în care parte
ți-e inima, și n-ai știut, și-ți mor
reci amintirile. Și zilele-ți sunt moarte.
Din fruntea mea răsare un soare vuitor.
Dans pe tobe
De-ar voi să mai renască,
dați-i criptele, să pască,
bruna stafie și cobe
s-o strivim, îzbind în tobe.
De prin smârcuri negre, iat-o,
stafia, dacă-ai uitat-o,
cum se încheagă în armură
și-n cocleli verzui de ură. –
Glasul lui Fuick: Oameni, eu v-am iubit!
Vegheați!
Ridică-ți mai sus de frunte
pumnul strâns, să o înfrunte,
pumnul stâng ce-o sugrumase
aplecată peste oase,
până se-nchirci sub lună
stafia fascistă, brună,
când îl urc, să nu-ți mai afli
văzul, murdărit cu stafii. –
Glasul lui Fuick: Oameni, eu v-am iubit!
Vegheați!
De-ar voi să mai renască,
dați-i criptele, să pască
umbra ștreangului, în soare,
să îți ție de răcoare,
dinții ei să muște numa`
bolovanii și țărâna
până la pietre sumbra cobe.
Iată dansul meu pe tobe. –
Glasul lui Fuick: Oameni, eu v-am iubit!
Vegheați!
Coroana
La capătul străzilor,
în vârful privirilor,
își izbea coroana-n caldarâme
boiul de rugină să-l fărâme.
La capătul câmpurilor,
la-nceputul dealurilor,
își sălta coroana, în pitroaie,
rotogolul ei de ghionoaie.
– Unde fugi, coroană, încotro?
… dar ea saltă-n pietre și se pierde,
ușurat răsuflă câmpul verde –
o la-la-ri-o-la-o!
La capătul văilor,
după vârful apelor,
tot sălta din piatră-n piatră.
Mușcă piatra,
câinii latră:
– Und` te duci, jivină, încotro?
… dar ea saltă și se duce, saltă
dintr-o mlaștină-ntr-o baltă –
o la-la-ri-o-la-o!
dintr-o mlaștină-ntr-o baltă.
Sirena lui Roaită
Strigătul rotitor al sirenei
bate în podul pătat de păcură.
Strigătul rotitor al sirenei
taie peroanele-n două,
și locomotivele parcă ar smulge gara din loc.
Strigătul rotitor al sirenei
acoperă foburgurile
și casele palide ale muncitorilor
tresar, și încep să crească, spre zenit.
Strigătul rotitor al sirenei
acoperă palatele stăpânilor
și palatele se turtesc și se subție
pe caldarâme,
ca monezile vechi, puse de copii
sub roțile trenurilor.
O viziune a păcii
Mă ridic şi azuria boltă o împodobesc
cu strigătul meu liniştit,
pe care l-am deprins din copilărie,
pe când rătăceam prin codrii seculari,
socotind trunchiul stejarului a fi
coloană din grădinile suspendate.
Îmi aplec bărbia în piept: astfel
glasul meu sună mai bărbătesc,
şi aripile mi se văd mai bine, cum le întind
şi tai, cu dunga lor, plimbătoarele fâşii
de portocalie lumină, pe care amurgul
le coboară din stâncă în stâncă,
făcându-le să sune.
Eu însumi, cu propriii mei ochi, – vă jur pe soare,
pe sufletul rotitor al păsărilor şi pe umbra
mereu lungindu-se, a trupului meu, –
am dat ocol grădinii suspendate.
Era o intuiţie a pământului fecund,
rostogolit între soare şi stele,
şi orice cuvânt de laudă aş fi strigat,
mai mult
mi-ar fi rupt dâra buzelor
mi-ar fi spart dinţii aburind de mirare.
Eu te iubesc, Pace, cu dragostea ochiului
pentru ochiul lui geamăn,
cu dragostea mâinii pentru cealaltă mână,
cu dragostea gândurilor
pentru cuvintele în care se scufundă întocmai…
De-aceea îmi lepăd liniștit scutul
și sulița pe care am ascuțit-o îndelung
în nopțile cu lună,
și sandalele cu tălpi de plumb,
ca să nu mai piară iarba sub ele…
Numai aripile mi le păstrez, și-n amurguri,
pe muchiile stâncilor mă ridic,
ori pe spirala de cuarț a coloanei tale,
și mi le întind fără grabă, ca să se vadă bine
din toate părțile.
Cântec
S-a fărâmat tăcerea lumii, apăsătoare, tristă
pe treptele suind, ale Comunii.
Ți-ai arcuit, luciditate comunistă,
retina peste-a doua față-a lunii.
Și-a fost un dans ceresc de stele în volute
urcate din pământul fără haturi,
din trupurile noastre așternute
pe-o lume decedată, straturi-straturi.
Să te aclam, luciditate fără de pereche,
mi-nalț șira spinăroo, frunte calmă,
sub fiecare talpă țin câte-o cetate veche,
câte-o cetate nouă cresc sub fiecare palmă.
Spre trilobiți o lume veche se cufundă
deasupra crești, neabătut, Comună.
Acoperiș mi-e sufletul și verticală undă!
Tăria noastră-i până dincolo de lună.
Oraș în creștere
O, e amiază și zidul urcă supus
lângă schela subțire ca un strigăt în sus.
Câte-o minunată de fiecare volută și unghi,
mistria se odihnește, lângă genunchi.
O, e amiază. Acoperișurile lucesc aburinde.
Eu te aștept să vii dintre străzi, cu merinde,
și gândind la meșterul Manole, în întâmpinare,
ți-am făcut cu creta pe zid sprâncenele-amare
și geana dulce și ochii ca două peștere.
O, e amiază. Orașul e în creștere.
Nu vă jucaţi cu pacea!
I
Închipuiți-vă moartea ridicându-se
la o margine curbată a pământului,
ca un imens cap pergamentos
acoperind pe jumătate luna la apus,
lăsând să-i zboare din urechi
corbi violeți, năpustindu-se
asupra piepturilor sfârtecate,
peste câmpurile de bătălie,
lovindu-și privirile de leșuri,
înfigându-le-n pământ.
Ah, tobe mari din piele de bivol,
bat tobele mari
acoperite cu piele de bivol!
Uite-l orașul –
și nu e!
(A rămas doar o groapă verzuie.)
Surle de-aramă, înălțate deasupra
cu pumnul,
lungile surle ținute în soare, cu pumnul!
(Soarele s-a înfundat în cer, și-a rămas deodată
lumina fără soare, destrămată,
ca niște vergele de sticlă izbindu-se strident.)
Aerul și-a răsucit, cu trunchiuri de om și de arbori,
coloanele care nu mai țin nici un cer.
Umbrele se rup de călcâie și se-ngroapă în bolovani.
Trupurile urcă, pe spinări de vultani,
și rămân din ele numai privirile străvezii
care nu se văd și nu se pot pipăi…
Uite, orașu-n văzduhuri
urcă, în sus, pân` la duhuri,
se rotește mugind și se-nclină
spart la mijloc de o lumină.
Și cade orașul în mare,
pulbere cade, de sare.
(Femeile, bătrânii, copiii
coboară mai întâi.)
Dă-mi tâmpla, iubit-o,
să ți-o mângâi…
Luna mi-apare deasupra,
ba un șarpe descolăcit
cu coada-n nadir, cu limba-n zenit,
ba o spărtură ce suge în ea
copaci și grădin și stea după stea.
Conștiința mușcă din pământ.
Noțiunile – pene negre – risipesc înaltul,
și-ți mai rămâne doar un ciot
să bați cu el, înghețate, abisele.
(În unul îți pierzi amintirile,
în altul, visele…)
………………………………..
Doamne, ce lumină neagră,
ce joacă otrăvită,
dintr-o nebăgare de seamă
s-ar stârni într-o clipită…
II
Nu mă voi lăsa smuls de lângă schele,
de lângă zidurile pe care le plămădesc,
din centrul palatului meu lumesc!
Păstrați-vă acasă păsările de pradă! Niciodată
pe deasupra creștetului, din aripi
vii, n-or să-mi bată!
Dacă zboară vreuna, prin cerul meu, în neștire,
moare,-nfigându-mi-se-n privire!
Brațele mele sunt îvățate
să facă schele, turle, cornișe.
Nici o tărie nu mi le-ncrucișe.
Cine vrea să le-ntoarcă
de la rostul lor
e ca și cum ar drege mersul stelelor.
Cine vrea să-mi frângă coloanele
și-naltele schele
îi sună sorocul
și numai rămâne din el decât locul
pe care-l umplea în vânt,
între norii fulgerând și pământ.
III
Nu vă jucați cu pacea,
n-o alungați de pe țărmuri!
În sălile mele, pe jilțul
de catifea bătută cu aur,
cu brațul drept ridicat
și cu o cupăîn mână,
pacea, logodnica noastră,
atinge cupa de lună!
Nu vă jucați cu pacea,
n-o alungați de pe țărmurile voastre!
Ea nu e femeia de-o noapte,
care dimineața te părăsește
ca o pânză îndepărtându-se de faleză.
Nu vă jucați cu pacea,
altfel
moartea și-ar ridica pizișă
sinistrele-aurore boreale,
lățindu-se, subțiindu-se,
întâmpinându-vă
cu nenumărate sicrie
și nenumărate urne,
ca un fagure negru acoperind cerul și luna!
O, într-adevăr acoperin luna
care lucește pe ochii adolescenților,
luna care încape
și în ochiul stâng și în ochiul drept.
Cântec
Când treci, zveltă şi fragedă, o dată cu zorile,
de parcă ai căuta la tulpina curcubeului comorile,
nu-ţi întoarce profilul peste umăr, deşi
culorile pe care le-aştern pe zid sunt cele mai vii.
Nu-ţi întoarce capul, suavă ca trestia de baltă,
deşi schela mea de brad e cea mai înaltă.
Treci mai departe, nu-ţi întoarce ameţitoarele gene,
deşi pieptul meu e tatuat cu ancore şi cu sirene.
Dimineaţa logodnicilor
Cum dormeam și peste largile caldarâme
mi se revărsau visele, unduitor,
mai zvârlind spre Andromeda, din cercuri,
câte un pește zburător,
mi le-a atins cineva cu glezna
și-am sărit, și cu mâinile arse
somnul mi l-am rupt de la tâmple
ca pe două coarne de zimbru, întoarse…
O, s-au ridicat verzuii zori și tu
vii prin piața circulară, sub stele,
și pietrele m-au strigat pe nume,
răscolindu-ți umbra sonoră din ele.
Deodată am auzit ploaia venind…
Deodată am auzit ploaia venind.
De sus, când vopseam balustrada, am auzit-o!
Blocuri de tăcere azvârlea înainte-i,
pe-acoperișe.
Deodată am auzit ploaia venind
ca o turmă de gazele în goană,
pe acoperișe.
Înaintea ei alerga tăcerea
cu torțe de praf.
Deodată am auzit ploaia venind.
De aceea mi-am smuls cămașa
arătându-mi bulgării lucitori ai umerilor
spre marele oraș, strigându-i:
iute, bătrâne,
să ne prindă și pe noi
o trâmbă de răcoare – și-apoi,
mai departe!
Lună în câmp
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi mâna stângă către ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.
Cântec de iarnă
Ești atât de frumoasă, iarna!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
și copacii opriți, din fuga crivățului…
Îmi tremură nările
și nici o mireasmă,
și nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheață,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!
Și nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru
și gândul crește-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.
Vitraliu
Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.
Și s-o fac la loc, în ceasul nopții,
peste geamuri ți le-așez cu grijă,
verzi, albastre, galbene și roșii,
încoifate-n creștet cu o sprijă.
Când te vei trezi, lipiți de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ți cadă-n brațe
soarele, mereu la jumatate.
După o zi de muncă
Invidios pentru cuvintele de dragoste
pe care știi să le spui,
pentru dunga primăverii
mai arcuită-n ochii tăi căprui,
iată, ți-am adus cireși
și căpșuni, și gutui,
și roșcove, și prune gâtlane,
și moșmoane…
Și, dacă-ai ști,
pletele tale răsuna cum
ar lovi mijlociul și inelarul
în depărtare inele
și eu am trecut doar să-ți spun
că am să-ți mai aduc și izmă
și zmeură și brad și lalele
și mușcate
și anotimpurile toate…
Meditație de seară
Vântul a-nceput deodată
și copacii au rămas suspendați.
M-am oprit. Și-mi deschei cămașa,
Privind cerul nopții,
cu gestul soldatului grec
după Salamina.
Dacă-aș face un salt, aș pluti în aer.
Îmi plimb numai privirea
pe cerul nopții…
Cândva voi ști mai mult despre el.
Șirul de bărbați care vor purta numele meu
se termină undeva, dincolo de stele.
Întind mâna și ating trunchiul copacului.
Ne surâdem așa, ca și cum
ne-am spune unul altuia
că-ntradevăr trăim
și nu vom muri definitiv,
niciodată.
Cor pentru rachetă
Fluviu străveziu, legănându-și sorii,
și-a trecut ecoul prin sufletul meu
fulgerul de-atunci al Aurorii,
iluminându-mă mereu.
Drum iscat din lume, cu piscul
bătu în lună,
o, auzi-i cum sună
de glas omenesc și de marmură, discul.
După înălţarea zidurilor
Pe strada asta au lucrat oameni.
O știu după mirosul prietenos de asfalt,
după lătrăturile mirate ale câinilor.
Vezi,
și eu am avut un vis.
Vroiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc,
să fac un salt.
Cel mai greu mi-era primul pas!
Mă și durea puțin glezna piciorului drept
din pricina asta.
Frânghia gravitației
mă trăgea imediat înapoi.
Vezi, nici nu-mi închipuiam că am s-o tai.
Mă gândeam foarte mult
și poate că păream câteodată chiar caraghios,
cum țopăiam într-un picior.
Pe strada asta au lucrat oameni.
Am știut-o de la mare depărtare
după mirosul prietenos al asflatului.
Tu treceai pe sub platani,
parcă dând la o parte cu mâna
fâșiile strălucitoare pe care luna
le strevure printre frunze, până jos.
De-aceea te-am ajuns din urmă,
împodobind tăcerea dintre noi
cu vorbe întâmplătoare,
curios să-ți zăresc arcul surâsului.
Cântec de protest
S-a prăbușit o noapte de gheață
peste îndepărtatul Fu Loi.
Primăvara a fost ucisă
de-atunci, din decembrie
și liniștea s-a sfâșiat în benți
fulgerând ca un tigru în junglele
Sudului…
Nu voi uita dansul verzui al otrăvii
peste trupurile nevinovate.
Nu va mai fi,
nu poate să mai fie,
ca în nopțile copilăriei, seara
când alunecam în somn
ca o pirogă ascuțită…
Și nu-mi vor mai ațipi gândurile,
ci, ridicat, voi sta în lună,
ca să se știe de crima săvârșită la Fu Loi
și buzele,
buzele nu-mi vor aluneca în somn,
ci vor repeta, mereu,
cântecul acesta
de durere și de protest.
Pentru liniștea somnului
Mă pregătesc de somn
ca de o plecare fără grabă.
Mai întâi
către tine, maică, îmi trimit gândurile
pe deasupra trenurilor.
O, prin fereastra deschisă aud
sirenele locomotivelor cum și-aruncă
săgețile paralele.
Voi lua cu mine schelele și zidurile roșii
ca să le cresc mai departe, în vis,
și teiul din poartă – să mă-mprejmuie
cu-nmiresmatele umbre –
și țigările.
Si chipul tău prelung, iubito,
cu pletele sălbăticite printre cărți,
și-un porumbel călător voi lua,
să-mi aducă – ramura de măslin –
dunga de lumină a dimineții
și să mi-o lovească, ușor, de tâmplă.
Și eu, spărgându-mi masca de sticlă a somnului,
să spun din nou:
Te salut, zi de muncă,
te-ncep odihnit!
Somnul stadionului
Peste stadion noaptea este mai arcuită,
aproape ruptă, în vârf, la Andromeda.
O, somnul stadionului
cu visuri plutind
dinspre gara de alături.
Noaptea vin cețuri, subțiri, dinspre gara de Sud
și gazonul le-ntâmpină, proaspăt.
Iar tu, privitorule, nici să nu sufli măcar,
ori să rspiri:
contururi și chipuri de atleți
ar tresări din șuvițele ceții.
Și-atunci,
din tribunele goale, deodată,
strigăte lungi și aplauze
s-ar revărsa pe gazon! Mai bine
lasă-n tăcerea nopții
țipetele ascuțite ale trenurilor
răsfirate pe linii.
Joc de seară
Fericit,
După o zi de muncă,
seara,
te caut pretutindeni,
copilărie,
și-n sticla ferestrei, zgâriată
de trecerea stelelor către zori,
și-n iarba-nclinată
ca după tropotul unei turme
de bivoli.
Arată-mi-te, hai,
eu te-am ghicit după urma dinților tăi
în pâinea aburind
pe masă.
O călărire în zori
Lui Eminescu tânăr
Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucișe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
Imn
O, lucrurile n-au crescut o dată cumine.
Mi-ajungeau până la bărbie
cândva, în copilăria mea, acoperită
de cețuri.
Mai târziu,
la sfârșitul războaielor,
abia îmi mai urcau pân` la șold,
ca o dureroasă sabie de piatră.
Și acum
când îmi sunt mai prejos de gleznă,
asemenea unor câini credincioși,
cu brațul ridicat fața a două doua a stelelor
o ating.
Și muzica sferelor, mai intens clocotind
întru sărbătorirea adolescenței
se aude.
Cântec despre adolescenţa lui Vasile Roaită
I
Umbra lui bărbătească bătând înclinată,
în largile piețe se-arată,
ca o privire zvârlită-nainte
prin văzduhul amintirilor fierbinte.
Semn călător printre ere,
de tinerețe și putere.
II
Sus, în turnul sirenei,
strigătul îi creștea din pumni,
spre chipul îndelung visat al țării,
apropiindu-l fulgerător
cu gestul mâinii care ferește pieptul rănit.
Adolescența lui fără seamăn era,
ca o mare-nclinată, cu corăbii pe ea.
Piscurile lui lăsau locuri rotunde
unde să-ți cațări trupul, prin ierburile scunde,
și cu mâna întinsă, să abați din cale
liniștea vulturilor în rotogoale.
Herghelia albastră a orizontului fugea
lăsând vise prelungi după ea.
Amurgul îi lovea câmpiile fecunde
cu râuri de culori despletite în unde.
Serile i se ridicau din inimă, pline de stele
cu fulgere rătăcitoare prin ele.
III
Era zvelt și frumos.
Ca o pană de vultur, mlădiu.
Luna lângă el trecea mai jos,
soarele îi răsuna pe mâini, argintiu.
Brațele lui subțiri și prelungi
tatuau liniștea cu dungi.
Și chipul, cu dâra buzelor arcuită,
săruta aerul ca pe-o iubită.
IV
Adolescența e-o frânghie de aur
pe care n-o poți tăia, dacă vrei, cu cuțitul.
Adolescența e-o frânghie de aur
legând nadirul și zenitul.
E ca și cum s-ar desprinde mereu, prima oară,
fiecare bătaie a inimii de trupul tău îndrăgostit,
e ca și cum s-ar desprinde mereu, prima oară,
clipa, mirându-te că nu s-a oprit.
Cântec
Trec, şfichiuind seara înaltă cu tuiul
verzi-albăstrii, plopul, arțarul, gutuiul,
repezi se trag, nefoșnitori, dinainte-mi,
roibul, săltând, mi se subție-ntre pinteni.
Inima mea, sie își spune-n văpaie:
– De orizont mă mai desparte-o bătaie!
Ochii mei gravi dănțuie o licărire:
– De orizont mă mai desparte-o privire!
Tai fluturând aerul serii de toamnă,
steag omenesc, doar o chemare mă-ndeamnă.
La orizont, lumea Comunei, sub stele,
mă va-nălța, steag omenesc, la crenele.
Ritmic suind aeriana colină,
crește un cer, altul sub mine se-nclină,
peste întins, sună a zării orbită:
– Timpul l-ajung, mi-a mai rămas o clipită!
Credo
Mi-adaog firul vieții la dunga arcuită
a timpului ce mișcă pământul pe orbită,
cu fiece răsuflet al pieptului s-apropii
cerul rotund, cu sorii ce-mi încăpură ochii.
Iar cât de piatră-i piatra, călcâiul de mi-atinge
o-ntorc din drum, și-o dărui, cu fragedă meninge.
Gândirea mea, din gândul Comunei se-nfiripă,
fiindu-i pană zveltă în alba ei aripă.
Pentru Nichita 