Dreptul la timp
I
Și pietrele-au dat rod în ziua-aceea,
când iarna sta-n zenit la cerul țării
și-n coaja orelor rotunde
bătu, sfărâmător, pasărea Phoenix,
Și acrul
se adauga întruna,
deodată-ncremenind ca gheața mării
care strivește-n sine trupul
urcatelor la suprafață
mortăciuni.
Era-n cutremuratul februarie, de luptă,
când țara își cerea dreptul la timp
firesc, cum e culoarea pentru ochi
și-auzul
menit ca să ia naștere-n timpane.
Era-n cutremuratul februarie, de luptă,
când de șuieratura grea spre viitor
a trecerii de ancore-azvârlite
se răsuci tăria, în cutele de aer
gâtul ereților deodată sugrumând.
Și grinda cerului, de aripi albe,
în locul lor, se-acoperi,
închipuind văzduhuri ce urmau să fie,
urcare dintr-o alta, mai demnă, temelie.
Era-n cutremuratul februarie, de luptă,
când ochiul armelor întinse
privi-ndelung, cu gloanțe,
la tâmpla și la pieptul nostru ridicat,
nebănuind stăpânii că vremea lor îngheață
strângându-le în blocul ei făptura
din ce în ce mai dens, mai apăsat.
Până și pietrele-au dat rod în ziua-aceea
când iarna sta-n zenit și scânteia.
Cădea un val de moarte peste visuri,
dar moartea doar pe ea se ucidea.
II
Goana norilor albi, goana norilor lungi
mâna din urmă secundele.
Era-n cutremuratul februarie,
când o femeie năștea în lume,
fiul ei primindu-și dreptul la timp.
Zvârli deodată spre cer
săgeata de piatră
a unui țipăt.
Trupul copilului răsărea
greoi și sigur, ca luna
din apele mării.
Și-un orizont era, de femei,
cu globurile pântecelor pământești
acoperite de șorțuri negre.
Un orizont era, de femei gravide
care-o priveau.
În lume năștea o femeie.
Era în februarie, sub roata de viscol,
când durerile facerii o-mbrățișară,
ca un bărbat mult prea puternic,
cu brațe de plumb.
Goana norilor lungi, goana norilor albi,
mâna din urmă secundele, le izbea,
le rărea…
Câte una se rătăcea
printre furnale, printre sârme,
printre ziduri, pe căi ferate se rătăcea
întâlnea ochii femeii și-i strălumina,
întâlnea obrazul femeii și-l colora,
întâlnea gura femeii și-o arcuia,
întâlnea țipătul femeii și-l prefăcea
în stâlpul de care se sprijină cerul.
Și-un orizont era, de femei,
cu globurile pântecelor pământești
acoperite de șorțuri negre.
Un orizont era, de femei gravide
care-o priveau.
Trupul copilului, greoi și sigur,
continua să răsară
ca o bătaie a inimii de inimă,
ca o planetă ce se rupe
dintr-un soare.
Era în februarie, sub roata de viscol,
când steagul cel mare-al zăpezilor
cădea aburind, la pământ.
Și bocancii cu ținte-ai soldaților
îl sfâșiau ritmic,
iar șinele săniilor cu clopote
de alamă
în lungi bandaje îl tăiau
pentru tâmplele înroșite,
pentru umerii zdrobiți,
pentru piepturile împușcate
ale celor care vegheau.
Dar o femeie năștea în lume.
Era în februarie,
când fiul ei își primea dreptul la timp,
cum marile-ntrebari își primesc
răspunsul
în istorie.
Și-un orizont era, de femei,
cu globurile pântecelor pământești
acoperite de șorțuri negre.
Un orizont era, de femei gravide,
care îi surâdeau greoi și-ncrezător.
III
Dar i se păru deodată femeii
că nu-și poate lua în brațe feciorul
așa cum nu poți să ridici în brațe
un râu.
I se păru că el i se rupe
de sân,
așa cum se rup cuvintele
de gură.
Căldura făpturii lui
– i se paru –
că se-nalță din căldura trupului ei
spre norii încremeniți.
Și toate acestea le simți
de neschimbat,
cum nu mai poți să abați
o întâmplare
desfășurata în trecut.
I se păru femeii deodată
că fiul ei aleargă scânteind
către marile roți dințate
ale anotimpurilor,
și că-și aruncă umbra asupra lor,
biciuindu-le,
și ca roțile se urnesc din înțepenire,
cu șuier înalt,
și iarna și-aruncă trupurile-nfrigurate
în carcasa de frunze a primăverii,
și primăvara și-aruncă arborii-nfiorați,
pe marea umflată a verii,
și soarele verii, alunecând, izbește
și doboară fructele toamnei.
Și toamna intră cu prora ei
de spărgător de gheață,
în miezul alb al iernii,
și-l despică, și-l sfâșie,
și-l frânge, și-l rupe.
Femeia zvârli spre cer
săgeata scânteietoare
a unui țipăt de bucurie
pentru fiul ei.
Februarie-l veghea.
Umărul alb și strălucitor i-l atinse
cu gestul cu care smulgi un sunet
din harfă
și el era, într-adevăr!
Februarie-l veghea.
Cu mâinile îl pipăi, cu privirile,
cu auzul, cu mirosul, cu gustul,
cu toate deodată,
și el era viu și nevătămat.
Februarie-l veghea.
Și îl îmbrățișă cu sine însuși,
cum îmbrățișează inima sângele și creierul ideile,
și el era, întreg,
și își primea dreptul la timp
firesc,
asa cum primește ochiul deschis
chipul râzând sau plângând al lucrurilor.
Februarie-l veghea.
Basorelief cu eroi
Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.
În urma lor a rămas goală baraca,
mirosind a obiele, a ţigări strivite, a fereastră închisă.
Valizele de lemn care umplu baraca
mai clănţăne încă din fierul minerelor,
aşa cum clănţăne luna din fierul minerelor
acum, cu puţin inainte de-a fi deschisă,
ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi
ale timpului.
Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară
pe feţe şi pe mâini, ca să lucească
daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară,
şi aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda
când viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda.
Stau aşa nemiscati, ne-ncetând să lucească,
şi noi ne uitam la ei cum am privi luna
răsărind chiar din mijlocul pieţii.
Pentru noi, care suntem acum de-o vârstă cu ei,
deşi stau de ani lungi în vitrină,
pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei,
şi inimă bătând avem, şi memorie,
o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie,
soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină
şi se imită pe ei însuşi într-una,
ca şi cum ar fi vii.
Enghidu
A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise lei cu mine. Din poemul Ghilgameș
I
Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privesșe-ți-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar și aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face departare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și râzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întâlnit un copac,
și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
căci fără pricină sunt așa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.
De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creștet,
să-mi țină loc de cer.
Și dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncapator gândului meu
în veșnica creștere, o, n-am să stiu că și tu
te dori pe tine asemeni, și nu eu sunt acela
cu care vorbesc!
II
Ca să fie ceva între noi, altcineva – sau eu
însumi – am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
rănindu-mă,
mereu împuținându-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au
surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
cărei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, înălțimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliță fără întoarcere,
tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, și-ar trebui
să ne bucuram de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău ?
III
Joc de treceri, mai iuți, mai încete,
pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
arbori, pietrele și râul,
deasupra mai încetului meu trup
atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
și după aceea.
IV
Și când toate se șterg, ca într-o scoică mările,
nimic nemaifiind, decât în ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
nu există.
Ceea ce e unic el însuși se doare pe sine, măsurând ca la toance,
în munți, trecerea timpului,
știindu-se singur,
schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.
V
Ceea ce nu e fără de margini este,
pretutindenea călătorește, pete mari întâlnind
cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe până la genunchi, colțul inimii
mi-l izbește, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
auzului ochilor.
VI
Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai puțin mi-l rămâne, gândul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aș privi moartea, rareori
uit aceasta, și-atunci, din nimic fac dansuri
și cântece, împuținându-mă și smulgându-mi
bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.
VII
Ieși din cort, prietene, să stăm față în față,
privindu-ne, să tacem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.
Amintindu-mi de război
Un arc de întuneric aplec atunci când las
fruntea să-mi cadă sub culori
şi uneori îmi pare că-i numai un răgaz
şi că se rupe timpul îmi pare alteori.
Pietrificat, auzul în romburi şi ovale
ferigă e în stratul de grafit.
Un fierăstrău cu dinţi de lucie răcoare
se-afundă-n trunchiul lui necontenit.
Mişcarea rece, sacadată
e dinainte înapoi,
cu dinţi de fierăstrău muşcând se-arată,
reci, amintirile din noi.
Un arc de întuneric aplec câteodată
şi o durere rece mă face să-l dezdoi.
Ars poetica
Îmi învățam cuvintele să iubească
le arătam inima
și nu mă lăsam până când silabele lor
Nu începeau să bată.
Le arătam arborii
și pe cele care nu vroiau să foșnească
le spânzuram fără milă, de ramuri.
Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
și cu lumea.
Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca să le-arăt un pod,
între cornul taurului și iarbă,
între stelele negre ale luminii și pământ,
între tâmpla femeii și tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca niște automobile de curse, ca niște trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinație,
numai ca să le-nvăț cum se transportă lumea,
de la ea însăși,
la ea însăși.
Geneza poemului
Se zgâlţâie învelişul, se modifică-ntruna,
râde şi plânge în acelaşi timp,
întipăreşte cerul şi mai jos, copacii,
se lasă privit până când el însuşi
devine privire,
se preface mort numai ca să-şi poată da duhul
în linişte, deasupra lui, păsările lovite
şi sufletele bătrâne, sortite pieirii.
Se face elice, rotindu-se înnebunitor,
îndepărtând spre propriile lui margini
tot ce-i mai neînvins în el, mai tare,
mai solemn,
sau, transparent, se lasă străbătut,
adâncit în străfunduri miraculoase,
prin care frumoase cuvinte,
ca nişte peşti de platină,
dau elegant din coadă.
Oho, dar deodată totul dispare;
rămâne numai papirusul, hârtia, piatra,
soldatul execută ordinul sergentului,
rigida mână ascultă de rigidul suflet.
Quadriga
Lui Mihai Eminescu
Șuieră o quadrigă pe câmpia
secundelor mele.
Are patru cai, doi luptători.
Unul e cu ochii-n frunze, altul
cu ochii în lacrămi.
Unul îşi ţine inima înainte, în cai,
altul şi-o târăşte peste pietre, în urmă.
Unul strânge frâiele cu mâna dreaptă,
altul tristeţea în braţe.
Unul e neclintit, cu armele,
celălat cu amintirile.
şuieră o quadrigă pe câmpia secundelor mele.
Are patru cai negri, are doi luptători.
Unul îşi ţine viaţa în vulturi,
altul îşi ţine viaţa în roţile rostogolite,
şi caii aleargă, până când sparg cu boturile
secunda,
aleargă-n afară, aleargă-n afară
şi nu se mai văd.
Savonarola
Mi se-arătă Savonarola care-mi zise:
Să ardem copacii pe rugul vanităţilor,
să ardem iarba, grâul, porumbul,
ca să fie totul mai simplu!
Să sfărâmăm pietrele, să smulgem
râurile din albie, ca să fie totul
mai simplu, cu mult mai simplu!
Să renunţăm la picioare,
pentru că mersul e-o vanitate.
Să renunţăm la privire,
pentru că ochiul e-o vanitate.
Să renunţăm la auz pentru că urechea
e-o vanitate.
Să renunţăm la mâini,
ca să fie totul mai simplu, cu mult
mai simplu!
Mi se-arătă Savonarola în vis,
ca o rană veche a creierului lumii.
Mi se-arătă în vis
şi m-am trezit urlând şi strigând.
Turnare de soare pe pământ
Pâlnie imensă de trupuri, în mișcare,
trupuri de oameni, trunchiuri de arbori, trupuri de cai.
Pâlnie imensă, hohotitoare
prin care soare-l turnai
ulei să ungă osiile lumii, nevăzute,
să treacă liber timpul, nescrâșnit.
Pâlnie-nfiptă în pământ, în lavele acute
osificând la suprafață câte-un mit.
Noi doi ce suntem – cu sprâncene luminoase
la buza pâlniei, fumegători,
cu proaspăt închegate aripi, oase –
printre atâția alții ce primesc,
direct în piept, direct în tâmple, în arcade,
șuvoiul începând cu noi
al lunecosului ulei, ce cade
pe trupuri și pe trunchiuri, înapoi?
Imensă pâlnie de trupuri, trecând prin nori,
trecând prin aer, rotitoare,
umplând la nesfârșit pământu-n miez, și-arareori
lucioasă, nefumegătoare.
Invocare
O, și voiam să spun totul, tuturor.
Nu lăsam nici o umbră nedestăinuită.
Verdele, de-ar fi trecut pe lângă firul
ierburilor,
mi-ar fi căzut din mâini piatra secundei
plesnită.
Voiam să-ți spun, îți spuneam imediat
orice, totul.
Aș fi murit de-aș fi lăsat
nevăzută, neauzită
o singură desfrunzire de aer trăită.
Mersul. Zborul. Înotul.
În nerăbdarea mea cea mare,
merele verzi le dădeam cu vedere,
cu auz – marea nemișcătoare, –
cu eternitate – ceea ce piere.
Chiar trupul meu de-atunci, rezemându-se
pe fluturătorul aer al acestui pământ
cutremurându-se, îndepărtându-se, schimbându-se
trecea neliniștit în gând.
***
Cum aș putea să-ți spun întregul adevăr?
Ce-aș mai avea atuncea de vorbit cu tine?
Dar cum ar fi să nu-ți spun totul, toate?
cu ce cuțit, de unde să tai o limpezime
în două și s-o-mpart
niciunuia, întreagă ,oprind la jumătate
silabele, privirea și vâna de pe gât
din paisprezece să fac șapte reci curate,
două brațe – unul, și atât.
Schimbătorul de viteze
Cade-o frunză, și-un sentiment se-nfășoară în jurul ei,
mult mai rapid căzând spre lume.
Bate-o aripă, și se-nfășoară-n jurul ei un sentiment,
mult mai rapid bătând spre lume.
Trece-o femeie și-un sentiment o înfășoară,
mult mai rapid trecând pe lume.
Un nume strig și-un sentiment
se înfășoară-n jurul lui și-n jurul lumii.
Materia o mângâi, abia atingând-o
cu șuvoiul străveziu al cuvintelor mele
care o-nfășoară, și mult mai rapid
se-ntorc în moarte, lăsându-mă-n lume.
Fantoma timpului pierdut
Mişcam eu deci, lucios, din umeri
dar şi mai şi mişca fantoma.
Eu mă-nclinam, ea mult mai amplu,
dispre Cartagina spre Roma.
Mișcam eu deci genunchiul soare,
dar și mai și mișca fantoma.
Dacă treceam, ea, mult mai amplu,
trecea din ploaie în ninsoare.
Inima-n pietre de-mi suna,
mai tare, mult, bătea fantoma.
La case, sus, plesneau ferestre,
se zdrențuia în brazi aroma.
Mișcam eu deci trecutul meu,
casă-l ascult în vid cum saltă.
Dar decât el era fantoma
cu mult mai tristă, mai înaltă.
Despărţire de o vârstă
Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,
dar n-ai fost, n-ai fost aşa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,
dar n-am fost, n-am fost aşa.
Iarbă, pietre, arbori, păsări,
voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva.
Mă privesc, m-aud, m-adulmec
şi îmi pare că visez.
Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ficțiunile adolescenței
O,voi ficțiuni,
dulce lemn de tei.
…Deseori răsfoiam cartea neliniștii
să văd dacă se termină bine.
Teiul m-a iubit
și pe mine.
Pe vița tâmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam așa, vindecând uscăciuni
cu ierburile câmpului.
Bucuros de minuni
surâdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toți semenii mei.
O,voi ficțiuni,
dulce lemn de tei.
Tei nocturn
Spre șerpuitul pom în sus
prin seara atârnând fâșii,
la două case negre, dus
cu gândul, gânduri regăsii.
Un fantomatic trup treceam
prin ziduri și prin trunchiuri mari
și încă un copil eram
printre-nțelepții solitari
care-au murit de-atunci lăsând
nocturnul tei, lemnos cercel,
lin, la urechea serii balansând,
un leagăn pentru dat idei în el.
Descoperirea stelelor
Dau strigăt de plăcere pentru ora
care s-nțepenit aici, genunchii mei,
cu mască roșie de capră jupuită
și răsucită peste-un foc cu verzi scântei.
Dau strigăt de plăcere, și strigarea
înțepenește-n aer, ca un pod,
pe care trec retrageri de armate
cu trup verzui, miriapod.
Dau strigăt de plăcere, până piatra
asudă cu miros, făr` să se spargă,
și-n mine-un trup străin adoarme
în echilibrul înclinat, de algă.
Inima
Bate, și eu știu că bate și vreau eu să bată.
Bate și-o aud întruna și nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate, și eu stiu că bate, și vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu și ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.
Basorelief cu îndrăgostiți
Iar nu mai suntem noi înşine,
nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfârşim, în spaţiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existând în noi, anume,
numai jumătăţile-n mişcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în bărbie,
numai în braţul întins şi atât,
restul încetând să mai fie.
Iar suntem înscrişi într-un cerc,
şi nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfârşim, în spaţiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Cântec
Amintiri nu are decât clipa de-acum,
Ce-a fost nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
Numele, numerele, unu, doi, trei…
Există numai ceea ce va fi, numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate…
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.
Artemis
Tigrii sunt zvelţi, fiindcă-i iubeşte ea.
Ea e Artemis! Ea poate, ea ştie.
Palisandrii se-nchină cu umbră grea
când trece şi sună sandaua ei vie.
Ea-şi ţine inima în trupul meu
şi coama şi-o ţine în ramuri.
E arcul ei vertical curcubeu!
De degete-i flutură flamuri.
Ea e Artemis! Vorbeşte când vrea
Tace când vrea, ca delfinii.
Ea vede zigzaguri numai de stea
şi gândeşte ca iarba, în linii!
Ea-şi tine timpul în reci nisipuri
dintr-o clepsidrã de noapte-zi.
Dacă vrea ea, pe chip, şapte chipuri
ca ale mele-i pot străluci!
Marele ochi al iernii
Ochi mare, nu te vezi decât tu,
noi sîntem imagini rapide
curbându-ne, atunci, acu,
şi rupţi ca raza în lichide.
Alunecăm pe emisfera ta,
sculpturi în relief, de aer,
şi tărmul pleoapei reci şi grea
ne-nfige-n furci de gene verzi, cu vaier.
Şi ne-ntâmplăm, pierim, ne stingem
pe irisul în contemplare,
dar nu-ţi suntem priviri, ci ningem
în iarna ta, ochi mare, tu, ochi mare.
Adolescenţi pe mare
Această mare e acoperită de adolescenți
care învață mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu brațul, de curenți,
mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
și îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Și aștept
un pas greșit să văd, sau o alunecare
măcar pân’ la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan
au și deprins să meargă pe valuri, în picioare.
Frunzişuri
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările.
Inimă, inimă, planetă misterioasă,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, puţin fluturate
de respiraţia mea.
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de căldărăm în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în șa,
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la mânecă,
aniversarea tuturor vorbelor care
ţin în dinţii literelor
dorinţele, dragostea…
Inimă, inimă, planetă misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.
Cântec de dimineaţă
Stau în jurul meu, în cercuri tot mai largi,
cerurile mov și cerurile-albastre.
Unele sunt clare, altele sunt vagi…
Și-mi mut pasul și cu el se mută
cerurile mov și cerurile-albastre,
care-mi mușcă fața și-apoi mi-o sărută.
Timpul e mirat, și-o ațipire
duce pe rând pe rând, din trupul meu,
ba o mână, ba un ochi subțire,
Într-o liniște fără culori, mereu.
Dar mă strigi, lumină, și-n timpane
glasul ca la geamul înghețat irumpe,
se ivesc mirate, diafane
capete, și ochi, și tâmple.
Sar din somn prea repede și prea grăbit,
stând aproape fără trăsături
până când mă dibuie, m-a și găsit
masca-ntâii tale dulci făpturi.
Și-mi încerc din nou puterea-ntreagă:
cerurile mov și cerurile-albastre
rând pe rând de ele însele mă leagă.
Când cu toatele și când sihastre,
c-un odgon de nevăzut, în care
se prefac iar, rând pe rând,
sentimentele din mine-n revărsare,
colorând, arzând, strigând.
Corespondenţe
Frenezia verde de-a fi iarbă
și tăcerea moale, odihnind în lemn,
au venit ca să-mi absoarbă
tot ce e-n tristețea mea solemn.
Și m-aș apăra dacă lăsarea de amurg, aproape fumegând,
nu mi-ar ridica la nouri întristarea
nu mi-ar coborî cuvintele din gând
și le-ar ține-n aer, adiate,
ca profilul vinelor pe piept.
Trup prea viu, curmând la jumătate
tot ce legii tale-i e nedrept.
Parcă dormim şi visăm, îmi spusea ea
Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea,
şi eu am crezut-o, parcă devenea
mai grea sau mai uşoară după voie
asemenea păsărilor în zbor.
Alergam în sus pe scările de beton
şi ea ridica din îmbrăţişarea mea
doi ochi lucioşi, argintii,
spre un cer inventat chiar atunci.
Privirea ei topea zidurile
îmi rănea obrajii din care
sângele-mi izbucnea spre trecut
nedureros, în cascadă.
Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea.
Alergam în sus. Scara de beton
se sfârşise demult. Şi clădirea.
Trecuserăm şi de viitor. Cuvintele
rămăseseră în rumă. Şi poate nici noi
nu mai eram.
Cântec
Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.
Spirală albastră, sfâşietoare
Spirală albastră, sfâșietoare,
zidind aerul acestei seri
și ce dulce-amară ninsoare
stârnește prezența ta în încăperi.
Sar paturile trăgându-și pe ele
un anotimp nocturn, european.
O, violentă mișcare de stele,
pe bolta ce-abia o visam…
De aer ești, de aer sunt.
Unul prin altul ne0ndepărtăm spre poli,
abia ducând o frunză lipită de vânt,
ca pe brațul unor înotători.
Înserare marină
Şi liniştea-i suptă-n vârtej monoton,
de pietre lungi.
Mi-amintesc ca prin fum îmbinatele dungi
ale sprâncenelor tale…
Desigur adorm, pe nebăgate de seamă adorm
spre ţărmul mării neroditoare.
Liniştea-i suptă-n vârtej uniform
şi vin sentimentele – o ştiu
după foşnetul ierbii, verzui şi târziu,
după pocnetul monoton din cristale.
Vin sentimentele prin iarbă, târând
un soare prelung şi o lună prelungă, arzând.
Îţi vor găsi gleznele, îţi vor izbi gleznele,
cu umbre de fosfor te vor izbi în curând.
E marea aproape şi nefoşnitoare.
O ştiu după scoicile-nfipte în pietrele lungi,
După gustul surâsului tău, ca de sare.
Şi liniştea-i suptă-n vârtej uniform.
Desigur adorm. Surâzând o s-adorm.
Cu ochii deschişi,
în picioare.
***
La stânga se-nclina, la dreapta,
iola aceea dementă,
după cum te strângeam de tare în braţe,
după mirosul de algă sau mentă.
Scria un alfabet rapid,
cu litere de apă, de sepii, de peşti.
Cuvintele erau numai două:
Sunt, Eşti…
Şi păreau că se scufundă, galeş,
în luciul monoton, adormitor,
sau leneşe prin norii leneşi
se-ntretăiau cu Olandezul zburător…
Zigzag iubit, visat aproape,
pe mări de caraibi şi de sargase,
al inimii eliberate din sclavia
ţărmului strict, de nervi şi oase!
Poem
Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Îţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.
Către Galateea
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.
***
Eu te-am rupt pe tine din aer,
zeitate melodioasă, subţire,
ca să-mi trec inelul braţului meu
în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.
O, revărsare de mirosuri suave;
alergare de iepuri; albine de ziuă;
lină topire de lumi a gheţii!
Alunecare a pletelor, geamănă
cu singurătatea neagră a pământului…
Nu te voi învăţa niciodată
nici un cuvânt din limba după-amiezelor.
Nu-ţi voi destăinui niciodată
nici un adevăr al nemişcărilor.
Rămâi deci cu mine, rămâi,
întruna curgând peste bolovanii albaştri
ai ochilor,
pe sub sălciile arămite de toamnă
ale coastelor,
şi-adormi tu, adormi
sub cortul şuierător al trupului meu
visând că eşti trează.
Două cântece
I
Întorc timona lemnului de stele
și spiritele vin și nu vorbesc
și rătăcite scapă-n simțurile mele.
Și pot să te-ntâlnesc, ce lung îți e
părul desfășurat și nefiresc
încât el este corpul meu
adevărat și nedumnezeiesc.
Și nu deosebesc decât copacii
care-ți păstrează amintirea-n verde
stând neclintiți asemeni unui om
când inima, fără auz, o pierde.
II
Și piatră albă; ziua-n fața mea.
Creez deodată-atâtea întâmplări
în care numai trupul meu rămâne
țărm nemișcat al nevăzutei mări.
Vor fi trecut pescarii tineri azi
pe unde-am fost eu altădată și-am lăsat
doar umbra de sandale pe nisip
și aerul doar cuu mirosul lor amestecat.
Eu am găsit un loc de luptă-aici
și m-am oprit și-am ancorat corăbii
și-n fiecare noapte voi muri privind
cum vița se alungește peste săbii.
Dureroasa ninsoare
Cu o nepăsare, cu o absenţă,
mi-ai rupe privirile, şi ele –
un ochi verzui de apă, un ochi fugitiv
de oglindă –
nebune-ar căuta să se sprijine
şi nu ar găsi.
Iarna ce-asmute prin aer
înfometatele vânturi, purtând
în vârfuri capete de lup,
mi-ar mușca privirile rătăcitoare,
mi-ar smulge din ele
trupurile tale iubite-ndelung,
mângâiate, adulmecate, văzute.
Și-ar cădea peste oraș, peste linii ferate,
peste păduri, peste fluvii
o dureroasă ninsoare de trupuri
străvezii, suave, imaginare, și nimeni
nu le-ar bănui.
Numai eu, căutându-te-n lume,
mi-aș ridica ochii orbi și albaștri
unul peste Kamciatka, peste Groenlanda,
altul peste Atlantic, peste Pacific…
Verbele nebune
Verbele nebune aleargă după tine,
și respirația ninsorii
le scrie în aer.
Verbele nebune
ajung din urmă tăcerea,
îmbrățișează ramurile goale,
schiază pe melancolia ta.
Verbele nebune
au o auroră a lor boreală
care poate fi zărită,
aleargă, aleargă tot timpul
și te-nconjoară și se subție
în jurul tău
și te pândesc să te apropii
de ora pe care ți-am dăruit-o ție
pentru totdeauna.
Verbele nebune
vor să te lege de ea
ca de un stâlp înflăcărat.
Glasul meu nu mai are
nici o putere asupra lor.
Verbele nebune
își urmează singure destinul.
Orație de nuntă
Orizontu-și bate albele vertebre,
Se ating cu clinchet iederele frunții,
Mângâi lins, cu palma, înghețate febre,
Trec prin paturi albe, mosafir al nupții.
Alungând zăpada cu mișcări piezișe,
În clepsidra mâinii mi-a-nghețat nisipul
Și te strig, și-aceste reci acoperișe
Tremură-n ninsoare, înmulțindu-și chipul.
Euridice
Aerul se mai emoţiona încă
în jurul tău,
tulburând vederea orelor acele,
când înnoptarea venea alunecând
pe roata inimii mele.
Şi glasul ţi se rupea sub sărutul
pe care ţi-l da ne-nceput începutul.
Facle şi torţe şi flăcări şi focuri
ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse
de norul feţii mele, plumburiu şi greu
trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse.
Îţi mai ţineam braţul încă
viaţa ta de viaţa mea lipită,
risipa dragostei nerisipită,
secunda înnodată de clipită.
Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii,
destăinuiri, speranţe – voi
eraţi într-adevăr adevărate
în jurul celor doi din iarna când
un aer scânteind, pe lângă tine
va fi trecut. Va fi trecând…
O iederă să fii
Mi-ar fi plăcut să fii mai bine-o plantă.
O iederă să fii lângă obrazul meu, sunând,
când reci curenţii serii vin în pantă
din cerul rezemat pe-un singur gând.
Să-ţi fi ştiut căldura, lângă coastă,
de frunză tremurândă şi lucind,
să fie-un singur trunchi secunda nostră
pe două ramuri luna sprijinind.
Şi foşnetul oraşului, mai altul şi mai smuls
ca marea din culoare, jos la diguri,
să fi bătut oprind cu un impuls
stâlpii tăcerii-naintând, nesiguri.
S-aud cu-o frunză, cu o rădăcină,
mi-ar fi plăcut, un anotimp sever,
când ultimele gheţuri se dezbină
în ele însele. Şi nu au loc şi pier.
Pasăre trecând printr-un nor
Un sunet mă înconjura şi mă ducea cu el
pe peasupra oraşului, departe,
pe sub norul cerului străbătut
de fâşii alunecătoare de noapte.
Voci joase vorbeau atât de încet
încât adormeam şi mă trezeam între două vocale,
partea nevăzută a insului meu
iluminându-se de focuri bengale.
Ferestrele se stingeau mai multe deodată
şi-atât de iute că-mi părea
că se scufundă oblic în zare
memoria cu dimineţi împietrite în ea.
Rămânea deasupra numai strigătul, numai el
ca un jet de apă nemaicăzând,
dar orizontul înainte de zori ridica,
felin, pupilele verzi ale ierbii, arzând.
Muzica
Muzica mă apropia de lucruri,
punea un arc între mine și ele
și puteam să cad de departe, din sfere,
fără să-mi frâng nici un mădular,
fără să-mi pierd nimic din putere.
Muzica alegea din mine, ca un magnet,
sentimentul arămiu, sentimentuș violet.
Le ridica în sus ca pe niște fire
de iarbă-n încolțire.
Și cine veghea putea să zărească
un câmp arămiu, un câmp violet,
deasupra cărora se desface, încet,
șirul nocturn al stelelor palid-albastre,
sub care,
tâmplă lângă tâmplă,
coastă lângă coastă,
se-mbrățișară
viețile noastre.
Vechi cântec soldăţesc
M-apasă luna peste faţă,
peste piept, peste memorie,
cu greutăţi de platină, până când
scap din mânã steagul de glorie.
Până când îmi îndoi genunchiul,
cu strigăt de ample rupturi,
ca un viaduct ascuţindu-se,
şi plouând cu pietre peste păduri.
Până când îmi ridic călcâiul
pe care-l apăsam pe ora ta,
până când se-nnegreşte singurătatea
care mă arginta.
Trist cântec de dragoste
Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.
După-amiaza unui cântec
Sprijineam dungatul aer
între ochii tăi și-ai mei,
sprijineam dungatul aer
al acelei după-amiezi
cu frunze galbene-verzi.
Între dulcile timpane,
sprijineam un sunet lung.
Degetele diafane
îl ating și parcă smulg,
din ființa auzită a secundei
de atunci,
trupurile noastre lungi.
Ce frumoase și ce line,
fulgerate-n înălțime,
și cu mantii lungi de nori,
cu stele la subțiori…
La ceasul cu arlechini
Era o sferă din marmură brună, din care,
la ora plecării, se nălucea Pierrot ondulat,
vestind spirale și arcuri de mădulare,
muzical, peste timpul din noi scrijelat.
Ding-ding lângă soarele aprig,
ding-dong lângă soarele-ncet,
dang-dang lângă soarele palid,
dong-dong lângă cel violet.
Și ora pleca, smulgându-se-n salturi
din pergamentul cu taine, de sub litera ștearsă și lină…
O, izbucneam săgetat atât de iute-n înalturi,
că mă preschimbam în lumină.
Ding-ding lângă soarele aprig,
ding-dong lângă soarele-ncet,
dang-dang lângă soarele palid,
dong-dong lângă cel violet.
Vlaicu zburând
Treceau mașini și iuți gabriolete
pe firele auzului diurn
iar clipele se derulau încete
ducând cu ele-un coif, o spadă și un turn.
Săreau de pe trotuare frunze lucii
spre-un arbore mai pur și mai perfect,
care din când în când părea că este
într-adevăr sub cerul drept.
Trecea un avion cu o lumină
roșcată la aripa nevăzută.
Vântul c-un val lega-mpreună
toamna venind, vara pierdută.
Voci de bărbați pluteau încet pe frunze
spre un timpan mai pur și mai perfect,
care din când în când părea că le-nțelege
timbrul distinct, sub cerul drept.
Salt
Dau pătura de aer la o parte,
și umărul lucios și ochii-albaștri
îi las înfrigurați de cerul mare
ținând deasupra mea un relief de aștri.
Simt lenea cum mi-alunecă-n păpăstii,
ciocnind imagini vechi și zuruind,
pe când lovesc fără să vreau, cu palma,
în masca lunii, de argint.
Bat galaxii, în depărtare,
un ritm al unui timp urcând.
Fac ochii mari – dar numai o secundă,
Până le trec în amintire, rând pe rând.
Mi-e bine și mă simt stăpân pe gânduri
ca și atunci când tu veneai, frumoaso, și
dansau globulele în mine
ca niște diavoli roșii,
sunând în noi secunda
ce nu va mai sfârși.
Îndoirea luminii
I
Încercam să încordez lumina,
asemenea lui Ulise arcul; în sala
de piatră a pețitorilor.
Încercam să-ndoi lumina
ca pe o ramură a cărei singură frunză
era soarele.
Dar lumina, vibrând rece, îmi smulgea
brațele,
și ele-mi creșteau uneori la loc,
alteori, nu.
Încercam să aplec lumina,
s-o frâng pe genunchi, ca pe-o sabie,
dar tăișul ei îmi sărea din mâini,
retezându-mi degetele.
O, și-mi cădeau la pământ
răpăind,
ca o desfranată ploaia de primavară, sau
băteau ca-n tobele prevestitoare de rău.
Și eu stăteam în așteptare
și uneori degetele
îmi mai creșteau la loc,
alteori, nu.
Și luam lumina în brațe
ca pe un trunchi de copac,
și-ncercam s-o-nduplec să se lase-ndoită
de mine,
dar ea se clintea doar atât
cât să mă zvarle cu tâmpla în pietre,
și cu picioarele fluturând spre stele,
ca două tuiuri fioroase, vuind
la un coif rostogolit în luptă.
II
Încercam să-ndoi lumina.
Mă atârnam de ea cu amândouă mâinile,
și-n fiecare-nserare,
cădeam cu tâmpla-n pietre, scânteind
de izbitură.
Uleiul negru și greu al viselor de noapte
în loc de sânge-mi țâșnea
din fruntea crestata,
și se-ntindea în jururi ca o pată,
ca un lac în creștere,
întotdeauna cu un singur mal –
osul frunții mele.
Totul devenea departe
ca inima înainte de moarte.
Totul era mai aproape de mine
decât retina ochiului rănită de lumină.
Stam la marginea unui lac negru
cu un singur țărm –
(osul frunții mele)
și priveam prin el cum privești
printr-o lupă.
III
Priveam prin lentila neagră
a visurilor de noapte,
în adancul pământului,
unde soarele cădea fâlfâitor,
teii cădeau peste umbrele lor,
mâinile-mi cădeau lângă pietrele line,
jumătate beznă, jumătate-n lumină.
Îmi cădeau pleoapele străbătute
de ceruri străvechi, nemaivăzute.
(O privire se rupea în afară
și cădea, plutind solitară.)
Lumina cădea în goluri rotunde
despletită-n fiori și în unde,
se lovea de margini și neauzit
sunetul adia înnegrit.
IV
Dar adâncul pământului e plin de morți
și nu e loc, și nu e loc, și nu e loc
pentru-ntrebări.
Scheletele morților ca niște rădăcini
strâng miezul pământului și-l storc, îl storc
de lavă, până-și iese din minți.
Aici nu e loc niciodata, nu e loc, nu e loc
chiar timpul intră-n timp
ca două oglinzi paralele.
Chiar amintirile intră în amintiri,
și chipul meu din copilărie
are zece ochi înghesuiți unul într-altul,
gata s-azvârle-napoi toate imaginile
într-un șuvoi mortal.
Priveam amețit, priveam în miezul pământului
atârnând de fiece vârstă
un trup,
din ce în ce mai neîmplinit,
mai făr-de-materie,
ca o ucisă momeală pentru prinderea
anilor.
Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc.
Lentila neagră a visurilor de noapte
nu-mi arată nici o spărtură
în care-aș putea să-mi întind
și să-mi odihnesc vreo întrebare.
E miezul pământului
plin de Casele morților
și nu e loc, și nu e loc, și nu e loc
pentru-ntrebări.
Sunt zece cranii într-un craniu.
Sunt zece femururi într-un femur.
Sunt zece orbite într-o orbită.
Și totul se ramifica-n jos,
neîntreruptă rădăcina de os
care strânge la sine
moartea neagră, lava neagră,
sâmburele, timpul dus.
V
Încercam să încordez lumina
când arcul ei destins deodată
mă azvîrli în sus.
Și m-am trezit întâi mai lent,
apoi mai iute
și apoi
fulgerător cum numai gândul
se-ncheagă-n constelații de cuvinte –
da, m-am trezit alunecând
pe lungile ei suliți mișcătoare,
cu cozile înfipte veșnic alergând
spre nu știu ce, spre nu știu când.
Și cum eu însumi fulgeram,
desprins de pe pământ ca dintr-un nor,
parcă eram și nu eram
înspre trecut, din viitor,
înspre ce-a fost din ce va fi,
un număr descrescând
cinci,
patru,
trei,
din zece mii, sau poate chiar din mii de mii.
VI
Astfel ajungeam din urmă și treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pământ.
Asemeni fierului de plug ce smulge
și azvârle
pe-o muche brazda groasă de pământ,
lumina taie haosul și-l umple
cu chipuri, cu imagini, cu semințe,
pe care-n trecere le-a smuls
din coaja-albastra-a globului
ce l-a arătat în timp și l-a
lăsat în urmă-i, undeva.
Deci mă aflam între imagini
jucând pe spijele luminii,
atât de dese cum pe mare,
la răsărit, nasc lucioli,
ce-alunecă și se-ntretaie dând pe coamă
de-a rostogolul asprii sori,
și se subție, se destramă
într-un vartej de reci culori,
cu patimă, dar și cu teamă
lucidități, dar și candori,
amestecându-le de-o seamă.
Râzi, ochiule, despică-ți orizontul
și fii încăpător și fii atent, mereu.
Cascada lumii las-o să irumpă
în peștera flămândă-a sufletului meu.
Și voi picioare, lin călcați pe praguri.
Adolescența iată-mi-o înapoi.
Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite
ca pe-o scară
și amintirile au trup, și timpul are-altoi.
Și iată-mi prietenii uitați și-ntâia mea iubire
și anul șapte-al vieții mele regăsit,
și primul da și primul nu
și prima mea uimire
și aerul de-atunci
în vârful unei raze-nțepenit.
VII
Am căzut în propria mea inimă
asemenea nisipului în clepsidră.
Am căzut în propria mea inimă de copil
la fel cum se prăbușește-n iarnă un cal.
Am căzut într-o inimă pe care
atingând-o cu mine însumi
o făceam să existe din ce în ce mai puțin
și mai stins.
Fiecare bătaie a ei ondula tot mai întins
și eu înotam, înotam și fiece lovitură
de braț împingea,
de jur-împrejurul meu, tot mai departe,
țărmurile.
Și înotam, înotam
în mijlocul unei mări a candorii,
a singurătății, a lucirilor de demult.
Înotam, într-un plutitor
și transparent ocean, înotam.
VIII
Ce caut, mă-ntrebam, ce caut
pe luciul vechilor candori
printre aceste vârfuri de lumină clătinând
priveliști moarte, destrămate
în spații de singurătate?…
E ora mea de-acum, mai vie
decât lumina-n reverie
și simt miracole cu mult mai mari
în clipele venind decât în anii rari
și începutul vieții mele: romburi, linii
călătorind pe vârfurile reci ale luminii…
M-am smuls, deci, din mirajul fraged
rarefiat, ca aerul deasupra stâncii
pe când vederea lumii îmi împodobea
cu încă o sprânceană, ochiul.
IX
Totul pleca de la argintiu în sus.
Frigul, tainele gerului fuseseră abolite.
Adăugam aer aerului, verde – frunzelor,
dragoste – inimilor, cer – ierbii,
dar mai cu seamă încă o prezență
prezentului.
Totul se începea din această-mplinire.
Speranța era mai deasă decât lumina.
Ceea ce învingea devenea real
ca o pregătire solemnă
pentru răsăritul soarelui
văzut de ochiul noului-născut.
Totul se întrupa în acel strigăt
tâșnit din lucruri și care
împreună cu ele constituia lucrurile.
Te iubesc, strigam, prezent al vieții mele,
și strigătul
mi se desfăcea în comete.
Pentru Nichita 