Pean
Ce ești tu, A?
tu, cea mai omenească și
cea mai absurdă literă,
o, tu, sunet glorios!
Cu tine mă lupt,
în tine azvârl ființa mea
ca odinioară Acheii calul troian
în Troia.
Cu tine mă culc,
numai pe tine te vreau,
târfă fermecătoare,
disperată zeiță!
Tu îmi dansezi pe gură
când mor și sunt aidoma
soldatului ridicat și împins din spate
de creșterea ierbii spre cer;
și vreau să nu mai exiști
ca să fiu liber de vorbire;
vagin imaginar, A, literă
borțoasă de toate literele
Nu să alerg, ci să plutesc,
să trec prin fluvii ca prin raze
fără materie,
ale căror maluri sunt urechi surde.
Muzică tu, cu gheară
care-mi târăști trupul pe deasupra
cuvintelor
asemenea mielului păscând iarbă și
smuls de vultur.
A, tu stafie amenințătoare,
cine ești
și ce vrei?
Pierderea ochilui
Aş ciocăni cu unghia pâna când
n-aş mai avea unghie,
şi cu degetul pâna când
mi s-ar toci.
Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
„Lasă-ţi, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în vârful ei,
de ce să-l spargi?”
Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva.
Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „tu”
I
Ceea ce este mai departe de mine,
fiind mai aproape de mine,
„tu” se numeşte.
Iată, m-am trezit zbătându-mă.
Se zbătea în mine „tu”
„tu”, pleoapă, te zbăteai,
tu, mână,
tu, piciorule, te zbăteai
şi deşi stam întins, alergam
de jur-împrejurul numelui meu.
Numai numelui meu nu-i spun „tu”;
în rest însuşi sufletul meu
este „tu”,
tu, suflete.
II
„Ai râs.”
Eu am tăgăduit şi am zis:
„N-am râs”. Căci mi-a fost frică.
Dar el a zis: „Ba da, ai râs”.
Într-adevăr, numele,
Sprijinindu-se
ca într-un toiag
de trupul meu,
s-a azvârlit împotriva lui,
cel fără nume
cel care este numai trup,
împotriva lui „tu”,
trupul tuturor numelor,
împotriva lui „tu”,
tatăl tuturor numelor.
Dar el
când se revărsau zorii
nu s-a mai gândit la mine.
M-a uitat.
III
„Schimbă-ţi numele”, mi-a zis
şi i-am spus: „Eu sunt numele meu”.
„Schimbă-ţi numele”, mi-a zis
şi i-am răspuns:
„Tu vrei să fiu altul,
tu vrei să nu mai fiu,
tu vrei să mor
şi să nu mai fiu.
Cum o să-mi schimb numele?”
IV
El mi-a spus:
„Tu te-ai născut pe genunchii mei.
Eu te ştiu de când te-ai născut.
Nu-ţi fie frică de moarte,
înainte de a te naşte.
Aşa vei fi şi după ce vei muri.
Schimbă-ţi numele.”
V
„Ai plâns”. Eu am tăgăduit şi am zis:
„N-am plâns”. Căci mi-a fost frică.
Dar el a zis: „Ba da, ai plâns”
şi nu se mai gândi la mine.
M-a uitat.
VI
Eu sunt numai numele meu.
Restul e „tu”, i-am zis.
El nu m-a auzit, căci el
se gândea în altă parte.
De ce o fi spus atunci:
„te-ai luptat cu însuşi cuvântul
şi l-ai învins!”
Să fi fost el însuşi cuvântul?
Numele să fie însuşi cuvântul?
… El care este numai „tu”,
tu şi tu şi tu şi tu,
cel care-mi înconjoară numele?
Lupta cu cinci elemente antiterestre
I
Generalul a venit la mine şi mi-a spus:
„Eşti singurul care mai poate face ceva;
de tine depinde dacă vom mai fi
sau dacă nu vom mai fi astfel”.
…Se puteau vedea soldaţi
de-a lungul drumurilor. Se putea
vedea o mare zarvă liniştită.
Nici unul nu era în repaus, de voie.
Nici unul nu era încordat şi gata
de atac însă.
II
Ce să fac? Cum să fac? Când? Unde?
El m-a împins încet, de omoplați,
pe teren, în afară,
lângă puiandrul de arțar uscat.
Aici era liniște,
și pe fâșia arată proaspăt,
deodată,
la capăt, sub norii întinși
s-a azvârlit în mine
cu mărul.
III
Am vrut să plonjez și să prind mărul
ca pe o minge.
Ar fi fost o greșeală, –
mi-au spus după aceea, îngerii,
ar fi fost o greșeală, mi-au spus după aceea
prietenii, rudele, corpul militar.
IV
M-am repezit la măr,
i-am dezlipit de pe el inelul
ca de Saturn,
m-am repezit la măr
și-am dezplipit de pe el
banderola roșie ca și-aceea
de pe vechile pachete de țigări de lux.
V
Mărul s-a rupt în două, viermele
mi-a curs printre degete în pământ;
rămas la capătul fâșiei de pământ arate
și cu un arțar uscat la capăt,
rânjeam
ca proaspătul bețiv intrat într-o popicărie.
VI
Generalul m-a dus în mijlocul soldaților
neliniștiți,
pe străzile acelea înguste-n care ei
mergeau nici încordați, dar nici destinși.
M-a dus ca să mă vadă și m-a dus
ca să-i alin,
sub norii ca de ploaie, atârnând,
peste orașul cu înguste străzi și cu soldați,
cu acei stranii soldați higienici
mirosind a lavandă,
nici liniștiți și nici
neliniștiți,
cu ochii mari, apoși,
cumpănind în mână arma
pe care împotriva cui, ei nu știau
în ce direcție
își poate întinde – focul.
VII
„Mai am un singur element
și ultimul, ca să-l învingi,
astfel putem scăpa și fi, –
altfel vom fi, – dar altfel…” –
îmi spuse generalul.
VIII
Doi, trei și patru.
Lupta a doua, lupta treia, lupta patra
nu mi le mai pot aminti.
Generalul m-a asigurat că ele
nu țin în nici un fel, de cuvinte,
și deci nici de lucruri
sau de civilizația noastră.
Generalul m-a asigurat
că am învins și în doi,
trei, patru,
lupta doua, lupta treia, lupta patra,
dar ca învingător mi se retrage dreptul
de a mai ști ceva despre victimă
și despre locul luptei,
dinafară sau dinlăuntrul,
de sub nori sau chiar din interiorul nervilor
Generalul mi-a adus ca dovadă faptul că sunt,
că este
că suntem
că sunt,
că orașul exista încă, așa cum îl știm.
Generalul mi-a spus că noi
nu ne putem lăuda cu victoria
din cea de a doua
din cea de a treia, a patra,
pentru că ea nu ține de domeniul
comunicării
de domeniul înțelesului
NȚELESULUI…
ȚELESULUI…
ELESULUI…
LESULUI…
ESULUI…
IX
Am priceput că lupta
împotriva celui de al cincilea element,
lupta definitivă, se va da
pe o stradă.
Și în acea secundă lupta s-a și dat.
Mutarea zidurilor, am spus.
Mutarea zidurilor, am strigat
și i-am mutat toate zidurile din spate.
(Datorită generalului care mă ținuse
de un umăr
ca să n-am eu însumi zid în spate,
l-am învins.)
Generalul m-a izbit cu palma în umărul stâng
și eu nu aveam zid în spate,
în spatele meu era numai generalul.
El, cel din fața mea, el, a rămas
fără zid în spate.
El, cel de al cincilea element
antiterestru, –
fiindcă avea ziduri în spate
a rămas fără ziduri în spate.
Datorită generalului și mie,
a rămas fără ziduri în spate.
Toată partea de case a străzii
am mutat-o cu gestul brusc
și el
cel de al cincilea element antiterestru
care ar fi vrut să mute cealaltă parte
de ziduri
a străzii,
și el, cel de al cincilea
care ar fi vrut să mute cealaltă parte
a străzi…
dar generalul m-a izbit cu palma
în umărul stâng
astfel eu nu mai aveam ziduri în spate;
el, cel de al cincilea
nu bănuia că nu-i stau în față
ci pur și simplu merg pe stradă
cu generalul în spate.
Astfel i-am mutat zidurile din spate,
mutarea Zidului se numește
moartea celui de al cincilea element,
El a căzut supt,
fără nimica în spate,
fără zgomot
și protocaliu.
A căzut ca și cum n-ar fi fost.
Eu i-am mutat zidurile.
Eu i-am mutat Zidul.
X
Nădușiți, asudați, vlăguiți,
am mers cu generalul
în mijlocul soldaților.
Ei se uitau la noi
și nu le venea să creadă că am învins.
Ei se uitau la noi, la general
și la mine,
gata de luptă.
Ei nu puteau să bănuiască victoria noastră.
Ei nu puteau să creadă
că nu mai aveau de ce să lupte.
Neîncrederea lor îl obosea pe general.
Dar generalul de multă vreme
îmi atârna ca o aripă cenușie
și moale,
de șira spinării.
XI
Deasupra mea se auzi o voce:
– Copil iubit,
tu ai mâini patrate,
nemurdărite de sânge!
Lupta ochiului cu privirea
Mi-aduc aminte:
pe iederă murea ultimul rest de ploaie
Pe cer, deodată, norii albi
mi-au arătat cu luna-n mijloc
chip de bărbat, curgând apoi
în tragic chipul de femeie.
Dar eu, pe străzi, și mai puțin crezând
ca altădată în mișcările de nori,
ci mai degrabă strâns în frig, mușcam
tulpinele de trandafiri târzii
cercând să nu-mi rănească cerul gurii
trufașii spini și limba mea cea mută.
„O, el, el n-are gură,
el are-un ochi în loc de gură,
și se hrănește cu priviri…”
Așa-mi sunase înlăuntru versul
care să-nduplece pe Zeu tindea…
dar stam în frig ca-ntr-un cilindru
și n-am mai vrut, în șir, cuvinte
cu gândul să gândesc
Norii s-au dus, și-ncet și luna
și iedera a-ncetat să bată
pe ziduri timpul lung, când iată
văzui că totul e de dinafară înlăuntru
și, ochiul e cel mai adânc, din trupul meu
Din ea, vederea curge-n mine.
cel mai îndepărtat, cel mai departe
Nările tot un ochi îmi sunt, un ochi
pentru o lume mai apropiată
ca și timpanul, ochiul orbului, ca și
tăcută limba – ochi gustând
ceea ce ochii mâinii văd numai îmbrățișând
Ochi în descreștere, privind
de dinafară înlăuntru,
iar dinlăuntru în afară
numai cuvinte
oarbe,
lent șlefuite de mișcarea mării
Orbul de mine, marea o presimte
orbul de mine
se apropie de mare
Talazul! Talazul! Talazul! Talazul!
Lupta inimii cu sângele
I
N-am cer. Ce e mai departe de mine
sunt eu, negrul și înlauntrul.
Cerul meu este de carne neagră.
Cer îngropat.
N-am câmpie. Marginile ei sunt arse.
Se ridica în sus ca o palmă
care-și strânge degetele cu gheare, în pumn.
Am loc numai atât cât să-mi amorțeasca locul
stând.
Mă umflu și mă dezumflu.
Mă umflu de străinătate
și mă dezumflu de singurătate.
Nu pot să-naintez niciunde.
De la eu la eu distanța
e acoperită de moarte.
Cade înapoi simțământul
plecării din sine însuși
Eu sunt cel care păzeste poarta
ca nu cumva eu însumi să fug.
II
Vine-n întuneric sângele
purtător de știri smintite, –
ochi întors pe dos, ah, plânge-le,
gheața, țeapănul de stalagmite
Deci eu însumi mă sufoc, nuanțe –
îngeri, curg pe ape deșirați
Rupt de lemnul tău, Bizanțe,
de străini din tată, dar din mamă frați.
Când ajunge lemnul la putere,
mai întâi își taie rădăcina,
mai apoi a frunzelor muiere
și dantură
sfârtecând lumina.
Ah, deci singur ah, deci înlăuntru
înspre mine, dinspre mine,
cerul cel mai depărtat e coasta
de întunecime.
III
Absorb știrea depărtării piciorului drept.
Vărs înțelepciune în stângul,
idol de carne și înțelept.
Prieten îți este niciunul,
nici doiul, nici nimenea…
Vine sângele cu suflet, chiar el;
mănâncă-l soro inimă, mănâncă-l
ieri și alaltăieri
IV
Fugă înainte, mereu înainte,
din sfintele patru carcere.
Pântecul mi-e frate, glezna mi-e părinte,
drumul e fără întoarcere.
Sângele vorbește,
țeava lui, vâna, artera,
osul alb înlăuntru vorbește,
mațul, Cythera.
Vorbește celula, limfa vorbește
cărămida mișcătoare a limbii, –
fiecare capăt de os vorbește
topindu-și în mișcare nimbul, nimbii
Turn al lui Babel întors cu mănușa
pe dos, –
inima, ploșniță, iapă, hetairă,
întoarsă pe dos…
Deci piramidă
deci piramidă
deci piramidă
V
Singura mea pradă e viața mea.
Tot ce pot pierde e viața mea.
Ceea ce se întâmplă este în timpul vieții mele
Inima mea învinge sângele meu.
Sângele meu cotropește inima mea
și-apoi
Inima mea alungă sângele meu.
Sângele meu umflă inima mea.
Singura pradă e viața mea,
da.
Singura pradă e viața mea.
Tot ce pot pierde, tot ce pot pierde
Dar cine-ar putea să spună
ce pot pierde !?…
Dar ce înseamnă „cine”
și „a pierde”, Doamne
ce înseamnă „a pierde – pierdere”?
***
Am dormit pe un tăiș de sabie, osos,
până mi-a devenit șiră-a spinării,
până când un trup noros
luciul i-a-nvelit și-alunecarea orii
de aceea mă dau de lucruri, cu tâmpla, cu urechea
cu timpanul, cu ceea ce sunt,
încercând să le retez perechea,
umbra, reazemul de pământ
Dar lucrurile râd în limba lor
de victoria mea, de gloria ei,
de sprâncenele înroșite, de tăcerea mușchilor,
de ruperea săbiei, în două și-n trei.
Somnul şi trezia
Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic
şi nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.
Ne-am mărturisit unul altuia
cel mai tainic secret, –
acela că existăm…
Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,
cumplită vedere,
m-am trezit cu tâmpla pe tine
galbenule, snopule, grâule.
Şi m-am gândit – Doamne,
ce fel de pâine voi mai fi fiind
şi eu,
şi pentru cine?
Ensitteren
Din nou sunt singur ca o gheață
lăsându-și marginea-n topire,
îmbrățisat cu o viață
a lui „a fi” si a lui „fire”
Ensitteren, ensitteren, cuvântul
acesta nordic și-nghețat
îmi întărește lăcuit, pământul
cu lacuri în diagonală și brăzdat…
Ensitteren, sunt singur ca o gheață
în care pești macabri, suspendați
la începutul meu de viață,
în nemișcare mi-au fost frați
sau în tot ceea ce se pierde
mai jos, spre Sud, în codrul verde.
Edict
Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sângele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa ca e loc, e loc, este.
***
Luna bătând, înaintează, pe cerul gurii
Ajunge la dinți în curând
și-un zgomot de smalțuri se-aude,
prelungi cuvinte
cu șapte capete,
eliberând
Treptat ajunge la buze:
nu se mai aude nimic, în tăcere
numai dârele dinților mei înaintând
se străvăd, rând pe rând
Ea plutește un timp prin aer, și-o pasăre
își lipește o aripă de ea, se-aude zbătând,
apoi nu se mai aude nimic. Desigur
de lună i s-a lipit
și cealaltă aripă. Sunând,
dinții mei au ajuns, și-acum sclipesc pe cer
Sus, tot mai sus, Excelsior! m-aud strigând.
Te vei lăsa mușcat de ei, în curând
să-i faci loc lunii să treacă, triumfător.
Sus, tot mai sus, Excelsior!
Cântec
Echilibru, vertical, de suflet,
între guri cu colţi rânjiți
mai spre-o parte, mai spre-o alta
cu pereții răstigniți
Se dărâmă casa, o,
tu rămâi în echilibru
Acheronul pentru noi
s-a şi prefăcut în Tibru
Numai vârful tău, rotind,
taie cercuri, pe tavane,
suflet vertical şi trist
fără urme de ciolane.
Arta poetică
Sunt așteptat de către o ventuză
m-așteaptă dintele cel alb rânjit
cel al leoaicei, stând lehuză,
cu foamea transformată-n mârâit.
Sunt așteptat de șarpele cel mare
care întins în sus se dă
cântării de hindus, și oarecare,
sunt așteptat de tu, de mă…
Sunt așteptat de un smarald, de perlă,
de boala scoicilor sunt așteptat,
de cântecul pițigăiat de mierlă
de răgetul de taur cornorat.
Sunt așteptat de îngerul cu carte,
sunt așteptat de cifra patru mii
și de întreg sunt așteptat, de parte,
de ieniceri și de spahii.
Sunt așteptat de ghilotină
de frânghia lucindă de săpun,
de întuneric așteptat și de lumină
de-alaltăieri, de ieri, de-acum…
Sunt așteptat cu masa-ntinsă
cu sângele întins, și câmpu-ntins,
cu plaga cea de boală linsă,
cu focul cel de apă stins
Sunt așteptat cu patru ochi în frunte
cu șase mâini la umărul cel drept,
cu peștera ecoului din munte
cu mintea celui înțelept.
Să mi se dea: ciupercă otrăvită
plaur, omag și lapte de cucută
Să mi se dea din puroi pepită
gură cu limbă smulsă, mută.
Să mi se dea la subțioară
cârjă din osul maică-mi,
să mi se dea, inteligibilă ocară
vioară doar cu coarda „mi”
Să mi se dea dreptul la jeg,
dreptul la porc, dreptul la câine,
să mi se dea cadavru-ntreg
al zilei cea de ieri numită mâine.
Să mi se dea mațul de zeu
umplut cu rău miros, duhoare
să mi se spună că sunt eu
tot ceea ce în lucruri doare…
Sunt așteptat, dar eu nu vin
mai stau, o, mai rămân o clipă,
miros și gust, verde venin
la tine doamne, sub aripă.
Mim
Prea repede se schimbă ceea ce numim
stări de spirit
e ca şi cum acelaşi mim
într-o cazarmă ar adormi mereu
în şirul nesfârşit de paturi suprapuse din lăuntrul meu.
Mim obosit, cu gura pe o piatră rece,
vaporizându-se din patul cel de jos, –
ca-n patul cel deasupra să se-nchege
mai trist şi mai frumos
Mim fără limită precisă
nedespărţind un adevăr de o minciună,
lăsându-le să doarmă gâtuite
şi pe aceeaşi pernă, împreună.
Alunecând spre rece, din căldură,
şi iarăşi către fierbinţeală
pe patul cel de sus, numărul zece
din aurora boreală.
Blestem, oricând să poţi să-ncepi de la-nceput,
viaţa ta de nenăscut.
Dubla Nemesis
Dulci două,
dubla Nemesis, mortală
în brumă și rouă
boreală, neboreală
clatină sus
sufletul meu deșirat,
cuie-n pălmi de Iisus
crucificat, necrucificat…
Dubla Nemesis, de gheață
apare-nainte de zori
gâtlej fără greață
vărsând candori
Și clatină, clatină, clatină
în brumă și rouă
inima dinte de platină
dulci două,
dulci două…
Poezia
Lui Matei Călinescu
Poezia este ochiul care plânge
Ea este umărul care plânge
ochiul umărului care plânge
Ea este mâna care plânge
ochiul mâinii care plânge
Ea este ţapa care plânge
ochiul călcâiului care plânge
O, voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
Cântec de trei
Noi suntem doi, tu ești singură,
de-aceea te lăsăm să faci ce vrei tu.
Noi iți dăm două inimi;
una o ținem în mine, cealaltă o ținem în tine.
Chipul tău îl facem să semene
cu chipul nostru,
așa cum monezile sunt aidoma
celor două apăsări brutale
ale tiparului care le naște.
Noi doi suntem două ramuri ale tale,
una izbucnită spre lună
din dragostea pentru cer,
alta izbucnită din pântecul tău
din dragostea ta pentru pământ.
Noi și cu tine am vrut să fim unul,
dar materia care urăște adevărul
ne-a pedepsit și ne-a făcut trei.
Noi suntem doi și tu ești singură,
de aceea tu ne stăpânești,
de aceea tu ești regina
pentru că noi doi suntem la fel.
Iar un lucru aidoma altuia nu există
decât în monotonele poveștiri despre fericire.
Râsu’ plânsu’
Pleoapă cu dinți, cu lacrima mânjită,
sare căzută în bucate,
dovada că nu pot trăi numai acum
sunt amintirele mele, toate…
Dovada că nu pot vedea fără martori
e copilăria, adolescența mea,
dublând neființa acestei secunde
cu neființa ei de cândva.
Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
ma bufnește când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.
Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
în ochiul lucrurilor reci
și-n dintele lor mușcător, ca și sceptrul
neinventaților regi.
Zicere
Orice om prost este o gratie.
O, tu abundenţă de colivii!
Inimă tu, felină pramatie
pândind peste tot colibri.
Ce noroc, păsările cântătoare
stau la locul lor agăţate în cui.
Ce noroc, fiecare
are pasărea lui.
Fiecare om prost e o gratie groasă
pentru stelele căzătoare
astfel se face că ele se lasă
numai când sună ora de culcare.
Atunci cerul rămâne neprivit
şi fiecare stea de capul ei, –
iar cine nu a adormit
are dreptul la o pasăre cântătoare,
la două, la trei…
Memoria asasină
Privirea nu era dreaptă, dimpotrivă,
putea ocoli, putea traversa
colțul cu stâlp, întunecata ogivă,
somnul întrerupt, sub nemișcata stea.
La despărțire mi-ai făcut un semn amical
cu mâna foșnind ca o frunză.
Sufletul de păianjen, sufletul de cal
se destrămau încet ca o pânză
sau ca o umbră de potcoavă, însângerând
fiecare secundă din apropiere.
Lung șir de ochi rostogolea, tăcând,
privirea ta ferită, de tandră muiere.
Și nimic nu era drept, nici simplu, nici
sacru
în după-amiaza cu berării.
Secundele din jur, după masacru
lent putrezeau în ore grase, groase, vii.
Să sărutăm
Să sărutăm această poartă
de lemn bisericos și negru
cu gura sângerând și moartă
cu sufletul integru.
Să n-o deschidem, să plecăm
opuși ca polii doi, – magnetici,
să fulgerăm
atrași de nourii eretici
Și zdrang și zdrang pe străzi pustii
să ducem inima în noi
ca pe un papagal, în colivii
cu gratii de noroi
Târfa sofisticată
Ea are aerul plin de îngeri
de aceea respiră greu
Pietrele poți să le-nsângeri
degeaba, cu prezența ta mereu.
Ea explică, ea are nuanțe
de galben dedat pe obraz
Poți să ai, degeaba, gloanțe
de plumb, în butoiul cu haz
Poftiți la subsol!
Se coboară pe scara de lemn acru
cu pasul din dreapta în gol.
Un crucifix cu mortul sacru
cu ghimpi scade gama-n bemol
Aici totul se schimbă
vinul în țuică veche, cartoful în nisip
Cuvinte miriapoade-ți aleargă pe limbă
măști îți pui, ca pe chip,
peste timbrul de roșu îndurerat
cu urme luxoase de melci trandafirii…
Târfa cea veche-a murit,
trăiască verbul încoronat
al târfei care va fi.
Era o muzică presată
Era o muzică presată
curgând pe jos, pe lângă glesne.
Era o indiferență vastă
de care-mi rezemam inima.
Era privirea trecând prin somn
ca printr-un inel de fier.
În ușă, portarul cu epoleți,
ajuta elegant să se dezbrace
șarpele, de piele,
pietrele, de ele însele.
Vinul era destul de bun
Moartea era agreabilă
Prin aer plonjau
unul după altul, schiori celebri
împroșcându-mă cu zăpadă.
Că mi-e somn de nu mai pot, îmi zise
Că mi-e somn de nu mai pot, îmi zise
stând ca și un val de văl…
Ochiule, iris, irise
cu priviri de adevăr.
M-ai lovit în piept cu orbul
vin al cupelor, vărsat,
care-l beau acum și sorbu-l
umed tot și nepătat
Și mă-mbăt cu vița vie
a Saturnilor căzând,
cu cometa razachie
stinsă sfârâind în gând.
Pe când craniul meu, rece
se albește cu ochi scurși,
de la una pân-la zece
gheață mâncând slabii urși
din polara disperare
a lui „are” și „nu are”.
Mă fac nevăzut
Mă fac nevăzut frecând lampa lui Aladin
Mă rarefiez cu cuvinte cu tot ;
plasă-ntr-o gheară de zeu nedivin, –
în mine voi prinde stele cu bot ;
stele cu dinți, stele cu coadă,
stele cu un ochi în frunte,
coloane cu capiteluri dintr-o Eladă,
oblice piramide, inversul munte.
Antitimp, și, antiexistență –
miros al plantei smulsă din cer,
pentru nasul cel cu opt nări, esență,
și pentru nimenea, aspru ger.
Nevăzut trec prin nimeni, prin alții,
cu monstrul meu personal merg la pescuit.
Antiscunzii și antiînalții
vor prinde în corzile nervilor mei, un mit.
Bruscă vorbire
Ce s-a întâmplat cu băieții aceia superbi
de la sfârșitul războiului?
Liceeni mergând din când în când la dame
și vorbind din când în când, franțuzește,
cu un bun accent european?
Mai scotea câte unul câte-o plachetă
de versuri
pe cheltuială proprie, sau prin subscripție
și noi elevii,
o citeam topiți de admirație, neînțelegând
neînțelesul…
Unde sunt acei adolescenți
îmbrăcați ca niște domni melancolici
pe care ochii noștri măriți îi încadrau
în rama pleoapelor ovale?
Unde ești domnule supraveghetor
din clasa a opta,
în ce nară de fată mai plutește mirosul acela
de foarte tânăr bărbat proaspăt ras?
Doamne, ce zile curate, doamne
ce respect putea să încapă
în vocile noastre de puțoi
cu glasu-n schimbare!
Ce s-a întâmplat cu băieții aceia superbi
de la sfârșitul războiului?
Unde ești domnule supraveghetor
din clasa a opta?
Halerib, Khaa
Halerib, Khiiii…
Heoro, loro, oro
nu-nțeleg, halerib, Khaa
nu-nțeleg, aero, loro, oro…
Cântec în doi
Noi nu vrem să fim geniali,
noi vrem să fim trimbulinzi
între nori, de sus în jos
lungiți, ori scurtați prin oglinzi
Noi vrem să ne strângem în brațe
toată ziua, toată luna pătrată,
prin acel aer cu picioare verzi,
intimidându-l o dată.
Și încă o dată, și încă o dată,
noi nu vrem să fim geniali
noi vrem să fim trimbulinzi –
triști, palizi și grei generali
mari, lungi, ascuțiți, decorați,
morți, duși, rătăciți, seculari
și pe deasupra de toate, uitați.
Noi nu vrem să fim geniali,
noi vrem să fim trimbulinzi,
legați cu o tremurată culoare
în față, la volan, de oglinzi,
mereu balansând spre-un adânc
și el mereu în mutare,
gonind pe șoseaua substantivelor
din declinare în declinare
Noi nu vrem să fim geniali,
noi vrem să fim trimbulinzi,
asemenea generalilor mari,
schimbând lumina ce-o aprinzi
în alta, în altul, în cu totul altcineva,
asemenea generalilor mari
lungi, înalți, decorați, portocalii,
grei, goi, osoși, suferinzi,
noi nu vrem să fim geniali,
noi vrem să fim trimbulinzi.
Treaba ta…
Treaba ta, îmi zise javra
care ochi deschiși ținea
dedulcind în sus otrava
muzicilor, cea mai rea.
Eu zic „do” ea zice „re”
și se iscă tandru sunet,
nu știu cum, nu știu de ce
fulgerând se lasă-un tunet.
Iată plouă, vai, cu picuri,
umezind ferstre, oase
dulcile din noi nimicuri
totdeauna numeroase…
Cina cea de taină
Casă cu ziduri mișcate
cu odăile călătorind una într-alta
Sub pene de pasăre, tavanele toate
trec marea, spre Malta
Salon cu masă lungă
cu scaune, solzi de șarpe-ncolăcit
Eu stau în capăt, la nuntă,
cu o talpă afară ieșindu-mi din mit
O, și de-asupra ce ploaie de capete, torențială,
capete de bărboși, de cârni, de bătrâni,
ploaie de noapte, pe podeaua goală
ploaie bubuitoare, ținând săptămâni
Dă-mi mâna mireasă a mea, speriată,
și să fugim, să fugim amândoi
În curând va ploua cu trupuri, plonjată
bolta va fi peste noi.
Va ploua cu trupuri decapitate
Să fugim, să fugim, eu și tu,
din casa cu ziduri într-una mișcate
unde cina noastră de taină se petrecu…
Înserare de toamnă
Ziua alunecă, trăgând după ea
prin fereastra joasă, culorile joase,
de parcă-ai fi-mpins-o cu mâinile subțiri
pe care le-ai ridicat din îmbrățișarea mea.
Steaua neagră a pletelor tale
îmi răsare, scânteind,
în dreptul inimii,
când iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat și mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua alunecă spre cenușiu, spre negru,
smulgând frunzele și trăgând de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
și-un relief de munți, întors spre noi,
izbucnește deasupra, urcând,
coborând.
Laşi mirosul
Laşi mirosul tău de lapte
râu în patu-n care dorm
ostenit şi peste noapte
lângă sabia de domn
Ha, mai este alb în lume
şi mai este gust livid
de grea sete, când anume
somnu-n curge zori, lichid
Dar mirosul, ah, mirosul
te preumblă-n aer, trează,
când îşi frânge-n două osul
luna, seceră vitează.
***
Lași mirosul tău în aer
de metal și de femeie
și de car încins pe lutul
al întinderii caldee,
de coloană viitoare
dintr-un secol nenăscut
de zid ars de o văpaie
care-o arse și pe Ruth
Și îmi pari că ești aievea
ploaie aspră, fraged nor,
dulcea mea antichitate
dintr-un secol viitor.
Desigur
Desigur, ea e o brăţară
purtată la mână de un zeu.
ea e mai neliniştită spre seară,
deşi este neliniştită mereu.
Ea lucește toată în lună
când zeul ridică braţul zâmbind,
o lebădă brună
cu plisc de argint
Zeul e invizibil. Nu se vede
decât ea la glezna mâinii lui,
bătând în cerul negru şi verde
vederea mea ca un cui.
Mânie lentă
Nu pot să sufăr, suflet mișcător,
femeie care-mi izvorăște din coastă
și-n pietre de melancolie, arzător,
cu tâmpla dai, ca-n inima mea proastă
Pasul tău zvelt
din glezna mea să-l rupi
nu pot să sufăr, nu, fără durere
Mi-e sufletul culcat pe colți de lupi.
Devine loc dunga subțire de tăcere
și de sub palma lată-a mea, umărul tău
cu șuierat de tren se smulge-asurzitor
spre un tunel, spre vid, spre hău,
spre-un chip neinventat,
trăind în viitor
Nu pot să sufăr, nu, să treacă între noi
reci dorurile ce le miști doar tu
nici întâmplările
ca niște bivoli stinși, greoi,
și nici distanțele să treacă. Nu.
Depărtarea
Depărtarea se face roată cu zimți
pe fusul de taină-al auzului meu,
rupând din amorțitele minți
ale încă nenăscutului zeu
ce-așteaptă să-l ajungă din urmă
pământul, în viteză albastră,
ducând de mânere o urnă
cu inima smulsă, a noastră
Bate, se-aude, bate, se-aude
sferă în creștere drastică
De lacrimi șoselele-s ude,
memoria subțire, elastică,
praștie pentru pietre, gondolă
înecată-n Veneții copilărești,
dinte smuls cu sfoara din alveolă, –
jos orbita Vezuviului goală. Și ești.
Bufonul şi moartea
Ghidul a înnebunit la Spielberk, sus,
în închisoare;
mimează vechi torturi și trupuri oarecare
din care trase-n sus și trase-n jos
căzu ficatul, fioros.
Prin ganguri reci prin care foștii morți
acum mânere stau, la porți,
ori întregesc cu fosta carne
peretele cel ruginit, de arme,
ghidul a-nnebunit și ventriloc
smulge din el un fir de foc
cu care îmi aprinde auzul, văzul,
cu bot de cal îmi paște-ovăzul
cu cioc de barză îmi împunge
interioara, nevăzuta, cruce.
Cu cotcodacuri de găină
mă ciugule și mă alină –
când trec prin burta ghidului
ca într-o pungă a vidului.
Dar morții de la Spielberk sunt prea vechi
ca să le fim c-un gând perechi.
Morții cei noi, morții cei noi
curg ca sudoarea peste noi,
iar asudata mea meninge
mi-o vede ghidul și mi-o linge
Plec alb. Uscatu-n mine latră.
La poartă, un bufon de piatră.
M-aplec. Este și nu-i.
Îl pup. Beau apă chiar din gura lui.
Cântec
Trei pomi verzi erau, la rând
rude între ei, și neamuri
veri erau, frați în curând
ah, absurdul are ramuri.
Ramură, steag viu în vânt,
ramură – privighetoare,
ramură de dor de gând
ramură spânzurătoare.
Trei pomi verzi în palma mea,
unul de piele, altul
de tăceri. De apă grea,
cellalt, înverzind înaltul,
Înălțime pentru nori,
pentru clătinat văzduhul
ca să ai unde să mori;
ciugulit de pliscuri, duhul,
– unde, în ce guri zburând? –
să se facă hrană fină
păsări de piatră, stând
pe columna ta, latină.
În grădina Ghetsimani
I
Să cauți un cuvânt ce nu există
și să asculți cum timpul devine des.
Un cuvânt
pe care l-ai auzit, și brusc
simți că nu există…
Ca și cum ai sări dintr-un somn,
unde nu se vorbea în litere,
unde nu se vedea în vedenii, și
nu se auzea în strigăte
Stranie petrecere – curgere
a unui fel de firesc
în altfel de firesc
și stăruința-a inimii în trupul
unei lumi
care urăște trupul…
II
Legătura suavă, reazem, prezentă și gura,
dar mai ales dinte,
dinte al ideilor
O, prietenia cea cu care muști…
Numele ei,
fără de nume, la rându-i,
desparte sinele de sine
făcându-l să-și devină sie însuși
hrană îndestulătoare…
III
De-aș mai fi copil, ah, Doamne,
fiece prieten, dinte de lapte mi-ar fi…
Dar nu mai pot să spun aceasta
când sfoara de mătase a timpului
legată de mânerul cel de aur
al porții, mi i-a smuls
pe toți!…
IV
Rupt.
Ruptă gingia alinată numai de cuvinte,
neputând să mușc nici măcar
ceafa vorace – a animalului solar.
Apt doar să sug un lapte acru
din țâța unei amintiri diforme.
Și totuși
încăpățânt și sacru,
mă întind peste secundele enorme,
gemând de reci dureri, strigând
creșterea dinților de piatră.
V
Vai, dacă nu mi-ați rupt atunci urechea,
vai,
dacă nu mi-ați smuls timpanul
înghesuit de trupul de fiară
al adevărului!
Vine o vârstă
când adevărul
nu mai suportă martori
Stau într-un colț prăvălit
și timpanul
mi-l las zdrențuit de o taină
Vine o vârstă pe care
adevărul o vrea singură.
Smuls din copilăria comunicării
sinelui cu sine,
album enorm al meu, de Moby Dick
se lasă harponat.
Prieteni, voi – cârji de noapte
ale Eternului șchiop…
VI
Noi am vorbit împreuna vorbirea
acelor trupuri care nu mai sunt
Ficații ni i-am pus pe masă-n cor, zicând
prezentului că seamănă cu fierea
Sprânceană cu sprânceană, rând pe rând
acvile au lansat spre-alaltăierea
Și-am spart cristale-n pumni ce nu erau
ai noștri de acum
și stinse rugurile, le-am fost întrebat
dacă mai au
vocala „u” din fum…
Noi ne-am fost transplantat gândirea
lent și unic, în vorba spusă
deși se-mpotrivea cetirea
de alfabeturi – și apusă
a hieroglifei care știe
mereu o altă-mpărăție
Văzută, vremea nu mai amețește
mișcând în trupuri tandrul os
„Este” de acum
e-un altfel „este”,
mai lent și mai umbros
Pentru ce nu e, maxilare
mai noi, mai hârbe, –
și altă stirpe e, pentru mișcare
mâini singuratice, mai strâmbe
Din unul și cu unul și cu unul,
rămâne pân’ la urmă unul,
cel care e mereu de față,
înspăimântat că are față…
VII
În gradina Ghetsimani
vin la Domnul în genunchi,
pregătit de moarte, Doamne,
visul ți-l mărturisesc
Am venit din nou la tine,
cu mine și cu ai mei
cu din șapte, șase numai
cu din patru, numai trei.
Ah, pierzarea are fii
și nepoți și strănepoți
Numai tu poți ca să fii
pleoapa-nchisă peste toți
Brațul meu cel drept și stânga
bărbia și gura, ochiul
șoldul, umerele, tâmpla
farmecul și dedeochiul,
calmul și neliniștea
lanurile, liniștea
pământul și mările
toate sunt pierzările
stelelor – făclii
păsărilor – mii
tandrului lin dingur
celui mai cel singur
făcând nuntă tristă
cu ce nu există.
Contemplaţie
Apar sferele bolnave, buboase, livide,
împingând cerul nopții, apăsându-l într-o parte.
Devin umede fusele pomilor, devin lichide
și curg, asprele lucruri, până departe.
Să stăm pe bănci și să privim prin aerul umed
întoarcerea Fiului risipitor,
îl recunosc după înfățișare, după sunet
și după felul în care mor
păsările de noapte, de-asupra lui
și după frigul plin de reptile amfibii
încolăcindu-mi-se pe călcâi,
pe glezne, pe tibii…
Puls
Îngheța atât de brusc vederea
și lacul tot, încât sărea
din maluri, iar cometa serii
pe schiuri în lungire sta.
Apoi se dezgheța atât de brusc,
încât a te-neca-n străfunduri
era firesc și-aidoma
acelor pești zvârliți pe prunduri.
Totul era să știi să-nnoți
și-apoi să patinezi pe gheață
și iar să-nnoți, să patinezi,
o clipă-o zi, o lună-un an, o viață.
Legea
Pentru că-mi imaginez aceasta
el mi-a spus:
lege înseamnă a avea două mâini
două mâini cu câte cinci degete
fiecare,
lege înseamnă a avea două
picioare
cu câte cinci degete fiecare.
Eu stau între ramurile verzi
şi-mi imaginez aceasta.
Lege, lege înseamnă a avea
două mâini
cu câte cinci degete fiecare,
lege înseamnă a avea două
picioare
cu câte cinci degete fiecare.
Lege înseamnă a avea craniu
cu doi ochi, cu două urechi,
cu două nări,
cu două sprâncene, cu două
împerecheri de îndepărtări.
El mi-a spus, pentru că
îmi imaginez:
ai cap, ai două mâini, două picioare.
Se face seară, se face umbră.
Stai întins, n-ai să mai stai
ai să fii pentru că erai.
El mi-a mai spus: scoală-te
umblă.
Odă bucuriei
Vino tu stare măreață a sufletului
dezlegat de amintiri și de zborul îngerilor protectori,
mereu fâșâind de-asupra ta liniștitor
din aripi, ca și cum lumea
ar fi de mătase pătată și mâinile materne
o sfâșie lent, din netrebuință
Vino tu stare măreață și spune:
Eu am fost întru totul asemenea lui,
sprijinind pe nervuri același verde primăvăratec,
învelindu-mi cu același orizont
câmpia singurătății.
Toți mă credeau el, chiar și eu însumi,
din pricina cerului unic
care bătea din soare și din lună
deasupra noastră
Eu mergeam înaintea lui, eu mergeam
înapoia lui,
Pluteam deasupra lui, sau fiind drum
mă lăsam sărutat de tălpile lui, mereu
încât toți credeau că sunt el,
chiar și eu credeam că sunt el
din pricina darului morții, cu care eram
învestiți amândoi.
Când au pornit cu limbi despicate să șuiere
cuvintele cu șapte capete,
mușcându-ne otrăvitor și amândoi
cu aceeași ruptă ureche și-aceeași însângerare
am colorat silabele diavolești, –
eu credeam că sunt el, și toți
credeau că sunt el
și numai el singur știa
trupul exact în care se află
Dar numai el a murit într-adevăr,
numai el a știut că e el
iar eu n-am făcut decât să abat
spre mine o clipă mânia,
ca să se poată petrece în liniște legea
și misterul să se petreacă nestingherit
Nici mai devreme, nici mai târziu.
Ciocârlia de la Austerlitz
La Austerlitz pe câmp, prin arătură,
în vara cea de praf, sub ceruri arse,
de lângă glezna stângă în căldură
cu-aripile înăuntru și întoarse,
țâșni în sus strigând un cântec rece
ca fulgul de zăpadă, pe un geam,
o ciocârlie
adăugată simultan
cercând în aer să se-nece.
O, aerul la Austerlitz, ca apa
de gros, ascunde-n el vedenii
Mai sus de aer, se respiră-aicea
tulpina razelor de mirodenii.
Să fii deasupra și să-noți
la locul unde vidul se-ntrerupe,
în valurile aerului dacă poți
sau agățat de niște foarte-nalte plute,
cum ciocârlia de la Austerlitz
să ieși din aer în lumina
pe care s-o respiri cu ochii toți…
Da, ochii gândurilor sunt
lângă pământ, departe de pământ.
Șirul de ochi
Curge un râu undeva lângă noi
șir lung de ochi, șir lung
El ne fură picioarele-napoi
și tot nu-mi ajung și tot nu-mi ajung.
Șir rece de ochi, șir rece,
cu câte un pește sprânceană
orbite de piatră aztece
în ora nepământeană,
sunt malurile lui. Șir
nesfârșit de ochi privitori
multiplicând luna-n delir,
înotând printre nori.
Inscripţie nedescifrată
Trecea foarte repede râul, deși
numai el era de față, tot timpul.
Fiind de față el trecea
cu față cu tot, astfel
ne sărutam cu gâturile retezate.
Cuvintele tale și cuvintele mele
erau lipite, pentru că
locul din care se nășteau
era unul și același pentru amândoi.
Zeu cu două trupuri și fără cap,
astfel alergam tropăind
din patru picioare,
cu patru mâini rezemându-ne de ziduri.
Trecea foarte repede râul, deși
numai el exista.
Existând, el trecea cu existență cu tot.
Astfel rămâneam singuri, înfrigurați,
dormitând în aceeași rotulă.
La mijloc fără culoare,
la margine fără sunet.
Locul
Locul sentimentelor, vai
este-n urechi
Locul sentimentelor, vai
este-n ochi
în nară, pe limbă.
Vai, locul sentimentelor
este-n urechi
Ele dorm cum adoarme
cercelul atârnat
Ele fug pe zgârciul subţire,
ele se culcă pe toba timpanului…
…locul sentimentelor, vai,
este-n urechi.
Numai locul sufletului
nu este niciunde.
Sufletul nu are loc.
Locul sufletului nu este niciunde
Urechea lui este
urechea nimănui.
Mirosul de pe dealul înalt
Ca și cum ar fi plouat demult, pământ negru
alunecător, gândacii
cu picioare ude țin lipit un trup
în frunze negre
ori, în geamuri, în ceardacuri doamne,
o,
și un aer cam stătut de lăzi
cu culoarea verde jupuită
A plecat deci Dumnezeu ah, a plecat
și degeaba am miros, degeaba
Deal înalt cu vale, deal înalt
cu cernoziom, cu iarbă neagră…
Jertfa și arderea de tot
Iau mielul și îi frâng șira spinării,
ochii-i scot cu degetul cel gros
Îi rup copita și mirosul nării.
ficatul și rinichiul unsuros
Și gelatina creierului smuls, în palmă
o țin atent ca să nu-mi curgă
cu viziunea ei de miel, prea calmă,
peste tunica mea cea demiurgă
Îl ard ca să-ți miroasă dulce, Doamne,
e-o ardere de tot, pentru păcat,
și voi izbi și tauru-ntre coarne
și iedu-n jugulară, ca să fiu iertat
Voi rupe în bucate orice animal
și îl voi arde, ca să-ți placă ție,
și toate astea fi-vor un semnal
că tu și eu suntem ca ei. Făclie
voi arde tot ce vrei, carnea pe os,
plămânul îl voi scoate la vedere
căci Doamne, tu, ești marele miros,
nară a timpului, nară de ere.
Dar, n-am să rup nicicând o floare
n-am să strivesc nicicând un crin,
nicicând eu nu voi smulge sexul de splendoare
al trupului verdeții, și sublim.
Noi ce avem un trup de animale
și fără rădăcină ne mișcăm
Noi, la suava florilor splendoare,
unii pe alții ne mâncăm.
Ca să fim gustoasă hrană
lumii înfipte în pământ,
a pomilor, și-a ierburilor vamă
pe care ele-o dau, când sunt.
Noi numai tălpi avem, iar ele
au rădăcini în mit,
noi numai stele-avem pe cer, doar stele,
când ele au adâncul lor de timp oprit.
Ce este viaţa? Când începe şi încotro se îndreaptă?
În toate părțile deodată, zise
cel fără părți.
Într-o singură parte, zise
partea.
Ce este?
Cum, ce este?
Este, pur și simplu.
Adică E, adică S, adică T, adică E.
Primul E mai vechi decât ultimul E.
Atât.
Laț
Pe bordul alb și gri de piatră
adolescenții trec în șir,
subțiri ca dunga rea de tibișir
pe tabla nopții idolatră.
O, ecuații voi, de gradul doi
suave trigonometrii
ale divinului „a fi”,
el singur existând în noi.
Ei trec și clopotele bat,
ei trec și tunurile bat,
ei trec și ceasurile bat
din ce în ce mai repede și mai turbat.
Șir lung și sfânt, de tine doar
m-aș spânzura ca de-un copac
si-aș sta bătut și clătinat
de vântul rece, secular.
Care este puterea supremă ce animă universul și creează viața?
Puterea de a fi, dar mai ales puterea
de a fi fost – fiind.
Puterea de a nu fi,
dar mai ales puterea
de-a nu fi fost – fiind.
Puterea, ah, puterea
de a nu avea putere,
a-e-i-o-u, e-i-a-u-o,
u-a-i-e-o,
sunet cu miros
continuitate fără timp
inimă migratoare
transplantându-și trupuri.
Când nu mai ești, e ca și cum
nici n-ai fi fost.
A fi, e ca și cum
nici n-ai fi fost,
a-e-i-o-u, u-o -i-e-a,
A și E
și I și O
și U…
Ce este omul? Care-i este originea? Ce fel de destin are el?
Omul este frunza văzută de om.
Omul este floarea mirosită de om,
omul este calul călărit de om,
omul este piersica gustată de om.
Omul este marea pipăită de om.
Omul este roata,
Omul este laptele de capră băut de om.
Omul este răsăritul soarelui deasupra omului.
Omul este visul de noapte,
Omul este plăcerea cerului albastru văzut de om.
Omul este zborul păsării zburat de om.
Omul este cuvântul vorbit de om.
Omul este cuvântul înțeles.
Omul este cuvântul citit de om.
Omul este cuvântul neînțeles.
Omul este cuvântul care doarme în pietrele omului.
Om este cuvântul care zace în stelele
de deasupra omului.
Om este necuvântul omului.
Om este omul care moare asistat de om.
Om este cel care depune mărturie
despre om în fața omului.
Omul nu s-a născut și deci nu va muri.
Este etern și dintotdeauna
pentru că prin el se depune mărturie
despre ceea ce există.
Omul nu a existat și nu va exista niciodată
pentru că nonexistența își este sieși martoră.
Și totuși omul, omul, omul
este cel care nu crede
care nu credea
care nu credeam
să-nvăț a muri vreodată.
Mâncătorul de libelule
Mănânc libelule pentru că sunt verzi
şi au ochii negri,
pentru că au două rânduri de aripi
transparente
pentru că zboară fără să facă zgomot
pentru că nu ştiu cine le-a făcut şi de ce
le-a făcut
pentru că sunt frumoase şi suave,
pentru că nu ştiu de ce sunt frumoase şi suave;
pentru că nu vorbesc şi pentru că
nu sunt convins că nu vorbesc.
Mănânc libelulele pentru că nu-mi place
gustul lor,
pentru că sunt otrăvitoare şi
pentru că nu-mi fac bine.
Mănânc libelulele pentru că nu le înţeleg,
le mănânc pentru că sunt contemporan cu ele
le mănânc pentru că am încercat să-mi mănânc
mai întâi chiar propriile-mi mâini
şi erau infinit mai greţoase,
le mănânc pentru că am încercat
să-mi mănânc limba,
propria limbă de carne
şi înspăimântat am văzut
că ea-şi lepădase cuvintele
verzui, cu ochi negri,
departe de mine, în foame.
Cine sunt eu? Care-i locul meu în Cosmos?
Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.
Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.
Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.
Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.
Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.
Eu sunt cuvântul „sunt”
Eu sunt urechea care aude cuvântul „sunt”
Eu sunt spiritul care înţelege cuvântul „sunt”
Eu sunt trupul absurd al lui „sunt”
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există „sunt”
şi patul lui, în care doarme.
Melancolie atavică
Foarte mulți, cu diverse întâmplări
Toți locuind sub podea
Amestecați între ei, dușmănindu-se
de moarte,
mai murind câte unul de bătrânețe
sau pur și simplu
sinucigându-se.
Câte unul din când în când,
își închiria câte o întâmplare.
Eu însumi am locuit într-o întâmplare
de acest fel, dar după aceea
mi-am luat câmpii.
Ei erau foarte mulți. Din când în când,
la locul comun unde mureau
lăsau câte un schelet, cu mult mai frumos
decât aș fi putut bănui.
Eu am urcat acum. Am ajuns
uneori să gândesc chiar la nivelul lunii.
Și totuși mi se face dor, un dor de nu mai pot
să m-azvârl pe horn, și să ies prin cămin,
și-ntins pe podele să stau ore-n șir
cu urechea lipită de scânduri.
Să ne iubim ca florile
Să ne iubim ca florile
în noi înșine
Să creștem pe ramura
vie a cuvântului
Eu sunt A
petala strigării,
tu ești U
friguroasa floare
Să ne iubim ca florile
în noi înșine
ca litere sigure
în interiorul cuvântului
O, tu cuvântule
sex și matrice
din care se naște
întreg viitorul
Să ne iubim ca florile
în noi înșine
în voi înșivă
în ei înșiși,
ca florile, numai ca florile,
florile dalbe,
flori de măr.
Idolii ierbii
Din când în când în loc de firul ierbii răsare
câte un idol subţire şi verde.
Caii îi ocolesc cu mirare
şi ale furnicilor cete…
Ei sticlesc noaptea ca un tăiş
ameninţând stelele, luna.
Caii fug spre râu, în prundiş
Furnicile nu se mai văd, nici una.
Ei sunt iarba unui cal nenăscut.
Ei vor fi păscuţi numai în viitor.
Eu i-am văut, da, i-am văzut
dar m-am retras din faţa lor.
Cotropirea frunzelor
Smulgem frunzele şi facem
pat din osul pomilor
paştem iarba şi o toarcem
prin burta flămânzilor.
Ne uităm în sus, la stele,
neştiind că-s mai departe
frunzele din pom, acele
scuturând în toamnă moarte.
Nu-ntre oameni e cuţitul
duşmănia, sfânta milă
ci-ntre sânge, vai, şi verdea
neînvinsa clorofilă.
***
O, dacă n-ar fi eroarea,
dacă am fi curați
cum sunt peștii din marea
cea sferică, frați
… și fiecare secundă n-ar fi
mereu a trecutului
sculptură de lungi melodii
pe aerul scutului…
Păcatul meu originar
e doar amintire
O, dac-ai avea numai prezentul barbar
omenire, neomenire…
Înserare de toamnă
Înconjurat de suflete globulare
pe sub ampli copaci fără frunze,
mă lăsam înfrigurat de toamnă
sau alb pe clișeul negru al lacului
ziua trecea prin mine mult mai iute.
O, voi suflete călduroase, o voi suflete
cu lumină proprie!
Era o lovire de raze, între voi și amurg
cu clinchete alunecând mereu din prezent
și rătăcind în jurul pământului
Era o bătălie fără răniți, fără cadavre
preungită până târziu, până când umbra lungă
a lucrurilor
devenea mult mai adevărată decât lucrurile.
Fructe înainte de a fi mâncate
Mă pregătesc pentru un arbore mare,
destinat să fie numai și numai miros,
nările fructelor crepusculare
spre vegetalul vânat le-am întors.
Mă dezbrac de scoarță și de cercuri
rămân osmotrică sevă suind
Luni e un măr, marți e o pară, iar miercuri
e un strugure agurid.
Se lasă toamna. Vine
un fel de galben și de rugină.
Cad orele din pom. Ciorchine
secundele în strugure leșină.
Să bem, nu vin, să bem un must asprit
și boturile câinilor de vânătoare
să le legăm pentru mirosul de zenit
cu rafie, pe fiecare.
Tot unul lângă altul și lipite
cu nările, ca niște țevi de nai
să curgă-n ele logodite
mirosul fructelor pe care îl cântai.
Curenții de aer
Curenții de aer, nevăzut alergând
prin nevăzut,
apăsarea golului asupra golului…
Stinghereală de păsări silite
să-și plimbe nervii înveliți
cu pene.
Animale înalte, dormind
pe șubredul aer.
Ele își scot pliscurile
în afara atmosferii, în valuri.
Aici, sfere, dar foarte
îndepărtate.
Ele vor să sară deasupra
dar nu pot
acel jos –
deasupra, neexistând
Liniște. Ne pregătim pentru altceva.
Tragedii în timp de pace
Eram închis în propria mea capsulă.
Inima îmi funcționa bine și adeseori
mi-ar fi plăcut s-adorm înapoia ei
obișnuit cu bubuiturile neregulate
ale timpului interior.
Dar, fiecare secundă îmi era drămuită,
și n-aveam răgaz
nici atât
cât mi-ar fi trebuit să scriu o literă.
Dacă muream, eram bun mort,
chiar erou.
Tot ce făceam se balansa
în bătaia liniștită a stelelor.
Atârnam de un cârlig al destinului.
Zilele roșii îmi picurau din beregată…
Dar iată, ei au venit
și m-au scos din capsulă.
Mi-au invitat sufletul să petreacă
oriunde, numai în trupul meu, nu.
Și sufletul eliberat, deodată
a avut timp,
a scos pomul cu păsări la iveală,
s-a albit de lună.
Ar fi vrut să fie el însuși o sferă,
iar spre propriu-i trup privea scârbit
ca la urât mirositoarea arcă a lui Noe.
A-nceput să se lenevească, să aibe îngeri,
să se-ndoiască de existența destinului.
O, trist caracter!
Mai bine ai fi stat acolo-n mit
sub cheia întâmplărilor
și-ai fi rămas pentru tine, numai atât
cât să poți adormi și visa
nedeslușita lumină a nașterii tale.
Ars poetica
Lui Lucian Raicu
O, muzică, tu vibrație
cea mai rară
pentru că niciodată nu vom
sări deasupra urechii noastre.
O, voi mirosuri, minunatelor
pentru că inima mea călătorește
uneori spre copilărie
prin tunelul vostru
O, voi culorilor, fățărnicie
a luminii.
O, voi cuvintelor, cuvintelor
pe care le desfășor mereu
în urmă, ca o locomotivă
sufletul ei negru…
Orice corn poate să vă străpungă
cuvintelor, cuvintelor
și orice dorință de corn
cuvintelor, necuvintelor…
Cântec
M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă
până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-și aducă aminte de mine
și-ntre timp, ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.
Autoportret pe o frunză de toamnă
E făcut să mă domine neîntregul
zeița fără brațe, zeul fără glezne.
Copacii fără trunchiuri, iarba fără verde,
slalom de alb prin verticale bezne.
Se cațără paianjeni pe tăcerea colțuroasă
și înapoia propriei ei zbateri smulse,
se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai singur,
cu timpul dus, contururi scurse.
E făcut să mă domine neîntregul,
medalie bătută doar pe-o parte
zilele care încep după-amiaza și sfârșesc după-amiaza,
fără să continue mai departe.
Timp
Se poate stinge pocnind ca un bec
şi-această secundă ştiută.
Poate rămâne ca la înec
deasupră-ne, apa stătută.
Întreceri subțiri, de umbre fugare
seara sub lună, ca sub un tavan
rotund și-azvârlit la-ntâmplare,
din toți ochii deschiși, – simultan.
Horn invers, cu fumul în râpă,
cu ceru-n prăpăstii atras.
Poate de-aceea, mărit ca de luptă
se-arată ce ne-a mai rămas.
Uite-l: nu seamănă cu nici un cuvânt.
Nici nu poate fi spus, nici văzut.
Stă între cer și pământ
și n-are sfârșit și nici început.
Întins pe spate stau și zic
Întins pe spate stau și zic,
deasupra cu inexistente stele,
că boala de „a fi”, fiind nimic
e – un fel de-al lui, printre-acele
Ce nu le știm și sunt, și-acum dansează
un pas, doi pași, trei pași și patru,
vreau gerul aripă la pleoapa trează,
păzind pupila, idolatru.
Ca să avem vederi, vedenii,
vârtejuri vii de vânturi varii,
stând în genunchi pe gheață, renii
o verighetă smulg din secularii
arbori de gheață și înalți
pantofi, ai stării de a sta,
pe care Doamne, îi încalți
făcând ce este că era.
Scenă
Ei aveau o vorbire fixă
și trupuri zbătătoare
Ei se prefăceau că există
fiecare.
Cuvintele erau fixe, știu,
ei erau din ce în ce mai mobili
fiecare părând a fi viu
și cu toții utili.
Cuvintele fixe erau trupul lor,
trupurile lor nu erau decât o limbă
vorbind în limba celor care mor
vorbirea celor care nu se schimbă.
Armonizare
Intrare în cuburi, în piramide
directă și simplă și deodată,
în care scheletul cu oase livide
nu mai sprijină vinele
la capăt cu inimă-nclinată,
nici trupul nostru ritmic, cu gura
dințoasă, deschisă ca un vârtej împietrit
la locul unde-și sfârșește arhitectura
creierul albastru, hitit.
Rupere și despărțire și adio
unghii de frunze zgâriind aerul cetaceu…
…și tragem luna peste Clio
ca peste un genunchi de dansatoare. O heleșteu
cu pești zvârliți în aer – comete de fier!
Turtire până la subțirimea de var,
pe dinlăuntru de cuburi, când pier
neclarele inimi,
în zidul coastelor, –
clar.
Trecere…
Fugeam parcă săltând pe vârfuri de picior,
din trup în trup, ca o arcadă
culcată peste șirul pieritor
de reci coloane-ntr-o Eladă.
Mai mă mânjeam cu câte-un zbor
pe brațu-ntins, pe fruntea-mpinsă,
stând cu sprâncenele în viitor,
în timp ce glezna mi-era ninsă
cu dinți din cerul mușcător.
O, nasc vocale mari, mereu
guri care se închid în gol…
Dar ca prin strungăreața unui zeu
prin Scila și Caribda am trecut în zbor.
Miraj
Înainte, galerii de aer
cu șobolanii rozând,
aripi de îngeri dormind
cu sternul înfipt în pământ
Miraj de belșug, de odihnă,
de somn cu tâmpla pe sânul
țâței cu lapte a mamei
care-l născu pe divinul
Iisus. Lerui ler
Plouă și e noroi, lerui ler
plouă pe dinlăuntru, în respirație
lerui ler, în degete, lerui ler,
în rotulă, lerui ler, în timpane
lerui ler, în dinte
lerui ler, în trupurile nenăscute
și lerui ler, în trupurile mari.
Zicere…
A trecut aripa de înger, către care
aerul întindea degetele de nori, de nouă
sau de șapte, Doamne-iartă-mă,
pasăre cum stau pe cranii ca pe ouă
Ce-a fost mai mare în inima mea
s-a dus, s-a dus ah, s-a dus spre degete spre unghii,
spre dulcile luciri purtate, blândețe, purtate
de binevoitorii existenței mele, nașii, unchii.
Eu stau atârnând, și, Nimeni mă fură
ah, în ce buzunar aș putea să dorm, Doamne Iisuse,
ah, din ce auricol aș produce aur
și lacrimă lungă, sărată, scursă
ca raza roșcată în rozuri apuse
Și stau, și stau, și stau, și stau,
întins, rotund pe buza unei cupe
băută, nebăută de cel zeu călare,
bătând, din tâmpla lui, acele crupe
de cai, de hai, de haide
de să nu fim, de să nu fie…
Coboară Doamne stele joase
pe coasta mea de colivie…
Deci voi sta
Deci voi sta cu botul, cotul, totul
prins într-un cârlig de cerul gurii
smuls din aerul infect, pilotul
vidului și al făpturii.
Vai, voi sfârâi pe o tingire
și sărat voi fi cu iuți meteoriți,
hrană pentru altă-naltă fire
de flămânzi în foamea mea veniți.
Când zeul mă-nghite, zeul încă viu,
prăbușit în burta-i ca-n fântână,
parte chiar din carne-i am să-i fiu
damf și, chiar idee, o fărâmă.
Eu, adică El
El, era făcut să fie pradă,
pradă a cuvintelor alese, –
cu un șoim pe ultima silabă
El, se bucura la simțul
că este hrană,
că este de mâncare…
De aceea el
stătea întins pe timp
ca pe-o frigare
și, cu cât ardea mai puternic
în afară,
cu-atât se cocea mai neasemuit
înlăuntru
Se ridicau din el
în sus, ca un fum de jertfă
cuvinte de neînțeles
cum sunt acestea:
Doamne Dumnezeule
coif al înțelepciunii
sabie a puterii…
Poem
Uneori vorbesc în faţa ta,
ca-naintea unui zid înalt, de piatră
care se pierde leneş în nori.
Strig toate numele lucrurilor,
ştiute de mine vreodată.
Smulg secundele din oră
şi le arăt, bătând,
iar sub plăcuta înfăţişare a tăcerii
mărturisesc destinul plantelor.
Zidul înalt, de piatră,
deschide un ochi mare, albastru
şi-apoi îl închide.
Ce?
Să văd dacă se vede,
eu gheară de pisică
mi-am pus, prelungi, drept gene
la pleoapa mea antică.
Și-un muget gros de taur
continuă sprânceană
culcat peste privirea
mea, dreaptă, caldeeană.
– Eii, ce vezi, spune-ne, spune-ne!
– Văd cuvinte.
– Spune-le, spune-le!
(Eu tac sub ciocârlii ca și-nainte)
Vine mutu la mine, mă-ntreabă:
– Ce?
– Ceapă!
– Ce?
– Cecsina!
Ö
Se umflă emoția, tandrețea, bezna,
ca și cum Zeul visat în copilărie
ar avea o capitală în glezna
lui, argintie
El aleargă ritmic, trop-trop,
iar în glezna lui umflată, destine
beau și se îmbată cu unvrop –
minunatele ființe alcaline
Cad cu tâmpla pe fluierul piciorului lui.
Se-aleargă cu Mercedesuri pe un nerv,
rostogolind coroane albăstrui
pe ceru-n alergare, gleznei serv
Deci casc și eu la rândul meu
gura cu fildeș, ca să strig
dar iată că mă răzgândesc
Mereu ca două puncte peste O, mi-e frig…
În glezna mea dușmanii alergării
se nasc și mor
Litera Ö în gurile strigării
se înnorează, cu un nor.
Joc întrerupt
Stadion gol, bănci strâmbe de acră lumină,
învelite-n ploaie.
Un fotbalist pare viu, stând întins pe alee
Dintr-o mânecă a tricoului, un șir de melci
alunecă-n iarba cenușie.
O roată cu mânere
plutește-nclinată peste vârfuri frunzoase
Un alt fotbalist, pare viu,
încolăcit în jurul unei mingi
ca inelul unui Saturn
Dar, cine să izbească-n minge,
s-o ridice cu inel cu tot, deasupra ploii?
Va trebui să aducem găleți cu var
și mult, foarte mult praf de cretă
Dar până atunci se înnoptează,
sala de dușuri s-a ridicat la cer.
Echipa adversă nu se mai vede
O singură gheață, aproape nouă,
cu crampoanele-n sus:
s-ar putea bea din ea, câte ceva,
dar gurile cu dinți albi, însetate,
nu se mai văd din pricina
întunericului.
Tu
Tu îmi sporești singurătatea
cu un picior de barză, lung,
pe care-l calcă-n roți, în goană,
stând la volan, un demiurg.
Ldasă să plouă pe șosele
dând tufelor un verde pur,
iradiind cu frig și spume
scheltul meu în stil maur.
Și lasă pe arenă urlet
să-mi ciuruiască-n ținte gândul
cel cu un nor în vârf. Se-aude
doar: Stângul! stângul!
drept – drept – stângul!
Stângul!
Stângul!
Drept – drept,
stângul!
Stângul! Stângul!
Drept – drept,
stângul!
Stângul! Stângul!
drept – drept
Stângul…
Tenis
Se-ntuneca peste jucătorii de tenis.
După gardul de sârmă era întuneric.
Tânăra fată cu picioare lungi până la gât
flutura după minge feeric.
Am luat câinele ca și cum ar fi fost,
și cu o singură lovitură de cuțit
l-am decapitat, iar trupul lui
din urmă își împingea capul despărțit.
Înainta, înainta, înainta.
La marginea mesii, capul i-a căzut.
Trupul sus, capul jos.
Însuși devenise pentru însuși necunoscut.
Dă-mi racheta. Pak! Sare capul lătrând
deasupra fileului, – și se-ntunecă.
În spatele meu, zeul cu un singur ochi
rânjind mă trage de mânecă…
de braț, de umăr, de umbră
de la revedere, de la, de re
de ve, și de, și re…
Ultima și „adios”
Ultima și „adios” cum spun spaniolii
do, re, mi, fa, mi, fa, sol, do
becarii, bemolii,
numai tu, numai eu,
numai ei, pururea ei
călătorind fără greutate
unu, doi, trei, unu, doi, trei
fantome dulci și în etate.
Voi treceți prin ziduri, prin Baiazid,
prin Napoleon Bonaparte
voi treceți prin lacrimă, prin rid
prin literă, prin carte.
Dar eu nu vă citesc,
și iată, stau sămânță plouată.
Mă înverzesc
încă o dată
până când vine calul ceresc
și mă paște
cu dinții, lungi meteoriți.
Crăciunul e aproape, aproape e Paște,
dacă vreți puteți să muriți.
Eu, el, ei,
(urmează alt vers)
mai avem încă unu, doi, trei
până la univers.
Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Pentru Nichita 