A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

Vitrificare

A început să se vadă prin tine…
Uită-te ochiule, uită-te,
ești mult mai dur ca altădată
și mai nevorbitor

Văd un animal uriaș
în timp ce face un ou uriaș.
Uită-te ochiule și înspăimântă-te.

Sufletele au obosit.
Să sărutăm oul de pasăre
și să ne luăm adio
de la el.

Văd un animal uriaș.
Respirația lui este verde
ochii lui sunt verzui
dinții lui sunt verzi,
ghearele lui – dinte

Uită-te ochiule, uită-te
și ia-ți adio.
A început să vadă prin noi
de la o vreme

Simt că a început să vadă prin noi
de la o vreme
ca și cum cineva ar privi
prin noi

Și spre ce privește nu știm.

Frica

Eu aș putea s-o omor
cu o singură lovitură
Ea râde spre mine,
ea surâde.
Ea ridică spre ochii mei
ochii ei strălucitori.
Ea întinde mâna spre mine,
ea scutură surâzând, râzând
pletele negre.
Dar eu aș putea s-o omor
cu o singură lovitură.
Acum, ea începe să spună cuvinte
suave, naive, de joc.
Se uită curioasă la mine,
se încruntă o clipă
și iarăși
surâde, râde.
Se uită în ochii mei,
cu ochii ei lucitori.
În timp ce eu o contemplu
și aș putea s-o omor
cu o singură lovitură.

Străfund de ochi

Valul venind spre mine a împietrit în aer
O, chiar şi tu, iubito, ai rămas
într-o deplină nemişcare.

Şi timpul are febră
O, el mă arde
secunda este fixă ca o perlă
şi stropii valului atârnă-n aer.

Tu, atât apuc să strig, tu
şi cuvântul începe să se vadă
încet, încet cum se vede lăsarea de noapte,
cuvânt din două litere: tu.

Animal monstruos, înţelesul
s-a oprit, şi începe să se vadă…

Feding

Ah, cât de fericiți am fost noi doi,
ba nu, noi niciodată n-am fost fericiți,
dar vino tu, dansează-mi peste mâini,
dansează-mi peste pălmile pe care ți le țin
întinse!

Cal potcovit, să-mi rupi falangele…
îmi rupi falangele
cal potcovit

Dar cine alta se aszvârle-n sus
ca jetul cel de apă al fântânii?
Și ruginești, o ruginești…

Tu ai putea să frângi din zbor
chiar vulturul…
și nu te saturi, nu te saturi,
ți-e gura roșie de pene
de-nsângerate pene.
Tu nu te saturi, nu!

Mai bine dormi pe umărul meu drept
copil suav și obosit.
Ah, dinții tăi de șobolan flămând
rupând clavicula acestei ore…

Du-te, stinge-te, șterge-te!
Sau mai bine vino, lasă-mă
să-ți ling eu lacrima…

Otrava lacrimii abjectă, mincinoasă
atât de sinceră…
Ah, cât de fericiți am fost noi doi…
ba nu, noi niciodată n-am fost fericiți.

Semnal

Încet! Mergeți încet!
Nu vedeți? Piatra e obosită.
Ea doarme. Doamne, ea doarme.
Piatra e foarte obosită.
Îndepărtați caii!
Și tu, ce faci acolo, tu…
Cu tine vorbesc! Fii atent!
Face prea mult zgomot
răsărirea aceasta de soare
Piatra e obosită.
Să tacă luna răsărind!
Aveți grije, faceți tăcere. Tăceți –
Piatra e obosită.

Poetul ca şi soldatul

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechea pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare.

Să nu-l credeţi pe poet când plânge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit

Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!

…Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea
să treacă prin el

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

În timp

Totuși, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuși, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuși, eu am văzut o piatră
în timp ce era…

Ritual

Plâng în fața cifrei cinci –
cina cea de taină fără șase.
Unde sunteți voi cei care sunteți,
iară voi cei care nu mai sunteți,
unde sunteți?
Rupeți deci cuvântul, este trupul meu.
Sânge poate va și curge din silabă.
Pentru voi, voi face vin din V și I
și blândețe dintr-un trup barbar.
Mă sărută cine mă sărută.
Eu rămân cu voi cei unsprezece:
Suntem cinci de față, șase au plecat;
cina cea de taină plânge-n fața cifrei cinci
Se întemeiază astăzi pierderea,
durerea, plecarea.

Fel de vorbire

Mai piatră suntem, spuseră pietrele,
noi suntem mai piatră decât pietrele
spuseră pietrele.
Cu un cuvânt pe care-l spunem
suntem mai piatră decât suntem.
Potcovește-te tu, calule
care ne ții loc de cer.
Calcă tu pe noi cu potcoava ta
ca să iasă din noi scântei
și să ne țină ele loc de cuvinte.
Nu pot să mor decât pe strămoșii mei cu ceafa,
adică pe fostele pietre
tocite de potcoava calului.
Poate iese până la urmă și vreo scânteie
din pietre
care este vorbirea pietrelor
Calule, calule
tu care ne ții loc de cer
potcovește-te cu fier.

Caleașca pentru fluturi

Avem prea puține osii
pentru roata de carne a trupului nostru
– Unde te duci tu, caleașcă pentru fluturi?
Unde te duci tu?
… Caleașca trece prin piața cea mare.
Plângând, eu alerg în urma ei.
Iarba o întreb: A trecut pe aicea caleașca?
Iarba nu-mi răspunde nimica.
Copacii îi întreb: Au ați văzut vreun fluture în caleașcă?
Copacii tac și le cad galbene frunze pe jos.
– Doamne, a fost înaintea mea o caleașcă?
Cum, Doamne, s-o ajung din urmă?
– Ia-te după dâra de sânge prostule
Îmi răspunse cerșetorul orb.

Puțina sticlă colorată

Paharele nenorocite
care sunt trupurile noastre,
Doamne dă, Doamne dă,
să nu le spargi chiar tu în mâna ta,
să nu le spargi chiar tu.
Mai bine bea puținul nostru creier,
ciorba de înger fiartă rău;
mai bine bea poșirca inimii de sânge
cu multă Dunăre turnată-n ea.
Lasă-ne dacă poți să lași, –
o masă pe care morți să stăm,
să vină cei care ne știu,
și să aducă lumânări de plâns.
O, fii îndurător și nu ne rupe
în sfântă mâna ta,
puțina sticlă colorată prin care
părinții noștri mult privit-au

Pe cel mai des

Umbra ramurei cu frunze
clătinându-se-n bătaia vântului
nu mi-a izbit Doamne trupul
ci numai frig a lăsat
pe vorba mea de dragoste.
Treci tu, cuvântule, dacă ai umbră
și lasă pata ta de neînțeles
pe sufletul meu de azi, de ieri,
de alaltăieri:
pe cel mai des, pe cel mai foarte des.
Plâng oile de mult prea multă lână;
e sufocată clipa de mult timp.
Lasă tu A pe mine să rămână
intim, viul Olimp
Fac schimb cu mine însumi Doamne, –
mă dau pentru o umbră, pentru o capră
pentru o piatră.

Tragere la sorţi

Tragem la sorţi
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul întreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, răspunde corul antic.
Inimă, pur şi simplu.
Inimă pe toate feţele?
Inimă pe toate feţele!
Şi unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageţi la sorţi cu inima lui
unde vreţi să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

Dialogul calului cu Dumnezeu

– Se va vedea de îndată
că nu am pierdut de pe noi
frumoasa culoare verde.
– Dar tu nu ești iarbă
calule răpănos.
– Ah, Doamne nu sunt iarbă,
dar se va vedea de îndată
că nu am pierdut de pe noi
piramida.
– Dar tu nu ești piatră, calule!
Dar tu nu ești piatră!
– Ah, iartă-mă, dar desigur se va vedea
că noi n-am pierdut ploaia norilor.
– Dar tu nu ești toamnă
calule răpănos.
– Ah, iartă-mă, dar desigur se va vedea,
se va vedea, desigur se va vedea…

Sârbii

Să-l ia dracu pe ăla care se culcă
pe o inimă de sârb.
N-o să doarmă nici o secundă.
O să strige către pasărea cea mare
care ține loc de cer
în Serbia:
Mă sufoc, mă sufoc!
De ce-mi respiri tu, pasăre, aerul meu?
Iar pasărea va răspunde:
Acesta nu este un aer pentru respirare
Este un aer care se cântă.

Cântec de încurajare pentru zeul Andia

Tu mă locuiești
cum măduva, osul –
cum ploaia, norul –
cum privirea, ochii…

Dar eu sunt mort
ca un glonte
tras în amintirile
unui nou-născut

Dar eu nu mai sunt
aidoma locului
prin care s-a prăbușit
o stea în strigare

Dar eu sunt tu
alaltăieriul
cel de răsalaltăieri
cel de niciodată.

***

Câinii tatălui tău se lătrau
cu dulăii tatălui meu, –
dar noi nu eram de față

Toamnele cădeau peste cadavre
de câine, de dulăi,
dar noi nu eram de față

Nu ne născuserăm încă
și moartea noastră era calculată
în computere

Când nu vom mai fi,
când nu vom mai avea față,
vom fi de față, noi doi.

***

Urlă în mine inima
ca pasagerul lucid
într-un avion ce se prăbușește
în flăcări

Eu ard, ea urăște,
eu sunt dus, ea se duce

E vinovat cuvântul sunt
sunt
Fă-mi Doamne un pat
din trupul rechinului
El să-mi fie pernă,
el să-mi devoreze somnul
când dorm, când Domn
când Drrrum și Bung și Bang

Fă-mi Doamne cearceaf din omizi
din urzici, din omag
Să fiu absorbit într-o burtă
de cristal

O, trup în trup, moartea mea
este o floare
în mâna unei morți cu mult
mai mare

***

Ce fel de tren marfar ești tu
dacă ți-e trupul meu șină de carne;
Ce fel de măr ești tu
dacă ți-e ramură viața mea?

Eu locuiesc într-un tril
de privighetoare
Dorm în ceafa pe nota Do
și-mi încalț piciorul
într-un saxofon

Du-te, îmi strigă ciocanul,
du-te,
du-te idiotule de cui de fier,
du-te,
nu vezi că te bat în palma
unui crucificat?

Mașina de transportat sânge

Cât de prelung puteau să cânte
și berea Doamne, cât de bună!

…când El se învârte în jurul lui
transportându-ne.

Și ce șut formidabil
la paianjen, la paianjen!

…când El se învârte
în jurul sinelui său
transportându-ne.

Se sărută, se strâng în brațe.
Se iubesc, da, se iubesc!

…când El se învârte în jurul lui
transportându-ne

Și copiii aceia cu burta umflată
și morții de foame…

…când El se învârte în jurul lui
transportându-ne

Generalul îl decorează pe soldat.
Soldatul îl ucide pe soldatul dușman.
Generalul dușman îl decorează
pe soldatul dușman.
Soldatul dușman îl ucide pe soldat.

Femeia naște un băiat.
Băiatul va purta numele tatălui.

Și ce gol s-a înscris la paianjen!
Iar au învins ai noștri.

Se mută într-altă casă,
dar nici aceasta nu li se pare
prea bună…

Ninge; nu uita să-ți iei fularul
când pleci.
Dacă te doare capul
am să-ți recomand
un remediu sigur, crede-mă.

De ce o fi interzis absintul?
Lasă, e bună și berea, e bună!
…când El se învârte în jurul său
transportându-ne

Nu mai goni! Nu mai goni!
Știi că mi-e frică!

Nu mai fumați prieteni.
Vă jur că nu este sănătos

Iar vin cu ideile lor!

La primăvară o să fac călărie.

– Nu știți cumva, domnul inginer mai
locuiește aici?

– Na
– Nu vreau.
– Ia.
– Nu iau.

Generalul a zis:
,,Cine nădușește antrenându-se
nu pierde sânge luptându-se”.
Doctorul a zis:
,,Ai R.H.-ul negativ,
dar nu fi foarte îngrijorată
Cunoaștem cazuri când
Cu trecerea timpului el își revine”.

Primarul taie panglica
Moașa taie ombilicul.
Alexandru Macedon taie nodul gordian.

Elada, Elada,
dar câți mai vorbesc astăzi
adevărata limbă greacă?

când El se învârte în jurul lui
transportându-ne.

Eminescu

Atâta să nu uitați:
că el a fost om viu
viu
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitați:
că el a băut cu gura lui, –
că avea piele
îmbrăcată în ștofă.

Atâta să nu uitați, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină

Atât să uitați! Numai atât, –
că El a trăit,
înaintea noastră…
Numai atât,
în genunchi vă rog să uitați!

Recele echilibru al stelelor

Vor veni timpuri minunate
când echilibrul rece al stelelor
se va rupe, și când
șirurile celor care au fost
se vor uni cu cei care sunt

Omul, o câte trupuri a avut
și în câte trupuri încă se va
încerca să mai fie!

Omul! de câte trupuri are nevoie
ca să se poată hrăni până la capăt
din sfera aceasta instabilă!

Vom mânca până la urmă
tot pământul acesta, albastru.
Îl vom roade, îl vom roade.

Îi vom azvârli capul și oasele
iar Omul, Omul nesătul,
cu un miliard de trupuri
va începe să roadă flămând
recele echilibru al stelelor.

Scrisoare

Către Srba

Bei singur acum
dintr-o orbită
pe care de zeama ochiului
ai golit-o

Ții în mână ca pe un pahar
un cap de câine.
Noroc îți zic și ciocnesc
cu tine un cap de pisică.

Tu dai pe gât zeama de ochi
din orbita câinelui
Eu dau pe gât zeama de ochi
din orbita pisicii.

Apoi aruncăm paharele de zid.
Tu ții în mână un cap de leu,
eu țin în mână un cap de leopard
Noroc! Bem zeamă de ochi de jivine.

Anunțuri