Atmosfera
Mă aflam pe o terasă de pierdere
în timpul nopții, sub luna acoperind jumătate
de cer.
Dacă nu s-ar fi văzut oarecari constelații
noaptea, cerul ar fi fost un omoplat
roșu.
Linia mării. Un tun trăgând
împotriva nu știu cărei năvăliri barbare.
Și cartea mea care nu apăruse încă,
și consolarea mea de a fi coautor
al marelui Ptolemeu.
Bucură-te, suflet neliniștit, de vizite,
de pierderea la jocuri de noroc.
Consolează-ți părinții de un fiu
plecat pentru totdeauna dintr-o casă
cu stafii monotone și cu vederi
întoarse pertuum mobile
către ciolanele încă mai bătrânilor, întinerind
sub cruci de piatră distruse.
Las veniri de nave cerești, de corăbii
strigând la vederea noastră: UK! UK!
sau Vef! Vef!
ceea ce n-are nici un înțeles pentru noi
care gândim cu gânduri
și vorbim cu vorbe.
În săli mari, luminate de răsărirea
totală de lună, hu!
ce scârbă poate să-mi fie
trăgând, trăgând
lozuri după lozuri
la loteria femurelor.
Și tunul se aude singur trăgând în noapte,
și-mi cade o dulce lumină roșcată pe mâini,
și mâinile mi le las să-mi fie mușcate
de înfometații câini
punându-mi fiecare pe deget un inel
de arsură,
smulgându-mi de durere un cântec.
Sunt vapori de aer ce curg în clădiri
prin găurile clanțelor grele.
Linia mării e dreaptă, menhiri
se scufundă în mine, portocale
strivesc sub pași, înaintând,
împotriva timpului curgând.
Umed și miros de citrice,
dacă strig tare, osul inimii dă ecou.
Cartea încă nu mi s-a tipărit,
dar consolare
e cellalt autor – Ptolemeu
învățatul dintre învățați
cel mai mare.
Prelecţiune
Ptolemeu mi-a zis:
– Două sunt felurile firii de a fi:
starea belșugului de timp la îndemână,
adică starea contemplării,
și starea lipsei de timp, adică
starea crizei.
După aceea a tăcut.
Am căutat hârtiile și am scris:
– Contemplația, adică staticul firii,
cel care din plictiseală se schimbă pe sine;
criza de timp, adică
starea firii care din oboseală
rămâne-mbrăcată în vechea sa haină,
în scutecul nașterii sale
Despre înfăţişarea lui Ptolemeu
El e:
cel mai frumos,
cel mai înalt!
El e:
cel mai iubit,
și cel mai crezut!
El e:
cel mai blând
și cel mai aspru!
El e:
cel mai puternic
și cel mai învățat!
El e:
martorul bunului-simț
și martorul a tot ceea ce se vede.
El e:
dușmanul rațiunii,
pentru că rațiunea nu se poate vedea
cu ochii.
El spune:
contemplația distruge bunul-simț.
El spune:
lipsa de timp păstrează proporțiile
bunului-simț.
El spune:
existența noastră este pricina
bunului-simț.
El spune:
bunul-simț este pricina
rațiunii.
El se obosește să mai adauge că:
rațiunea este intermediară
între bunul-simț tânăr
și bunul-simț bătrân.
El recomandă:
a da curs bunului-simț
înseamnă a da curs adevărului mare,
iar
a da curs rațiunii
nu este decât o pregătire
pentru bunul-simț viitor.
El are:
cea mai înaltă frunte
cele mai frumoase sprâncene
cei mai arzători ochi…
Restul e o pendulă
între „nu știu ce” și „nu știu ce”.
El s-a născut,
a trăit,
a murit.
Bunul-simț ne spune aceasta.
Rațiunea însă neagă aceasta.
Dar rațiunea pregătește
următorul bun-simț.
Eu sunt următorul bun-simț.
Atât despre Ptolemeu.
Atât despre mine.
Despre firile contemplative, despre ce spun ele şi despre unele sfaturi pe care am a le da
Firile contemplative iubesc rațiunea.
Rațiunea a mutat pământul din mijlocul existenței
și l-a făcut să se rotească
în jurul soarelui.
Rațiunea a demonstrat aceasta cu cifre,
dar nu și cu înfățișări ale cifrelor.
Dau sfat:
contemplare și firile pe măsura ei
să-și găsească pricină de a fi
să se amestece, să părăsească staticul.
Dau sfat:
cei care au pus pământul
să fie slugă soarelui,
să-i caute justificare.
altfel e trist pe pământ.
Firile lipsite de timp
au lăsat pământul în mijlocul universului
și asta e bine,
pentru că acesta e adevărul.
Firile în criză de timp
au încercat să măsoare cu bunul-simț
și cee ce nu se poate vedea.
Dau sfat:
– Către medici, către fiziologiști, către anatomiști:
mai întâi
să se îndoiască de faptul că
inima
e centrul sentimentelor
și creierul locul gândirii.
Le spun:
în curând se vor vădi acestea,
se va vădi
că bunul-simț nu a greșit, ci
inima
e centrul sentimentelor
iar creierul
locul gândirii…
Dar altfel de inimă
și un cu totul alt creier.
Câteva generalităţi asupra vitezei
Ne diferim unii de alții prin viteză.
Ne este comună numai singurătatea.
Viteza de existență a unei pietre
e mai lentă decât viteza de existență
a unui cal.
Dar piatra vede soarele și stelele
iar calul vede câmpul și iarba.
Zic:
Piramidele au însemnat viteza cea mai leneșă,
privirea cea mai lungă.
O mumuie de faraon e o bucată de piatră.
Faraonul de carne a văzut Egiptul
Faraonul de piatră vede cosmosul.
Pentru cei din carne și oase
Zic:
Nu puteți zări decât în jurul vostru.
Ideile sunt un fel de piatră
deci contemplați
Celor din lemn și din alte materiale durabile
le spun:
Sfărâmați-vă!
Putreziți!
Dacă ați văzut întregul,
umpleți-vă de carne
casă puteți vedea partea.
Oasele sunt cârji interioare,
ele susțin carnea și nervii
dar sunt mai prietene și mai apropiate pietrei.
Zic:
Carne și os,
zic bun-simț și zic criză de timp.
Menhir
Neobișnuit cu pomii,
alt câmp magnetic parcurgând,
arzând pe fața mea eonii
ai unui altui gând.
Trag aerul venirii mele
și soarele, rămas de-atunci,
între cu totul alte stele
pe-orbite, da, mult mai prelungi.
O, tu, ființa mea pătrată,
secundă smulsă virginal,
cortul privirii verzi arată
steag mare peste regnul animal
și iarăși ard un pod cu turle
întins deasupra unei vremi,
și-un Ierihon dărâm prin surle
să nu-l mai vezi, să nu-l mai temi.
Timp, timp, sunet din șiră
smulgând un rece și nocturn
acord urlat de corzi de liră
căzută-n șanțuri jos, din turn.
Și iarăși ard un pod, și încă
un pod și încă unul.
Timp, timp, mandibulă de stâncă
cu dinți pe care suie fumul.
Repede ochire asupra animalelor
Animalele trăiesc pe câmpia plată
mâncându-se între ele toate deodată,
ba mâncând și plantele care trăiesc
pe câmpia plată
de toate felurile și deodată.
Omul este singur între om
Pomul este singur între pom
Atom nu se aseamănă cu atom
Fi-vom, nu e tot una cu face-vom.
În jurul unui om se-nvârte soarele
În jurul unui pom se-nvârt picioarele
pe care le mișcă animalele
în jurul cărora se mișcă mările, marile.
Animal cu animal nu se aseamănă
Frunză cu frunză nu e geamănă
Fiecare iarbă altfel se seamănă
Sunt lângă tine, dar cheamă-mă.
Despre viaţa lui Ptolemeu
Ptolemeu a crezut în linia dreaptă.
Ea este.
Numără-i punctele și dacă poți
spune-mi câte sunt.
Ca să te îndoiești de linia dreaptă
trebuie să știi mai întâi din câte puncte
e făcută.
Mi-e scârbă de cei care-și fac arc
dintr-o femeie
pe care nu o știu și n-au văzut-o
niciodată.
Când s-a născut Ptolemeu
pământul nu era în nici un fel,
când a murit
pământul era drept ca palma.
Când s-a născut Ptolemeu
mulți nu se născuseră încă.
După ce a murit
destui de mulți nu se născuseră încă.
Trecerea de la noţiuni la poezie, împotrivire la aspectul pietros al versurilor de până acum
Cade peste mine umbra
mării pururi fără umbră, –
foarte lungă, friguroasă
când peste vertebre-mi umblă.
Las un ochi răcit în lună
și o mână țin afară
din mormântul de cuvinte
care veșnic mă-mpresoară.
O, am fost un om frumos
și subțire, foarte palid.
Trunchi avui de chiparos
și miros de crin noptatic.
Iată-mă, împing femurul
în tunel de carne seacă
de picior în alergare
precum sabia în teacă.
Și-mi închid sub tâmplă gândul
și-mi închid în ochi privirea
și în nară tot mirosul
care-adulmecase firea.
Și las ceafa peste pernă
ca peste un ochi de taur
care m-a străpuns cu cornul
pe arena cea de aur.
Și din treaz devin netreaz
și adorm în somn, într-una,
ca fântâna, sub găleată
sfărâmând în sine luna.
Ciudă pentru prea puţinele sentimente exprimate în jurul ideilor
Las, deci, mai asurzit de iarbă
și mai păscut de cai fantastici
decât am fost să fiu vreodată,
silabele cu pași elastici.
Tras la rindea de râsul fraged
al unor nevăzuți copii
smulgând durerea pân-la răget
a nervilor întinși și vii.
Las, deci, o stare atacată
din toate părțile și-ntr-una,
de zid, de muscă înțărcată
de mirosul ce-l are luna.
Și de nerușinarea sfântă
a pulpei de femeie goală,
de foame, de gunoi, de trântă
cu unghi, cu dreaptă, cu spirală.
Las totul deci să fie-n sine
ca gălbenușul dintr-un ou
la mijloc stând și cu asprime,
de tot ce este vechi și nou.
Despre moartea lui Ptolemeu
De câte ori mă gândesc la faptul că
Ptolemeu a murit
mă cuprinde aceeași desperare
ca și cum ar fi murit
ieri,
azi,
sau chiar acum, în clipa aceasta
sub ochii mei.
Nu pot să cred că a murit,
mirosul lui de om viu
stăruie în aerul meu.
Gesturile lui îmi flutură încă
aerul
și glasul i-l aud în timpane
ca și cum adevărul ar putea
să aibă trup omenesc;
și felul lui de-a spune lucrurile
de la obraz
încă mă mai face să roșesc de rușine,
de vina
că am lăsat cu bună știință
minunatul, neverosimilul, nesfârșitul pământ
să devină sferă.
Niciodată n-am să-nvăț că el a murit.
Pomule, copacule, cântec, sau altfel spus, repede ochire asupra plantelor
Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
și umbre, cu sutele –
nu te latră câinele.
Îți ții inimile-afară.
Îmi țin inima în seară,
trupul meu o înconjoară,
Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
și umbre, cu sutele –
nu te latră câinele.
Numai inima mea – una
într-una mi-o latră luna.
Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
și umbre, cu sutele –
nu te latră câinele.
Dar când toamna dă în iarnă,
inimile ți se darmă
de din verde către galben
cum văzui la domnul carpen.
Numai inima mea neagră
necăzută stă și-ntreagă.
Pledoarie
Toți tăceau ostentativ
ca și cum
li s-ar fi cuvenit să li se vorbească,
iar ei
de multă vreme ar fi avut
dreptul de-a fi obosiți
de cuvinte,
sau, pur și simplu,
să moară.
Dar când el le-a vorbit
toți s-au repezit asupra lui.
Toți dădeau în el,
toți se încercau, și se îmbulzeau
care dintre ei să-l învingă
mai desăvârșit, mai definitiv,
chiar și plătind, neferindu-se chiar
să fie arși pe ruguri
pentru aceasta.
Sau, pur și simplu,
să moară oricum.
Totuși, toți
deveneau cu atât mai mari
cu cât îl dovedeau mai slab
pe el, pe singurul.
Pe el
mincinosul.
Pe el
singurul care nu avea dreptate
și asta tot timpul.
Dar el,
el e singurul care a spus neadevărul
și e tot timpul
tot timpul lung în care
cei care au spus adevărul
au avut vreme să și moară.
Dar el e tot timpul
pentru că tot timpul
se va găsi câte cineva
care să rostească un adevăr
învingându-l,
chiar cu prețul de a se lăsa ars
pe rug.
El e necesar tot timpul,
pentru că este cel mai bun învins.
Fără el nu se poate nimic,
căci fără minciună
adevărul nu ar avea nici un rost.
Învins de toată istoria,
învins de oricine,
lipsit de un unic dușman,
prezent
la carul de triumf
al oricui,
la atâtea care de triumf
încât numele lui
a devenit cu mult
mai vestit
decât numele
oricărui învingător de-al lui.
Învins de profesie
și prin mit,
dar dacă
el e, nu îndrăznesc să spun ce,
dar dacă
el e, el e, el e, el e…
Câmp
Eu cred că pământul e plat
asemeni unei scânduri groase,
că rădăcinile arborilor îl străbat
atârnând de ele-n gol, cranii şi oase,
că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc
şi nici nu răsare acelaşi soare,
ci tot altul după noroc
mai mic sau mai mare.
Eu cred că atunci când sunt nori
nu răsare nimic, şi mă tem
că s-a sfârşit definitiv cu şirul de sori
lunecând dinspre iad spre eden.
Atunci trimit păsări dresate
cu ochiul bun şi cercetătoare,
care să-mi spună încotro trebuiesc îndreptate
câmpiile, să-ntâlnească alt soare.
Împotriva mării
I
Cerc tu, idee
a mediocrității,
calotă sferică, tu,
burghezie a sferei,
cerc – burg
cercburg
sân de apă umflată de pești
cercburg, neliniștit
de superficialitatea unor valuri
mărunte ele însele,
meschin tu însuți.
II
Orice, numai înecat nu.
Viața nu s-a născut din apă.
Noi nu suntem urmașii peștilor,
pentru că pești nu există.
Există numai ceea ce trăiește deasupra,
numai cel care poate să vadă direct soarele.
Aer, aer
aerburg,
deasupra ta exist.
Tu ești în afară,
tu ești suav,
dar eu sunt și în afara ta.
III
Triunghi, patrat,
voi sunteți forme ale libertății de gândire,
cercul, calota, cerburg cel cu ființe
care merg cu picioarele pe cer
și cu fruntea în nămolul miezului,
cerburg, oraș pe dos,
oraș nefrumos
oraș limitat
sclav fără aripi
lanț fără verigi
sare, sare
fără cristale.
IV
Și numai dacă plâng
mi s-ar uda fața,
dar și aceea ar fi o lacrimă limitată.
Tristețea e o limită.
V
…Ar avea un înveliș de platină
care nu se clatină,
sub el ar avea un înveliș de plumb
niciodată sferic, totdeauna strâmb,
sub el ar fi un înveliș de mercur
risipit de jurîmprejur
și în centru, o casă
unde o mireasă
gătește de mâncare
animale de sare,
pentru bărbatul care nu se mai întoarce,
pentru copiii care au plecat.
…și în pântecul ei, ace și ace
și-n măduva acului, un fir înnodat.
VI
Animale din interior, fără lumină
aproape toate la fel,
lungi,
animale în burtă de animale
strat de apă gros, fără lunete
fără fereastră, fără ușă
cerburg
lipsă de suflet
pentru că sufletul nu locuiește în trup,
pentru că sufletul
e cu totul altceva.
VII
Culori care nu sunt pentru văzut,
sunete nu pentru auzit.
A muri într-o cutie sferică,
desperare, o, limită,
egoism și bancă a cosmosului
în care a fost depusă nu limita
ci limitarea.
Și astfel, veșnicii…
pentru că nimeni nu vrea să se spargă,
pentru că nimeni nu are de ce să se spargă.
VIII
Alge bolnave,
fluturi marini ai mirosului,
Cerc de jurîmprejur,
și numai cerc și numai cerc.
Măcar de-ar fi ochi,
dar ochiul, el însuși meschin,
e sfărâmat prin pupilă
spre înainte.
Mare fără pupile,
oarbă,
în sine,
apăsându-se în sine
măcinând în sine existențe
fără puterea exploziei
IX
Scârba de a te îneca,
scârba de a intra în limitare,
conservă de timp, rușinoasă,
maț al zeului bolnav
pântec voindu-se glob
piele acoperind piele,
acoperind pielea care acoperă piele,
care acoperă piele
și niciodată dedesubt – carne
și niciodată dedesubt – os.
X
Dacă n-ar fi mările, dacă n-ar fi oceanele,
dacă n-ar fi decât câmpie și râuri și câmpie,
și dantura munților.
O, nici câmpurile și nici râurile –
limbile noastre,
și nici munții, dinții noștri
n-ar fi altceva
decât maxilarul unui zeu răcnind.
O, ideea meschină de sferă
n-ar exista decât pentru învinși, –
monotonia și pericolul
de a locui pe o sferă
ar fi numai o poveste
de speriat nenăscuții…
XI
Aerburg, Terburg, Focburg,
forturi și clești,
pentru îndreptat orizontul curb,
idei ale orizontului drept.
Voi l-ați născut pe „a fi”
Voi l-ați născut pe „a nu fi”.
Pământul, aerul, focul, da!
Așa, nu !
Pământul, aerul, focul, da!
Apa nu!
Aleph la puterea Aleph
I
Deodată văzum ochiul triunghiular,
toți și singur.
Mă-ndepărtam pe raza lui
atât de iute încât,
deși la-nceput acoperea tot spațiul meu
de vedere,
imediat am distins sprânceana și chipul
ca și cum mi-aș fi dezlipit
fața de fața lui,
sau,
ca și cum irisul lui ar fi însăși bolta –
și pupila lui, soarele negru.
II
Aleph! Iată punctul din care
se vede sensul întregului, ca și cum
sensul ar fi însuși întregul.
Aleph! Iată ochiul; acum
abia dacă se mai zărește,
și ființa întreagă se ridică aidoma
unui săritor, deși
dacă ar vrea să se sprijine
de ceva, nu ar avea de ce
să se sprijine.
III
O, poate că sunt mult prea aproape,
aproape,
și stăm lipiți unul de altul…
Și dacă totuși nu stăm
aproape,
ci măreția lui
mă face să-i zăresc distinct
fiecare por al pielii?
IV
Curtea de bazalt, gutuii
răsuciți, și aerul de după-amiază
când
aeroplanul lui Blériot zbura
de pe coperta cărții mele.
Sau, poate
era corabia lui Ulisse
cu pânzele transparente
prin care se vedeau norii,
de pe coperta
unei vechi și minunate traduceri
în proză…
V
Aleph! arunc plumb topit
în apa rece.
Aleph! De Bobotează arunc
plumbul topit în apa rece, și
iată-mi ghicesc viitorul.
Trupul plumbului topit
zvârlit în apa rece
e trupul viitorului.
Și viitorul?
Desigur el e mult mai mic
decât Cosmosul.
El e față de Cosmos ceea ce e
ficatul meu față de trunchiul meu.
El e înlăuntru. O, nimic nu e
în afară. Totul e înlăuntru.
Însuși Cosmosul nu există decât
înlăuntrul său.
Aleph la puterea Aleph
nu e cu putință.
VI
Aflându-mă în punctul numit Aleph
m-am ridicat și am zis:
Numerele sunt numele punctelor.
Ele sunt numele celor mai mici existențe,
punctele.
De aceea
ele pot fi numele tuturor lucrurilor,
căci toate lucrurile sunt făcute din puncte.
Numele cifrei șapte reprezentând
șapte copaci
este mai mare decât
numele cifrei șapte reprezentând șapte furnici
Dar în același timp el poate fi și mai mic.
Punctele sunt în mișcare, sau
nu sunt.
Numele sunt însă în veșnică mișcare.
Ele n-au trup. În schimb au suflet.
Punctele sunt în mișcare, deci și numele lor
sunt în mișcare.
Ele au o viteză
1 are o viteză.
1 are altă viteză.
1 și 1 nu sunt aidoma.
Un număr în viteză este mai mare
decât un număr care stă.
Cu cât viteza e mai mare
cu atât
numărul e mai mare.
Viteza cea mai mare a unui număr
este viteza gândului.
Numele sunt abstracte.
Cea mai mare viteză a lor
este viteza cea mai abstractă.
Orice număr poate fi egal
cu restul tuturor numerelor
dacă viteza lui este egală sau
întrece
viteza tuturor numerelor.
Un punct în mișcare
este egal cu toate punctele,
dacă se mișcă la fel de repede
cât viteza tuturor punctelor la un loc, și
mai repede decât toate punctele.
Partea poate fi egală cu întregul,
dacă
viteza părții este egală cu viteza
întregului.
Punctul cu viteza cea mai repede
este tatăl tuturor punctelor.
Numărul său, care este numele său,
este tatăl tuturor ideilor.
Dacă un șir de puncte poate
fi
egal cu toată infinitatea punctelor
la un loc,
dacă
viteza grupului de puncte este egală
cu viteza tuturor punctelor din univers,
la un loc,
atunci și numele punctelor acelora
este egal cu numele tuturor punctelor
la un loc.
Atunci
și numărul punctelor acelora
este egal cu numărul tuturor punctelor
la un loc.
Zic:
Dacă un punct poate fi egal
cu toate punctele,
numărul lui
poate fi egal cu toate numerele
punctelor.
Nu mă interesează decât viteza.
Ea este cea care pune ordine
între puncte.
Dar,
viteză în sine nu există,
după cum
nici numere în sine nu se pot gândi
fără trupurile care le poartă.
Deci taina
dreptății și a nedreptății
stă în punct și în numele lui.
Numai el are viteză.
Viteza
e sensul ascuns, rațiunea
punctului
și-a numărului lui.
VII
Am zis, și mi-a plăcut, și m-am bucurat.
Am zis și am început să plâng.
Fiecare lacrimă era un creer de copil,
dar ochii eliberați nu erau triști.
VIII
Deodată mi se arătă Georg Cantor
care-mi zise:
– Vai mie, de trei ori
vai mie.
După ce-am dat numerelor cea mai înaltă
luciditate
pe care-ar putea s-o aibă un număr,
după ce
am dat trezie punctelor,
cea mai înaltă trezie,
iată, acum,
eu însumi dacă mai pot
să mă arăt în visul
vreunuia care doarme!…
– Cum, strigai, dorm?
– Da, mi-a răspuns, dorm!
Cosmogonia sau cântec de leagăn
Să nu adormi. Spiritele stărilor de suflet
se dau în leagăn. Hei-ho –
pentru ninsoare, pentru gheață, pentru frig.
Să nu adormi. Lasă cerul deschis
până când vom desluși desimea
stelelor unele-n altele,
fără nici o ușă, fără nici o fereastră.
Nu, să nu adormi,
nu, să nu adormi, cine știe
dacă ne vom mai trezi
și unde
și când ne vom trezi
și-n care trup…
Mi-a spus: Uite,
am să mor și am să mă trezesc
într-o vedere,
aici și pretutindeni.
Și eu, și eu am să mor
și-am să mă trezesc într-o vedere,
aici și pretutindeni.
Uite, în mine s-au trezit
toți morții mei
și toți morții morților mei,
prieteni și rude
ai morților morților mei.
S-au trezit în mine, uite-mă,
s-au trezit și fiecare, firesc,
crede că este el,
că eu sunt continuarea lui
că eu sunt el de după moarte.
El crede că sunt eu,
ei cred fiecare-n parte că sunt eu.
Toți morții mei cred că sunt eu
Și eu cred că sunt eu.
Oh, fereastră prin care
fața mea cu o mie de ochi pe ea,
privește…
Nu-mi aduc aminte de ei, nu-i știu,
toți unul într-altul suntem acum,
și numai eu sunt eu.
Să nu adorm. Să nu adormi…
Cine știe în ce putem să ne trezim,
cine știe în cine…
Să nu adormi. Rămâi cu mine. Nu adormí,
până când veghea va mânca din noi
înfometată
și însumi de însumi se va rări,
deodată.
Nu adormí. Rămâi cu mine. Să nu adormi,
până când oboseala va înfige în tine dinți
jertfindu-te unor idoli enormi
și verzui și sfinți.
Să nu adormim, să veghem, să nu adormim
până când oboseala și veghea ne va fi piatră
prăbușindu-se verzui din senin,
idolatră.
Până când veghea, până când oboseala
se vor face iarbă, și trunchi de pomi.
Hei-ho, până când susurând, Kalevala
se va sparge-n eoni.
Până când se va naște un plai,
o gură de rai înghețată,
draga mea Loreley,
oaie neagră și descântată.
O, veghe gravidă de lucrurile lumii,
să nu te întuneci, să nu te stingi, nu te stinge
acoperă-ți cu os, cu mușchi, cu piele
a ta meninge.
Să nu te stingi, să nu lași alt eres
să-ți dea o altă formă frunții,
să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles
ierburile, iederile, munții…
Axios, Axios!
I. Expunere
Deplasare spre roşu, mereu aceeaşi deplasare
spre roşu
o, linii spectrale ale vieţii mele,
îndepărtare secretă şi perpetuă
a insului de sine însuşi,
pretudindeni şi cu atâta pasiune
încât tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă
din pricina răspândirii lui pretudindeni,
din pricina felului în care poleieşte totul
cu acel „sine” de carne şi sânge,
cu acel „sine” de carne şi de sânge lăsat deodată
liber, faţă de propria-i inimă,
apt să-înconjoare orice obiect
în speranţa desfrânată că
acela i-ar putea fi inimă,
într-o altă ordine, mortală, a firii…
Vai mie, şi mai ales – vai
neîntreruptei deplasări spre roşu
a tot ceea ce făcea fiinţă
continuându-mi creierul obosit.
O, discriminare! O, risipire!
Sumbră succesiune a întregului
autonomie a unghiilor faţă de degete.
Şi totuşi, mi se cuvine dreptul
întâiului născut,
dreptul cifrei 1 mi se cuvine.
Cu cât mai risipit, cu-atât
mai indivizibil
însingurat din prietenii de suflet,
urât de umbra copacului,
frumos fără pricină,
nici n-aş putea să mai fiu,
dacă n-aş auzi tot timpul
şi dacă nu aş vedea tot timpul înfăţişarea
fără de sens a-ndreptăţirii mele.
Axios! Axios!
El este demn, el e demn!
I se cuvine, i se cuvine!
El este! El este!
El poartă valoarea în sine,
el are sămânţă!
El este, el este!
El are mir pe frunte!
Prin el se vede ca printr-un ochean
nenorocirea
până când se-nroşesc lentilele de sânge…
Axios, Axios!…
El are vederi prin somn
El are puterea de-a vedea, el are
slăbiciunea de-a vedea
El are suflet, e puternic,
el are trup şi este slab.
El zice de bine despre pătrat
deci este puternic.
El se zice de bine despre pietre
deci este slab.
Dar Axios, Axios!
El este, el e.
II. Pastorala
Ce bine, ce bine
că nu sunt ca tine
că nu ești ca mine
azi și în vechime.
Tu vii cu ai tăi,
eu plec cu ai mei
tot din trei în trei.
Când vii tu – e verde
când plec eu, se pierde
umbra printre pietre.
Ce bine, ce bine
că din înălțime
tu îți lași aripa
să-mi clocească clipa
clipa ca un ou
dublă în ecou
și la vale triplă
până la aripă
cum se mai întâmplă…
Ce bine, ce bine
că bine de tine
care nu ești Nimeni,
și nu ești Nimica,
sugându-mi doar frica
din osul ce-l am
când în mine stam
însuși fiind de față
cu a mea viață.
Ce bine, ce bine
frunză și-un ciorchine,
ciorchine cu boabe
plimbate-n trei roabe
duse la zdrobit
pentru infinit.
Și la stors curat
pentru înnoptat
și la dărâmare
pentru ora mare
ruptă-n clipe line
ce bine, ce bine!
III. Expunere
Lăsat pradă, lăsat la buna-vedere,
apt de a fi hrană,
însumi înfometat;
cu o mână de piatră
mi-am împins, cuvântul cu dinţi înapoia ochilor,
înapoia frunţii,
înapoia cefei,
mai prejos de creştet,
mai presus de omuşor,
rupt de foame în diagonală
dovedind astfel că ocup un spaţiu.
Ha, mâncam destine
mereu alte destine,
destinul de lobodă,
destinul de taur
destinul de porc.
Dinții mei – prietenii cartofilor
depun mărturie despre gustul lor
și numai spinarea limbii mele –
o, câtă vreme ar putea să vorbească,
povestind
despre greutatea vinului, despre
limpezimea apei,
despre focul alb al laptelui,
suavul dop de guri
de noi-născuți, în fermentație…
Destinului meu îi e foame,
destinul meu se hrăneşte cu alte destine.
El se hrăneşte ca să fie hrană la rânduri,
ca să fie hrană altui destin
cu mult mai mare.
El paşte ca să fie păscut,
bea ca să fie băut,
înfulecă urând să fie înfulecat,
înghite ca să fie înghiţit.
O, foame,
tu îmi îmboldeşti totdeauna creştetul
cu o aură de dinţi.
Ne hrănim ca să fim hrană,
mâncăm ca să putem fi mâncaţi,
da atunci când pupila lucidă, a soarelui,
se întoarce să vadă alte vederi
strig:
Axios, Axios!
Trupul îi e de mâncare,
mirosul de mirosit
Axios, Axios!
El se ţine departe de trupuri;
mirosul îi e doar înşelăciune,
iar urma lui, în mocirlă,
e numai un fel al noroiului de a fi.
Axios, Axios!
La cina cea de taină,
el nu e de faţă
fiindcă nu are faţă .
Pentru că n-a pus faţa
pe toate lucrurile.
Iar cui îi e foame
de lucruri îi este foame.
IV. Pastorala
Frunză neagră de pom ars,
mă gândesc la Anahars
mă gândesc la focul veșnic,
care stă în cer ca-n sfeșnic.
Mă gândesc la tot ce arde
cum e sunetul în coarde
cum e apa între maluri
ridicată-n sus, de valuri,
și înflăcărată-n spume
care-neacă-atâta lume
în flamba de foc lichid
descrisă de Euclid.
Frunză albă de pom lin
cuget iarăși la Plotin
și la adevărul sferic
plămădit din întuneric
în care mai an
fuse un cioban
cu-o turmă de oi
dusă în zăvoi
și alți doi ciobani
mult mai ortomani
la apus de soare
ce-au vrut să-l omoare…
V. Expunere
Sătul, sătul până la gât
sătul, sătul până sub bărbie
dar cu gura flămândă
şi cu limba neuscată
de apa unei vorbiri abia izvorâte.
Spun lucrurilor pe nume,
spun „tu” copacului,
mă adresez pietrei cu „mă”,
îi spun „bă” câinelui.
şi dacă vreunul dintre ei
mă-ntreabă ceva
îi răspund cu „îhî” sau cu
„î”
fără grijă de vocale
pe care de multă vreme le-am trimis
ostatice
celui mai mare peste vorbire
ca să-l linguşesc
ca să-l asigur
de supunerea mea faţă de el.
O, mai-marele nu are gură!
Vorbirea lui nu încape vorbe.
O, mai-marele n-a avut nicicând gură.
El a avut în schimb cu sine, adevărul
O, mai-marele gusta vorbirea,
are dinţi la urechi,
se hrăneşte cu sunetul cuvintelor.
El are dinţi la nări,
se hrăneşte cu mirosul cuvintelor,
dar nu are gură, nu,
nu are gură, nu are gură,
n-are în locul gurii nimic
nimic, nimic
cum este nimicul dintre stele
cum este nimicul dintre degete…
Dar el
singurul
ştie adevărul
şi ar putea să strângă stelele
cum strângi degetele în pumn –
el
n-are însă în cine să lovească.
VI. Pastorala
Și-am zis fluier, și-am zis frunză,
și-am zis femeie lehuză
și-am zis piatră ce-a născut
pietrele de la-nceput.
Și-am zis apă care curge
până când se face sânge
până când se face mare
cu bocet în ea de sare.
Cine vrea să se înece
să se-nece într-o lege,
cine vrea să-și deie foc
încă are mult noroc
că pădurea are lemn,
dacă-i face-amnaru’ semn.
Numai pentru spânzurați
și la cei crucificați,
și la cei morți prin otravă
ori cu capul fruct pe-o tavă,
le spun poate c-au greșit
frunză verde pom chircit.
Mai bine să mori mâncat
risipit și adâncat
în pântec de lup flămând
în zăpadă alergând
fluieraș de os
cântându-i noros.
VII. Expunere
Litere, litere, sunete, sunete,
locuitori ai cuvântului
praf de puşcă al glonţului;
migrează iubirea mea spre roşu
îndepărtându-se de mine.
Abia dacă azvârl după ea
un cuvânt –
frânghie silabică.
Fuge ochiul meu
spre linia spectrală, spre linia roşie,
cu cât sunt mai aproape, fugind
de fuga luminii
cu atât mă trădează mai tare
în numele a ceva care nu există,
în cinstea cuiva
care nu s-a născut.
O, voi sumbre păcate faţă de propriul trup,
genunchi trădător, şi umăr laş,
pântec insolent, coastă
prea fragilă ca să slujeşti unei corăbii,
stern emoţionat pentru nimic, arcadă
încoronând un ochi miop, bărbie,
călcâi al Achile, în plină faţă
implantat, şold
învineţit de greutatea unei săbii
şi voi, vertebre, cranii ratate
parcurse de singurătatea măduvii.
Tu, beregată, tu, draga mea,
tu, sclava mea iubită,
tu, rădăcină a copacului numit
„Axios!”
Numai tu mă iubeşti
numai din tine se naşte
„Axios!” cuvântul din flori.
Axios! Axios!
El nu a greşit-dacă
nu ar fi avut trup, ar fi avut silabe.
Ah, dacă ar fi avut numai silabe…
Axios! Axios!
VIII. Pastorala
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele
osul umărului alb
mirosul de ceafă, dalb,
ochiul cel închis dormind
călcâiul în zbor fugind.
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele
toate subțioarele
chiar și arătările
și înfățișările…
Dar rămân tot nesătul,
trupul tău nu mi-e destul
umbra ta nu mi-e prea lungă
nici mirosul tău din luncă.
Scumpule, străinule,
ți-aș mânca și vinele
dar nu-mi place sângele.
Sângele ca sângele,
mai ales cuvintele
ce-ți apără vintrele.
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele.
Tu mă lași mereu flămând
de îndepărtatul gând.
Cerc să mușc de din cuvinte
umbră cad, de pom, cuminte,
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele…
Împotriva cuvintelor
I
Timp nu are decât Timpul.
Adevărații copaci au numai frunze
și se simt destul de bine astfel,
cu atât mai mult cu cât frunzele
se aseamănă cu secundele verzi.
Adevărații copaci seamănă cu orele, sau
cu zilele cărora le poți vedea
toate secundele deodată,
dar numai atât.
II
Ah, cuvintele, tristele,
ele curg în ele însele,
deşi sensul lor este static.
Ce tragedie cuvântul „iubito”!
După litera I urmează litera U,
după litera B, litera I,
apoi T, apoi O…
Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp
între I şi O,
deşi „Iubito” nu are timp,
ci este tot şi dintr-o dată.
Sau nu: a fost… Sau nu: va fi
sau este pur şi simplu.
III
Prima literă a oricărui cuvânt
se află-n trecut, –
ultima literă – de asemeni,
Numai trupul cuvântului
e în prezent.
„Iubito, iubito, iubito…”
Uită-te la mâna mea
pe care o ţin împodobită cu un pahar.
Acum e sus,
acum lângă chipul meu,
acum, pe masă, paharul gol.
I – a fost sus, U, – lângă chipul meu
B, – se află acum pe masă, gol.
Va urma din nou I,
lângă chip îl voi ţine pe T, şi
iarăşi O va sta pe masă, singur şi gol…
Iubito, tu,
viaţa mea despre care
nu pot striga
decât lucruri ale trecutului, –
viaţa împodobită cu sunete
care-ndată ce sunt
au şi fost…
IV
Numai timpul are timp.
El, singurul, are ființă lungă.
Sufletul, oasele lui obosite,
pe un pat, într-una, vor să se-ntindă –
făcut dintr-o singură scândură
și mai apoi, dintr-un fulg,
și numai un fulg
care n-ar putea niciodată să zboare,
să se smulgă
din prezentul acut.
V
Copacii n-au timp
decât dintr-un puct de vedere al cuvintelor…
„copaci” – se numesc
din înșelătorie doar.
Pur și simplu există
și asta e tot,
iar atunci când nu sunt
e ca și cum nici n-ar fi fost.
VI
Cuvintele – tristele
jumătate Timp – jumătate lucruri,
atât de multe încât
nelămuresc timpul,
atât de timp
încât adumbresc lucrurile.
Cuvintele
peşti abisali,
numai sub stratul de lucruri există.
Cum le scoţi în afară
în timp,
explodează.
Jalnică, tristă explozie –
încât îmi vine să strig:
„Iubito”, „Iubito”
rămâi înainte-mi, iubito;
lasă-mi cuvintele să se izbească de tine
ca să se întoarcă la mine.
Tu eşti cerul gurii mele
şi dacă
ai să râzi
şi-ai să-mi spui că ai chip
şi făptură cu braţe,
am să-ţi spun: nu-i nimic,
eu nu am nici făptură, nici chip…
VII
Cuvintele – tristele,
numai dacă se lovesc de ceva,
numai dacă le apasă ceva
există.
Cuvintele
nu au loc decât în centrul lucrurilor,
numai înconjurate de lucruri.
Numele lucrurilor
nu e niciodată afară.
Şi totuşi,
cuvintele, tristele,
înconjoară câteodată timpul
ca o ţeavă, apa care curge prin ea.
…ca şi cum ar fi lucruri,…
oho, ca şi cum ar fi lucruri…
VIII
Iubito, mai bine
ţi-aş aşeza o ramură în braţe.
(Numai timpul are timp
şi nicicând
nu-şi întrerupe creşterea nefinită…)
Cuvintele, laşele,
ele singure se ucid pe ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniştitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai între ele, pentru dreptul
întâiului născut,
tot timpul şi tot lucrul,
unele pe altele.
Niciodată un copac
n-a ucis un copac, –
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.
Numai numele copacului ucide
numele copacului
numai numele pietrei
ucide, depunând mărturie
despre numele pietrei…
Iubito, iubito
pururi fără de nume, iubito.
A inventa o floare
I
Din nou mă sprijin numai de cuvinte
Nu e nici o muzică să izbucnească
din osul nimănui…
Și nici sufletul nu are în sine
liniștea potrivită orelor fericite
legănate în adaosul de alcool blând.
Și nici prietenul cel puternic și apropiat
tristeților și marilor idei.
Și nici femeia credincioasă
ca o bătrână vulpe gravidă și atotștiutoare
în amănunțitele treburi ale câmpiei.
Și nici îngerul tatuat cu hărți,
nici unul
nu este de față.
Numai cuvintele, numai ele
prea puțin doritele, –
ca niște mercenari nervoși
îmi urmăresc gestul inimii amorțind,
jetul privirii pulverizând
imaginile tradiționale ale lumii mele
alergând sub ramuri, înotând în mare
levitând în aerul plin de simunuri…
II
Vai, înțelesul este mai iute decât
timpul înțelesului.
Și nici nu există înțeles ci numai
înțelegere.
Vai, înțelesul prea iute pentru trupul nostru,
vorbind
o altă limbă…
Și groaza de-a fi primii, de-a fi singurii,
de a ne inventa mereu
în trecutul surâzând aidoma buzelor,
dezvelind dinții albi ai prezentului
sălbatic.
Poate că din singurătate ne inventăm stăpâni.
Zeii nu sunt decât în viitor.
Jupiter Tonans și frumoasa Junona
urmează abia
să se nască
în antichitatea cea dulce
a viitorului.
…Neliniștea, groaza
de a fi primii și singurii
de a fi hymene ale universului.
Tălpile sunt mai îndepărtate de creștet
decât trecutul de prezent. Noi,
hymene ale cosmosului suntem,
și din singurătate ne inventăm stăpâni
în viitor.
III
Orice cuvânt este un sfârșit,
orice cuvânt din orice limbă este un strigăt
de moarte
al unei specii, din nesfârșitele specii
care au murit fără să se mai nască,
făcându-ne loc, nouă, singurilor, primilor
care ne-am născut.
IV
Singur sunt și mă sprijin
de „A” frumoasa vocală
matricea literelor toate…
Și spaima de a fi singuri, de a fi
primii,
de a fi hymene.
Și nevoia de a inventa stăpâni
zei și flori,
toți, absolut toți în viitor,
în viitorul verzui pe care-l numim
trecut…
A inventa un râu curgând liber
prin aerul fără maluri…
A inventa o floare
al cărui miros
suntem.
Cântec de scos apa din urechi
I
Fir-ați pomilor, să fiți
foarte albi și zugrăviți
pe fulgul de peană smulsă
din norii cu față cursă.
Ah, să cadă peste mine,
frigu-n boaba de ciorchine,
cum decade dusă-n vin
via vie, în declin,
căci mai bine-ar fi să mor
decât să îmi fie dor
și mai bine-ar fi să pier
decât să îmi fie fier
vorba ridicată-n cer,
vorba cea cu trup de aer
litera cu râs de vaer…
Numai greutatea-i grea
numai roata se-nvârtea
în ieri și-n alaltăieri…
Suflete, mai bine pieri.
II
Mi-e dor de felul cum miroși,
de felul cum adormi cu tâmpla
peste menhirii somnoroși
și înverziți de ploaie.
O, niciodată, niciodată, niciodată
nu mi-a fost dor de vreo idee,
ci numai de un măr sau de un mers de fată
sau de o după-amiază.
Prea multe gânduri, și-apoi iarăși gânduri
și tot cuvinte fără trup,
mi-e dor de cuie și de scânduri
și de eres.
Ah, blestemate lucruri-bine
mirositoare întru nări,
mi-e dor, calule șchiop, Aleutine –
pahare goale…
Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,
o, lucrul veșnic
sculptat de mine numai bust
și în cuvinte.
Dar nu pot nu e spart timpanul
prin care curg anomalii,
numite ora, ziua, anul
sau nenumite.
Urechea mea este un țărm de mare
e marginea de sus a sunetelor lumii,
supusa arătare
a neființei.
Doamne, Ptolemeu, blândule,
niciodată nu mi se face dor de idei
ci numai de lucruri, schimbându-le
din unu în trei și în cinci.
Mi-e dor de pietre, mi-e dor de carne, de trei,
de cinci, de șapte, de paisprezece,
de funia mirosului din tei
de care-am să mă spânzur.
Dar asta nu se-aude, nu, nu se aude,
unghiile mele sunt urechi, ele aud pipăitul.
Declar că mările sunt ude
și infinitul, ud.
Spun că sunt pești de sunet în vorbire,
că îi putem pescui cu undița
Declar că sunt smaragde și porfire
încoronând literele.
Surd, surd, astupat de apă
în care n-au mai căzut îngeri, de mult, –
și cal cu bot lung care nu se adapă
din cuvinte.
Niciodată nu mi-a fost dor de vreo idee
țin minte numai mașinăria
rubinelor dintr-o scânteie
care apără matern uzura timpului.
III
Curcubeu-beu
spaima lui Anteu
lacrimă în pleoape
cer cu alte ape.
Scutur dreapta, scutur stânga,
urechea de om nătânga.
Scutur vântul, scutur grâul
gura cea cu dinți și frâul
océanul din ureche
făcând stelelor pereche.
Numai cu de lucioli
când diezi și când bemoli
ha și ha
și ha și ha
plec urechea la dreapta,
hî și ha
și hî și ha
plec urechea la stânga
nu curge nimic din ea.
Dac-aș pierde din ureche
sunetul – umbra pereche
lumilor și morților
zilelor, nezilelor,
orelor, neorelor
și chiar nesecundelor
lepădat de apa care
ține pești în ea ca-n mare?
…timpanul mi-ar sta femeie
gravid numai de idee.
Prin simpla luare
Nu pot să plâng decât
dacă mă vede cineva.
Umflat de lacrimi, nu-mi pot elibera
lacrimile
decât dacă ele cad drept
din ochiul meu în alt ochi.
Dac-aș putea să plâng singur
nevăzut, în întuneric,
în frig, –
aș putea să nu mai fiu, dintr-o dată.
O, lucrurile,
ele sunt umflate în sine
de lacrima lucrurilor.
O, verdele ierburilor,
el e umflat în sine
de lacrima
verdelui
ierburilor.
Dar nu este ochi sec în vreun lucru,
ca să absoarbă lacrima lucrului
Și nu este ochi sec
în verdele
ierburilor,
căruia să-i fie sete de lacrima
verdelui
ierburilor.
Nu pot să plâng, decât
dacă mă vede cineva,
nu pot să plâng, decât
dacă îi vede cineva.
Vederea nu e altceva
decât absență,
necomunicare.
Numai lacrima, numai ea
transportă sinele către sine
ridică sinele din sine,
ia sinele din sine,
prin simplă luare.
Dac-ar putea să plângă iarba, ah,
n-ar mai fi nimic de păscut;
dac-ar putea să plângă caii, ah,
n-ar mai fi nimic de călărit.
Dac-ar putea să plângă călăreții, ah,
nu ar mai fi deasupra cer cu stele;
dac-ar putea să plângă cerul, ah.
nu ai mai fi deasupra, doamne.
Iar marea ta lucrare
exprimată deodată,
printr-o simplă luare,
ar fi ca și cum n-ar fi fost
niciodată.
Dă, Doamne, o ploaie albastră
I
Ca să se spele, ca să se usuce într-un simun
de suflete, părăsind trupuri de copii striviți
sub roata de beton a clipei de acum,
sculptată de fenicieni și de hitiți,
las sufletul istoric și prădat
în piramida unei limbi de mult latine,
întinsă să stea ca într-un pat
de aripi jupuite de pe îngeri, bine,
și strig în sus, și strig în jos,
la dreapta și la stânga și-nainte
și înapoi, profund nesomnoros,
limba cu luna nouă, dinte:
Să fim spălați de un lichid, să fim spălați
cum speli cu cârpa udă o fereastră
de tine, Doamne, vitregii tăi frați,
cu o torențială ploaie-albastră.
II
Plouă, șiroiește cu îngeri, cu stafii,
pe acoperișurile de tablă, pe mansarde.
Râuri verticale, sunet gri.
Acum se stinge tot ce arde.
Plouă, călătorim în sus pe crocodili
de taină dintr-un Nil smucit, în sus,
dus într-un Nord de nori aproape imobili,
ferind de noi un cer din Sud, hindus.
Plouă, se lipesc aripi de apă de geamuri.
Frigul își întinde spre noi o limbă ascuțită și dublă.
Duce-m-aș călare pe un cal fără hamuri
în câmpia neagră, lugubră.
Duce-m-aș cu părul ud de îngeri, de stafii,
izbit în tâmplă de icarii scânteind
ai apelor, căzând de sus atât de vii
din suspendatul, fixul, labirint.
Egg
Nu pot alerga decât în direcția ochilor mei.
O, zeul, cum îmi locuiește-n creer.
Nu pot alerga decât ca patru după trei,
ca sunetul de greier după greier.
Tu, mare proprietar de creere ce ești,
tu, care alergi numai înaintea ta,
tu, nefirescule între firești
trăiri, de pururi altceva.
Nu, niciodată nu ești tu
în centru cum e galbenul,
înconjurat și-atunci și-acu,
de corcovul, de carpenul.
O, nu există nici un ou
din care să se nască
lumea trăită rău, din nou
în lumea cea visată și cerească.
Pământul însuși nu e ou, nu, nu!
Din el nicicând nu se va naște
pământ cum naște din ecou
ecouri, împietrite, moaște.
Egg, tu nu ești, Egg, nu exiști
în timpu-n care sunt și sunt.
Pământul nu e ou, el nu
va naște din pământ, pământ,
Să fie sfântă întâmplarea de a fi,
ales sau nu, dar pururi însuți,
mirată lacrimă care-ți ivi
înnobilând cu sine plânsu-ți.
Certarea lui Euclid
Postulat
„Nici un lucru nu poate să ocupe același spațiu în același timp cu un alt lucru” Fals citat din Euclid
I
Dar sufletul și trupul?
Adorm și îmi las capul să-mi atârne
în lumea simultană,
eliberând de greutatea capului meu
această lume
și-ngreunând cu greutatea
acestuia
lumea simultană.
Cum, nu?!
Cum nu se poate, cum nu se pot
în același timp, în același loc
două lucruri.
Dar sufletul și trupul?
Dar helful și helvolul?
II
Ah, da, eu locuiesc într-un spațiu
lipsit de generozitate.
Locuiesc pe o sferă, pe o sferă,
pe o sferă,
pe o sferă.
Dac-aș fi locuit pe un pătrat, pe un cub,
ar mai fi fost o oarecare risipă
dar eu locuiesc pe o sferă, pe o sferă,
pe o sferă,
pe o sferă.
Totul este bazat pe economie.
Maximum de conținut,
minimum de formă.
Libertatea este o formă.
Conținutul este însăși existența noastră.
Totul e bazat pe economie;
pământul este o sferă,
luna este o sferă,
soarele este o sferă,
stelele, sublime, sunt sfere.
Locuiesc pe o sferă, pe o sferă.
Pământul are munți,
luna circuri
soarele pete,
stelele raze
dar numai pentru lumea aceasta,
a mea,
dintr-o iluzie a ei, de libertate.
III
Nu se poate copacul să fie copac.
Ar fi prea liberă vederea vegetalului.
Nu cred că am două mâini și două picioare.
Ar fi prea liberă vederea trupului.
Totul e bazat pe economie.
În lumea simultană, trupul meu
se compune cu trupul meu
și ramura se compune cu ramura
și trecerea timpului
cu trimbulinda timpului.
În lumea suprasimultană
trupul meu și cu trupul meu
se compun cu trupul meu.
Cu toate la un loc, simultan.
Ca dinții care mușcă
fibră numai dintr-o lume
și se compun cu dinții care mușcă
hălci numai dintr-o lume
care se lumizează
trimbulindă
într-o sferă, într-o sferă, într-o sferă.
IV
Totul e bazat pe economie.
Nu pot să cred că frunza e verde și atât.
În lumea simultană ea este ahov
și-n cealaltă lume simultană este sirip
și-n cealaltă lume este ep
în cealaltă up
și-n toate celelalte este cum este
ca să se adune, cu toatele la un loc
și să nască o sferă.
V
Trec strada.
În lumea simultană se dărâmă-un zid
În lumea simultană, alta, tocmai se cucerește
turnul de la Malta
și-n cealaltă lume simultană
tocmai explodează o bombă.
Și încă-n lumea cealaltă
a celeilalte,
oceanul
e liniștit și fără vânt,
încât atuncea când trec strada
și calc cu talpa mea pe lucruri,
în lumea simultană cealaltă,
ca și Iisus mă plimb pe ape.
VI
Dorm într-un pat dintr-o mansardă,
în lumea simultană patul meu
e jumătate într-un zid
jumătate-ntr-un motor;
și-n lumea cealaltă, simultană, plouă,
și năpădesc de sub cearceaful meu ciuperci.
În lumea aceasta este pace
în lumea simultană e război
în cealaltă lume simultană este primăvară
și este trinbulind
în cealaltă lume simultană.
VII
A,
E,
sunet pentru gura compusă cu gura mea
urmează.
Și apoi complimentarul lui A
și apoi anti A
ca să facem sfera, sfera, sfera,
sfera.
VIII
A, trupule, ah, copacule,
ah, iarbă cu verde, ah, iepure,
compunându-ne, îmbucându-ne
roți dințate, asimetrice,
gândule.
Numai neliniștea îmbucărilor noastre,
maxilarul de sus al zeului de mâine
și maxilarul de jos al zeului de ieri
mâncând prada de azi…
IX
Euclid, bătrâne și neomenescule,
tu ai crezut într-o lume singură,
cu postulate neomenești,
Ai hrănit omenirea
cu un bun simț al stelelor,
crezându-le singure.
Ai nemurit dintele
dar nu și mușcătura.
Cu adevăruri ale clipei
ai vrut să-i spui: oprește-te
când nimburi ale lumii simultane
ne înfloreau pe creștete.
Oh, Euclid, nebunule,
prea bunule, străbunule,
nesăbuitule, plecatule
și pentru nimeni arătatule,
dar clănțănirea dintelui pe dinte
și sunetul scăpat în sus,
din sfera-fiu și cea părinte
rămase-afară de nespus.
Rămase-afară liberă
neeconomică,
oribilă.
X
Te cert, Euclid, bătrâne,
așa cum Iov îl certa odinioară pe Dumnezeu
ce-l umpluse de bube; de boli,
numai dintr-un pariu cu diavolul
cu care se compunea ca să facă o sferă.
Te cert, bătrâne, nesăbuitule,
lipsitule de vocație ce ești,
libertate și câmp, eremitule,
cerescule între cerești.
Și plâng pe mâna ta muntoasă
cu lacrimi lungi ca niște câini de vânătoare
spunându-ți: sfera nu-i frumoasă!
Dar să existe sfere, oare?
Pentru Nichita 