”…Nichita Stănescu îi elogiază pe înaintaşi (Cartea de recitire) ca Eminescu în Epigonii, numai că el nu socoteşte pe urmaşi drept epigoni şi-i reciteşte poematic. El însuşi, Nichita, se declară părtaş la această «dimineaţă a poeţilor»: «Eu aparţin generaţiei lui Cârlova», una întemeietoare şi plină de însufleţire. E o replică la sincronismul lovinescian, care e just, inclusiv teoria «mutaţiei valorilor», dar din punctul de vedere al continuităţii, al întregului şi chiar al modernităţii, întoarcerea la rădăcini, mişcarea în vreme este imperativă. Altfel spus, între generaţii nu există o ruptură, ci o permanentă corelaţie. «Asincronism», îi spune poetul, ceea ce nici pe departe nu se numeşte protocronism. Altminteri, schimbarea este absolut firească, iar înaintaşii şi urmaşii nu fac altceva decât să se manifeste «absurd», însă un absurd pur: «Orice lovire de cuvinte de cuvinte nepotrivită vechilor feluri de loviri de cuvinte este absurdă. La rândul lor vechile împreunări de cuvinte faţă de mai vechile împreunări de cuvinte erau absurde. La rândul lor mai vechile loviri de cuvinte erau absurde». Depinde cine o face şi pentru cine. Ienăchiţă Văcărescu, de pildă, are curajul să fie «absurd» în faţa Mioriţei şi a lui Toma Alimoş.
Nu-i cazul să intru în detalii în legătură cu numita Carte de recitire, ea fiind prea bine cunoscută. Mai trebuie numai amintit că Nichita, hagiograful, are în vedere special, «creşterea limbii româneşti / şi-a patriei cinstire», faimosul Testament, meşteşugul, esenţa poeziei căutată în limbă. «Temeneaua» la Anton Pann tot pe motivul «poveştii vorbei» se produce. Şi al sincronismului. În anul de graţie 1831, când s-au fost tipărite Poeziile deosebite sau cântece de lume ale mândrului şi balcanicului «iubăreţ», Goethe tipărea partea a doua din Faust, Edgar Allan Poe îşi publica poemele, Stendhal dădea la iveală Roşu şi negru: «Tată de cuvinte, mult a mai suferit Anton Pann de pe urma inimii sale care-i stârnea stihul». Căci, vorba lui Ienăchiţă, poezia se face şi din inimă nu numai din cap. La fel, măreţe idealuri şi fondator de limbă este şi «Iliade, Heliade…», şi Cârlova, «drag os de aur», şi Bolintineanu, care se dedă mai abitir la meditaţii, şi Alecsandri cel «născut din cântecele ţării». Encomioanele pentru Eminescu, Caragiale, Bacovia Topârceanu, Tudor Arghezi, Marin Preda percep «miracole ale literaturii române»”
.

– Constantin Trandafir, Nichita Stănescu şi critica literară, ”România literară”, nr. 14, 2008.

Anunțuri