[…] „O viziune a sentimentelor” este, de fapt, tot Sensul iubirii. […] Brusc m-am gândit: o parte din materialul convenţional, o parte din materialul numit creier, care era predestinat să intre în prima carte, a intrat în a doua carte. A doua carte este umbra primei cărţi.

– Nichita Stănescu, cf. unui interviu, TVR

Autoportret în timp de veghe

Veghez la poarta lumii fără de canate:
aici, ideile, cuvintele noastre devin adevărate.
Iau chipul zvelt al podurilor de beton,
iau trupul vechi al schelelor de fier,
le-atingi cu auzul și ele au sunet, au ton,
le izbești cu privirea și ele nu pier,
le pipăi cu trupul, cu sufletul, și vezi că există.
Aici începe lumea nouă comunistă.
Cuvintele goale, ideile ciunte rămân afară,
Aer se fac, înnorat, tigvă-ngropată-n nisipuri de fiară.
Veghez și sunt drept și înaltă e umbra mea.
Constelația ochilor mei e atrasă de roșia stea,
O, păsările s-ar putea odihni în ele
ca pe niște ramuri colorate.

Lauda omului

Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii – o emoţie copleşitoare…
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare…
Sunt mişcare-adaugată la mişcare
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul!

Cântec pe o schelă de aluminiu

Și mă saltă o pală de vânt
în trecere, de subsori,
cu două brațe transparente, până la nori,
și eu îmi ling pieptul, fulgerând.

Oh, și așa, dintr-un salt într-altul,
mi-a lovit talpa un pisc alburiu
și s-a-nroșit de rubine din sângele meu,
mai târziu,
când prelungeam cu mine înaltul.

M-am întretăiat și cu un suflet plutitor.
Era trist când mi-a spus:
N-am mai coborât din curenții de sus,
de când m-a zvârlit o ciupercă-a Hiroșimei, în zbor.

Oh, i-am strigat, suflete,
eu n-am murit!
Înseninează-te cu lună pentru mine.
Schele-au țâșnit în străvezime
și dansez peste ele, însoțit de lumine,
cu vârful privirii în viitor.

Sufletul metalic al orașului

Se face seară și orizontul coboară.
Orașul își ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic brațul, umbra lui ascuțită
izbește capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aș fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primești nepăsător în scut.

Ești sufletul de metal al orașului.
În amurguri apari în piețele ovale:
– Cetățeni, s-a facut seară. Încep serbările!
(Brațele tale bărbătești par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele și ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelți, când mă-ntorc de la lucru,
un cartier al orașului se ridică la lună.

Nu te recunosc niciodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndragostită
de tainicul zenit.

Târziu de vară

Stăteam aplecați deasupra șinelor strălucitoare,
cu fețele iluminate de flăcări roșiatic-albastre.
Aerul ridica un sunet înalt de privighetoare,
străpuns de săgețile sufletelor noastre.

Reparam o linie de tramvai pe largul bulevard,
o sudam, o-ndulceam sub ciocane rapide.
Umbrele noastre, ca un pașnic stindard,
pe adormitele ziduri se cățărau, arcuite.

Fierul isca, izbit, hieroglife în aer, sonore,
și noi descifram curioși o mitologie,
se perindau prin imaginația acelor dinamice ore
obeliscuri de foc, piramida furnalelor liliachie.

Fețe de oțelari apăreau în deasa lumină
pe care metalul topit o zvârlea.
Iar săgețile sufletelor smulgeau o senină
cântare, din aerul care ne înconjura.

Sensul oțelului

Vedeam oțelu-n fierbere cum zvârle
comete, și le atrage înapoi
asemenea lui Cronos, pe-ndelete,
cu dinți de foc rupând spre el căldura,
și aerul pulsând și zgura,
într-un neîntrerupt șuvoi.

Aluneca pe-o roată de lumină,
și-n echilibru, nu se da de-a-dura.
Neîntrerupt își răsucea statura,
și îmi părea deasupra-i că-și înclină
cerul cu stele osatura.

Dar îl priveam lucid și concentrat
și nu lăsam din el nimic să-mi scape,
radiografic văzul meu l-a cercetat
pe îndelete și de-aproape.

Nu, n-am distins în el sticlind
vreun tăiș ori vreun contur de armă.
Părea un leu străpuns răgind,
privirea mea părea că-l sfarmă.

Dar am zărit în trupul lui,
tot mai distincte și mai zvelte,
pentru construcțiile vieții
cristalizându-se, unelte.

Vedeam oțelu-n fierbere cum zvârle
comete vii, și zborul lor
izbește-n timp, și timpul cum răsună,
zvârlindu-și, lung, ecou-n viitor.

Continuitate

Alergând, alergând mi se-ntețeau mușchii,
scheletul alb ce-l țin în mine,
ca marmora lui Michelangelo statuile,
a început să se facă mai luminos, mai
luminos
vertebră de vertebră, os de os.

…Până când, până când
în tâmple și în frunte mi se-nfigeau sunând
întâmplări, amintiri, amintiri, întâmplări,
speranțe și vise, veniri și plecări.

Alergând, alergând, mai adâncă-i mereu,
urma-n pământ a piciorului meu,
până când zidul de gheață al morții îmi bate
pieptul, cum bați pe-un lingou
știutul însemn de carate.
Și omoplatul se face
pală subțire de helicopter
ce se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte
dintr-o boltă în alta,
dintr-un cer în alt cer,
iar gândul meu scris își înfige-n pământ
rădăcinile, sondele, ancora,
visurile, dorurile, patimile.

Geneza

Ne opream în fața fiecărei luciri,
atingându-ne tâmplele.
Și cum te țineam cu brațul, lângă inimă,
coama ta inelată-mi îmbrăca umărul
cu o mantie foșnitoare.

Ne priveam unul pe celălalt, deodată,
ca pe o hartă a lumii.
Râdeam de înfățișarea noastră, de faptul
că am două mâini.
Le-ntindeam în aer, și tu
credeai că sunt două spițe de roată,
în timp ce gândurile ni se fugăreau
pe o aeriană câmpie.
Se chemau, se sărutau
pe o aeriană câmpie.

Uite, strigai, pe-aceste frunți omenești
se sprijină lumea ideilor,
așa cum odinioară pământul se sprijinea
pe spinările elefanților indici!

Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubește,
și iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
si iată-mă fără să dorm,
aievea văd zeii de fildeș,
îi iau în mână și
îi înșurubez râzând, în lună,
ca pe niște mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roțile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, și Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roata și ea se urnește.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeițe-ale aerului, dintre noi doi.
Și eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, și lucrurile vin
tot mai aproape,
și pieptul mi-l strâng și mă dor.

Leoaică tînără, iubirea

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.

Și deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene
încă-o vreme,
şi-încă-o vreme.

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
și-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenți și goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, și-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
și ora, lovită, se sparse-n minute.

Aș fi vrut să te păstrez în brațe
așa cum țin trupul copilăriei, în trecut,
cu morțile-i nerepetate.
Și să te-mbrățițez cu coastele-aș fi vrut.

Visul unei nopţi de iarnă

Apărea în stele dinţate
chipul tău de atunci, numai contur.
Nopţile mele, în nopţile mele.
Stam lungit pe zăpadă, privirea
îmi hoinărea printre cetini, în jur,

şi nu mi-era frig. Dimpotrivă,
abuream tot ca o pâine albă.
Stelele mă priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visătoare,
o, voi, fosforescentelor oase!

Tot viitorul călătorea, călătorea,
de sus, de sub norii cei nevăzuţi,
pe fulgii cei albi, căci ningea,
dragostea mea i-apăsa, apăsa,
şi ei mi se topeau în răsuflare.

Pân’ la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
dacă-aş fi vrut să calc peste gheaţă,
până la cot mi-ar fi intrat mâna,
de-aş fi voit să mă sprijin mai bine
de trunchiul bradului de lângă mine.

Dar eu abuream trântit în zăpada
ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pământul şi piatra,
şi m-aş fi agăţat de cer,
dar mi-era teamă că-l rup.

Astfel ajungeam în fundul pământului
tăind, cu trupul, un con de vulcan.
Stelele, capete fără trupuri,
mă iubeau, lunecând simultan
pe-o secundă cât ora, pe-o oră de-un an.

E iarnă, şi eu stau întins, pe sub cetini,
şi miezul de lavă îl iau şi îl pun
sub creştet, şi tot nu adorm.
Şi, întruna,
din mine spre tine răsar şi apun.

Amfion, constructorul

Amfion, cântând, zidurile cetății cresc, cărămizile așternându-se singure. Mit elin

Aici, pe câmpul unde în vechime zeii
n-au trecut decât călări,
unde pietrele-și arată colții albi, și iarba
fuge speriată în verzuiele zări,
îmi dau întâlnire cu tine, femeie
zveltă și sălbăticită de frumusețe,
înainte de răsăritul soarelui, când stelele
rostogolindu-se-nclină cerul într-o parte,
și tu, venind,
de tine
doar un strigăt mă mai desparte.

Cele mai tainice
și cele mai adevărate cuvinte de dragoste
ți le spun, înainte de-a te zări.

Bat aerul cu toate valurile mării,
șfichiul lor răsucește copacii,
și sepiile, și rechinii, într-un dans de oglinzi.
Te aștept să-ți desprinzi
trupul din iarbă, femeie.

Din umerii mei și din întreaga mea putere
țâșnesc două pantere, nemaivăzute pantere,
pe ape se-aștern, curcubee,
și se fac viaducte și poduri, curând,
peste căi ferate lucind, peste trenuri trecând.

Din pieptul meu arămiu,
vărgat în părți de vițe mușchiuloase,
aidoma vor țășni, mai târziu,
leii cu coame flocoase, în friguri,
ca niște explozii de aur vor țâșni
și vor bate aerul și se vor prăbuși,
și se vor face temelii
și terasamente și diguri.

Din coastă, zbătându-se ca o sabie,
își va arcui în salt trupul lucios
delfinul, din tot cârdul cel mai frumos,
izbind cu coada aerul lichid.
Și va coborî, încolăcindu-se ca un cercel,
și se va face zid și se va face crenel.

Oh, pe rând, din genunchi,
condorii vor izbucni în mănunchi,
se vor roti, luând văzduhu-n tăișe
și se vor așeza și se vor face acoperișe,

și din gleznă, până-ai să te-arăți, femeie,
vor pleca și animalele celelalte,
lăsându-mi nerăbdarea împodobită cu plante…

Poate am să-ți subțire ca licărirea,
și-n spatele meu, frenetic crescând, orașul
îți va fura, în văzduh, privirea.

O, gingașul, zveltul tău pas
legănat peste ierburi, printre colții pietrelor!
A mai rămas un gutui,
și un cais a mai rămas,
smulge-i și du-i în piața circulară;
a mai rămas un prun,
și-un arțar a mai rămas,
smulge-i și du-i la-ntretăierile de drumuri;
a mai rămas un platan,
și-un oțetar a mai rămas,
smulge-i și du-i pe cheiul cu poduri!
Mi-a mai rămas și-un ram de tei.
Îl vrei, stăpâna mea, îl vrei,
aici, pe câmpul unde în vechime zeii
n-au trecut decât călări,
unde pietrele-și arată colții albi, și iarba
fuge speriată-n verzuiele zări?…

Către pace

Mă uit în urmă, asupra vârstelor mele,
asupra trupurilor ce le-am înșirat
în sus,
ca pe un stâlp ce sprijină
cerul cu soare la mijloc.

E-un trup de copil ce ține în brațe
un trup de adolescent,
e un adolescent ce ridică pe umeri
un trup de bărbat.
E-un trup de bărbat ce ține pe frunte
tălpile scorojite ale uni bătrân,
e-un bătrân cu mustața-ngălbenită
de tutun,
ce sărută pe gură
fantomele norilor,
cerul albastru, universul negru.

Viața aceasta a mea, ca un stâlp,
o dărui să sprijine bolțile voastre,
la nunți și la nașteri,

și chem îndrăgostiții să-și cresteze
pe el numele lor,
închis în conturul unei inimi mari,
străbătută de o săgeată
a luminii.

Mișcare în sus

Cerul se deșira în curcubee repetate.
Pe dunga lor, săgeata trupului în sus,
fiece vârstă-și încorda, tăind la jumătate
arcul culorilor, supus.

Și se loveau în mine două sentimente,
unul venind călare, celalt purtat în lectici…
Era o izbitură de lumini stârnite
ca-ntre opușii poli electrici.

Vieți revărsat-au fost, ori nouri tragici
pe sub un cer cu stele fixe și etern.
Cerul era în mine și-avea de orizonturi
curbate coastele spre stern,

când două strigăte s-au înfruntat în luptă
(iar semnul lor era contrar)
cu-o mușcătură l-a ucis cel veșnic
pe celelt, numai secular.

Roșul aprins sminti culoarea pală,
lancea căldurii sparse gheața iernii,
mireasma ierbii supse din câmpie
mirosul cel sălciu, de sânge.

După aceea s-a făcut tăcere.
Mai sacada în sus un murmur de oțel,
cerul mărunt se-ntoarse iar în cerul mare,
geamăn și-aidoma cu el.

Doar coama foșnitoare pân`la țipăt
muta tot timpul umbra ce-o zvârleam,
când stam, subțire piatră-n sclipăt,
nemișcător și drept, și surâdeam.

„De-a sufletul”

Trupul meu, cu vedenii cu tot,
a adormit dimineaţa, întins pe podele.
Râd şi mă bucur ca un savaot
şi plec cât mai repede cu putinţă,
dând mai întâi colţul cenuşiu al străzii,
şi-apoi, de-a dreptul prin mijlocul bulevardului,
fără teamă că aş putea fi stâlcit din întâmplare,
de vreo limuzină oarecare.

Iată și lucrurile! Orice dragoste-a mea
pentru ele,
însemnată cu creionul chimic
pe hârtiile ude, caligrafic, cu scrisul rotund,
o flutur în mâna întinsă și apoi
o las să se legene, când într-un colț, când
într-altul, în vânt.

Mă uit în dreapta și-n stânga,
cu mine însumi mă uit,
folosindu-mă ca o privire.
Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,
sunt, tot, un timpan armonios.

Trece-o planetă și-ntreb cine e,
ce e.
Și-apoi mă mir că întreb.
Ar trebui eu însumi să fiu întrebare,
ca să ma audă altcineva decât mine.

Voi, lucruri, sfinxuri mișcătoare,
și tu, iluminare!

Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţea mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

Cântec

E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă fericire, în sus, şi izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.

Ce bine ca eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-nfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

Viața mea se iluminează

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Marină

Palma cu scoici, o, sun-o tu,
în adormirea pietrelor și-a sării,
ca-n înserarea ce ne prefăcu
stâlpi răsuciți sub bolta mării.

Deasupră-ne, delfini bătând
cu coada prora lunii verzi,
lemnul tristeții desprinzând,
ți se părea că-l prinzi, că-l pierzi,

și crabii mâinilor, în lături,
desfășurau, de alge, vechi,
verzoase, fluturate pături,
cu somnul tâmplelor perechi.

O, sună-mi tu din pălmi, sticlește
deasupra cer de ape, străbătut
cu fulgerarea cozilor de pește
la dunga soarelui neînceput.

Melodie povestită

Dragostea pe care ţi-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
şi chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subţire, şi coama neagră
ţi-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome
şi bătaia inimii mele îţi dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
şi cerul şi-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!

Mi-amintesc cu uimire

Mi-amintesc cu uimire și-acum
de timpul în care aveam
o gândire învălmășită, de fum,
în care-amintirile și dorințele și iubirile
se frângeau,
și-așteptam să adorm, să mă azvârlu în somn,
ca un pescuitor de perle, căruia marea
șuvițe de sânge îi smulge din nări.

Eram pe atunci legat de obiecte
ci invizibile liane,
și atârnat de ele-n legănare,
din oră mă săltam în oră,
cum dintr-un arbore într-altul
al junglei de odinioară
Tarzan se arunca urlând,
cu talpa-n aer fluturată,

fără s-atingă niciodată
liniștea fecundului pământ.

Evocare

Era un soare de pe vremea
covrigilor cu susan.
Cu puțin înainte de a se însera,
fiecare rază a lui
mirosea aromitor
ca șorțul mamei.

Naiba știe cum de mărătăcisem
pe câmpul plin de pietre,
de bălării și de bucăți de var,
în spatele zidului, înalt pân`la cer,
și de cărămidă roșie,
al fabricii de sticlă
căzută în ruină.

Era o scară de lemn
agățată de zid,
foarte lucioasă și tocită.
Și nu vă puteți închipui
cu câte răni plăcute m-acopeream de glorie,
învingând în duel
pe vestitul cavaler Bayard,
a cărui poză o rupsesem dintr-o carte!

Țipătul berzelor rotitoare,
pân`la urechea mea lăsa un odgon,
și eu mă cățăram pe el, în soare,
și-aici – o, vai, aventuri viitoare,
până când, la înserare,
ding-dang, ceasul primăriei, cel mare,
mă alunga cu o zare,
cu o miraculoasă și tremurătoare zare,

…ding-dang, și fugeam chiuind,
fâlfâind, aburind,
cuprins de mirare.
Ding-dang, de o mare mirare,
că nici una din răni nu mă doare.

Copilărosul amurg

Și soarele se scufunda în orizont,
și arborii-l priveau îndrăgostiți,
cu frunzele.

Nici el nu se-ndura să plece și
poate de-aceea devenea mai mare,
mai prietenos.

Noi doi îi surâdeam și inimile
noastre
mult mai înalte decât el păreau,

ca niște fructe clătinate străluceau
deasupra gurii lui deschise,
pofticioase.

Și tu credeai că zbori, și eu pluteam,
iar aerul sub pașii noștri se-ntărea.
Astfel urcam, și-ntâi un ram,
apoi un nor șerpuitor,
și-apoi o dâră de cometă sură
ne atingeau ding-dang, ding-dang,
din turla ce se micșora,
o, foarte jos, foarte departe,
până era și nu era.

iar noi, cu ochii-ntredeschiși,
lin adormeam, cu tâmpla răzimată
de-o aripă a păsării ce-a fost,
și parcă n-a fost, niciodată.

Oră fericită

Bate-n cărămizi lumina
cu ființe dulci în ea.
Se-arată-o balerină
și-ncă una se arată…
Oh, e-o lume în lumină
nesperat de-adevărată,
și-i un dans, când la amurguri
bate-n cărămizi o rază
cu ființe dulci în ea.

Parcă am căzut din ore,
și-a rămas din mine doar
o mirare visătoare.
Se-nfiripă și mi-apare
că meandrele-s sonore
ale umbrei, pe calcar.

Și deodată, o răcoare
mă-nconjoară, se subție
dinspre lună curgătoare
cum era-n copilărie:
luna are nas și gură
și sprâncene și bărbie.

Voi, schimbări și creșteri zvelte,
sufletul mi-l potriviți
ca pe o statuie, iată,
când mai sus, când jos, când roată,
ridicându-l acoladă
peste-orașul suitor.

… Nici n-ar sta ca mai-nainte
neschimbat, ursuz, de piatră.
Ci mi-l simt cum se-alungește
după-orașul care crește
înfigându-și creasta-n lună,

când petrecerea răsună
a ființelor ciudate
din lumina care ate
galeșă, în cărămizi.

Confruntare

Peste noapte, cerul meu curgător,
Și-a eliberat toți sorii deodată,
și ei, ca un arc începură să bată
într-o dezordine iluminată,
întâi mai iute, apoi mai ușor.

Era de piatră verzuie luna mea
și căzând pe turnul primăriei, turti
minunatul cocoș de tablă care muri
și rămase luna înfiptă aci
și-ncerca să răsară și nu mai putea.

Eu mă aflam la fereastra dinspre apus,
îmi roteam privirile peste acoperișe.
Pe valurile lor de tablă, piezișe,
zării o corabie de fum cum se furișe
din furnalul de cărămidă, în sus.

Ce cauți pe catargul de fum,
băiete din clasa a doua primară?
Te cațări pe scara prelungă de sfoară.
Lumina ta o fi ajuns bunăoară
în dreptul stelei Arcturus, acum?

Peste noapte, cerul meu, peste tot,
și-a eliberat electricii sori, în cerc.
Mă subțiu spre Arcturus, mă fac gând și alerg:
să refac, de departe, de faorte departe, încerc,
orașul cel vechi, și mi-e greu și nu pot.

Epilog la lumea veche

I

Eram copil şi rezemam în priviri
norii de primăvară.

Mirosul pământului ud mă înfiora
şi-mi tremura de emoţie spinarea,
ca şi cum ar fi trebuit
să-mi crească aripi din ea.
Nopţile mă prăbuşeam în somn
şi când luna, prelungă,
îmi răsărea din colţul ochiului,
haturile negre se prefăceau în şerpi
şi alergau, alergau după mine,
muşcându-mi cu furie
umbra.
Şi ea mă durea
şi muream în vis,
şi-mi era milă de lucruri că existau,
şi le iubeam, şi aş fi vrut să le apăr
împotriva propriilor mele priviri,
şi-mpotriva propriului meu auz.

Eram copil şi sufletul
începuse să-mi împingă în coaste, în tâmple,
nemaiavând loc.
O, şi nopţile nu mă uitam niciodată
la cer,
de teamă că m-aş putea prăbuşi
spre el,
înfrigurat şi singur,
lăsând în urma mea lucrurile,
ca pe nişte dinţi de lapte,
smulşi dureros cu sfoara subţire
a vremii aceleia,
când totul începea cu moartea…

II

Și-acum, în primăvară,
când norii îmi ating privirile,
asemeni unor degete prelungi
lunecând pe corzi nevăzute,
pot spune că e odihnit pământul
și împăcat cu sine însuși
în întregime, pentru prima oară.

Mi-arunc privirea-n larg
și ea se duce
nemailovind despărțitoare dungi,
și-mi pare orizontul
cum străluce,
un curcubeu culcat la margine de lunci.

E odihnit pământul
și tânăr în trezire,
asemenea acelei electrice secunde,
când sari din somn
și-alungi c-un gest al mâinii
șuvițele-oboselii de pe frunte.

Cântec despre cea mai înaltă idee

pe fundul oceanului de aer,
alături de coloane și de păsări,
lăsai în voie să-mi plutească-n jururi
emoția cea schimbătoare de contururi,
mereu crescândă, descrescândă pururi.

Visam tot timpul linii drepte,
și-o febră a plecărilor în sus
cu cornul m-a izbit în pieptu-ncins,
sau, tandră, străvezimea mi-a cuprins
ca florile de gheață geamul nins.

Și sentimentele porneau-nainte-mi,
de-un roșu-aprins făcându-se sub ramuri,
când, unduindu-și nuanțele, mereu,
la pleoapa zării răzbăteau violaceu
și-albastru mat luceau peste irisul meu.

Întâiul ochi ce l-am deschis pe lume
s-a redeschis deodată spre zenit,
și-n graba lui, imaginile toate
le-apropie-ntre ele și le zbate,
jumate fermecat, uimit pe jumătate.

Iar sentimentele mărunte, bune doar
să fie peste clipă martori
ciocnirii-ntre consoane și vocale,
mureau ca de prisos, încet și moale
se destrămau în rotocoale.

O, dans rotund al stărilor de spirit
cu o idee numai, te înving
așa cum rupi din saltul fără istețime
un taur furibund sticlind lumine
cu o frânghie-ntinsă și ținută bine.

Cu un surâs îmi e de-ajuns
să vă alung stări ne-nchegate.
Eu nu pe voi v-aleg, vă caut,
ci sentimentul, dulce flaut
și frate geamăn cu iubirea îl aplaud,

ce smulge țărmul și îl dă de-a-dura
și-mpinge lungi carene în necunoscut,
tendoanele luminii, de-ncordare
sunând ca valul ridicat din mare,
pe care trupul, înotând, le taie și le doare.

Păstrez doar sentimentul dens
al comunismului strălucitor de sens,
al celei mai înalte din idei,
al flăcării iscate din scântei
ce mistuie trecutul din temei.

E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,
când lumile-ți încep la căpătâi,
și-ți bat în văz și în auz, anume,
și mâna-ntinsă simte o dimensiune,
și fiece mirare e un nume.

E sentimentul bărbătesc
al celei mai umane din idei,
ce-nfrăgezește piatra-n fața ei
și schimbă-n trepte lungi trupul de stea
al lumii care-o suie după ea.

Și alta nu-i mai e asemenea.

Inscripție pe un baraj

O emoție plutea
peste plajă, peste mine.
Colora, decolar –
cu cinci feluri de lumine

bărcile lovind în scoici,
chiar și umbra care-o lasă
timpul, clătinând greoi
peștii-n marea fumegoasă.

Las să-mi cadă pleoapa-ncet,
subțiind rotundul mării,
până-l țin pe geană-ntins
șarpe negru, dâră neagră.

Aprigul profil mi-l mut
dinspre umăr înspre umăr,
marea s-o azvârl tăcut
cu privirea, peste umăr.

Doar emoția, plutind,
râpa veche-a mării-o cată,
când pe noul larg colind
cu cinci năvi de fier deodată.

Pentru că înot și zbor în sus

Pentru că înot și zbor în sus,
abia mă mai ajung din urmă
amintirile
ca niște bule de aer, undele
mișcătoare.

…Globuri străvezii, globuri reci,
luminate și întunecate,
azvârlindu-mi pe grumaz
câte un trup de-al meu neimplinit,
rămas din adolescență…

Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor.

Când fac mișcarea înotului,
înapoia mea se revarsă ondulând
oceanul cu pești,
dar înoată din mine doar tălpile,
gleznele.

Când gestul aripei îl fac,
se prăbușesc înapoia mea
coloane de aer amestecate cu vulturi,
dar numai pălmile-mi sunt în szbor,
numai linia vieții.

Pentru că înot și zbor în sus,
mi-e tâmpla-mpodobită de speranțe
ca ramura de frunze,
și fruntea mea se află mereu
în ceea ce va fi,
iar trupul în ceea ce există.

Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor,
căruia-i sunt
amintire, urcând și arzând.

Tinerilor

Tinerilor, voi suavi lungani,
existența voastră cea melodioasă
iscălește farmecul acestor ani,
pâinea parc-o face mai gustoasă.

Ce-au visat bătrânii luptători,
sângele jertfit să schimbe-o lume,
se-mplini de zece ori
și-i firesc acum ce-a fost minune.

Chipeșă, de-aceea, fantezia voastră
are-n ea un nu știu ce tulburător,
pentru crinul lunii cristalină glastră,
pusă-i la fereastră-n văzul tuturor.

Și de aceea, poate, primăvara
mai curată-i și mai fragedă, prin ani.
Vă privește-ndrăgostită țara,
tinerilor, voi suavi lungani.

Într-o joi cu dragoste

Seară de joi, seară deasă de suflet,
în care destinele noastre creşteau
ca iarba de primăvară,

iar eu te iubeam
atât de mult, încât te uitam,
crezând că faci parte din mine.

Şi numai atunci mă miram
când, uneori, surâdeam, şi tu
nu surâdeai,

când jefuiam copacii de frunze,
şi tu
rămâneai lângă ei, mai departe.

Atunci mi-apărea
că eşti altcineva,
dar numai atât cât poate să fie
altcineva soarele serii –
luna…

Cu o uşoară nostalgie

Cu cât se-nsera peste arborii rari,
cu atât începeau să lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
căutatorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca niște lacuri
de câmpie,
și noi nu mai conteneam traversându-le.
Ora își punea o coroană de nori, liliachie.
Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule ?

La-nceputul serilor

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul că sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greierilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

Dansul

Cum pluteam printre coloane,
în vârtejuri diafane,
trupul tău lipit de pieptu-mi
sufletul mi-l străbătuse.

O, te uită,-ntoarce-ţi văzul,
ce-mi răni cu geana neagră
tâmpla arsă, mintea dusă
în lagunele sărate.

Parcă într-o zi un soare
ce-l lovisem cu privirea
îşi turti rotundul aur
şi veni atât de-aproape,

că-l răcii cu răsuflarea,
cu privirea modelându-l
într-o tânără femeie
aromită, visătoare.

O, pe-un pat de nouri negri
stă întinsă o femeie.
Trup de aur, sâni de aur,
stă întinsă o femeie.

Nourii plutesc aproape
şi ea doarme împietrită,
şi împing pe boltă norul
cu bătaia inimii.

Cântec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

Clar de inimă

Orele plutesc pe lângă umărul tău,
sfere-albastre, și-ntre ele e Saturn.
Și cum se duc, se micșorează
mai înserat și mai nocturn.

Nu-mi pare rău, nu-ți pare rău de ele.
Dreaptă cum stai, trecerea lor
copilăroasă-aproape și suavă
lucește-n ochiul tău nemișcător.

Și uit de ele, uiți și tu de ele,
și-n întunericul odăii se aprind,
se sting, se-aprind, se sting
ochii prelungi ai tăi, murind,
reînviind.

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

Sărutul

Vederea lumii se-ndumbrea, când noi
ne sărutam în piețe și în scuaruri
Un aer mat ne-nfășura, și nimeni
nu ne-a lovit vreodată cu privirea.

Doar steaua neagră a părului tău scurt
Îmi atingea cu clinchet stins, un umăr,
și toti credeau că bate-n arbori ora
când soarele apune la amiază.

Și păsări mari se coborau pe bănci
și pe statui, pe cabluri peste iarbă…
Luceau intens, presate de-un cer
pe care-l începea iubirea noastră.

Sfârşit de anotimp

Eram atât de atent,
încât se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele înghețau în jurul meu,
prefăcându-se-n stâlpi răsuciți.

Eram atât de atent,
încât plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbușea-n întuneric
și parcă niciodată n-aș fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atât de departe
și de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca și cum mi-aș fi învelit simțurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atât de atent,
încât
nu te-am recunoscut, și poate
că vii mereu,
în fiecare ora, în fiece secundă,
și treci prin așteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.

Emoţie de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Portret de adolescentă

Erai atât de copilăroasă, încât
Aproape ți-era teamă să privești
copacii și stelele, în ochi.

Dar nici de plecat nu plecai
de lângă trunchiul copacului,
de sub stelele serii.

Și dacă mă gândesc mai bine,
în aerul din jurul tău nu se petrecea nimic.

Oare tu te uitai prin el,
ca printr-un ochean?
… Stelele serii, călătorind prin aerul proaspăt
îți spuneau ceva aprte? Și numai ție?

Nu pot să știu nimic.
Eu te priveam ore-n șir,
până când privirile mele
dădeau frunze albastre,
până când vântul mi le smulgea,
ori cădeau ele singure, îngălbenite, la pământ.

Și-atunci abia, poate că venea toamna…
Dar dacă mă gândesc mai bine,
nici de aceasta nu eram prea sigur.

Aer de toamnă

Mă curenta privirea ta
întâmplătoare.
Frunza tristeții de pe chip
deodată mi-o smulgeai,
și stam în soare,
cu chipul nemișcat și-ndrăgostit.

Mă curenta privirea ta
întâmplătoare,
somnul cu vise mi-l smulgea.
O, și lăsa deasupra mea, în soare
doar ramuri de copaci
și păsări rotitoare.

Mă curenta privirea ta
întâmplătoare,
și totul devenea în jurul meu amănunțit.
Și îmi părea c-a fost așa de totdeauna,
și soarele-l uitam, pe boltă-nțepenit.

Poetul şi dragostea

Te-ai făcut subţire şi prelung,
şi un sentiment ciudat te doare,
şi eşti mândru, şi ţi-l porţi pe umăr
ca pe-un şoim de vânătoare.

Şi prelungi, privirile îţi trec
chiar prin zidul greu şi prin lăcate,
şi se-opresc la piatra unui chip, mereu,
cu sprâncenele-mbinate.

Se petrec atunci întreceri, lupte,
şi răpiri imaginare,
ora se înclină, bate
cu secunde tot mai rare.

Şi trec ani, şi şoimul zvelt
de pe umăr nu-l mai lepezi,
doar secundele din el
bat din ce în ce mai repezi.

Sufletul de primăvară

Sufletul se rotea în jurul întâmplărilor,
uneori atingându-le.
Un ochi râzând, un ochi plângând în capul cerului
erai tu, soare, și tu, pământule.

Sufletul se rotea toată ziua, toată noaptea.
O amintire. O speranță. O amintire, și iar o speranță.
Oamenii, pomii, pietrele, iarba,
cu moartea stăteau în balanță.

Sufletul se împărțea în globuri, cum se-mparte
coloana de apă-ndoită la vârf spre bazinuri.
Era un glob de pace, un glob de război,
un glob al visării și unul de chinuri.

Soarele privea cu lumină, pământul privea cu oameni,
și-amândouă privirile erau paralele.
Nu-ntâlneau nimic înainte, poate numai un dans
în balans monoton, taciturn, de galeșe stele.

Lumina se-ntorcea pân`la urmă-napoi, modulată,
ca un ecou repetat răsfrângând și strigând
un nume iubit, o întâmplare de altădată.
Oamenii se-ntorceau pân`la urmă-napoi, în pământ.

Sufletul știa, cunoștea, simțea toate-acestea.
Și se rotea, se rotea amețitor,
invidiind uneori pomii, alteori pitrele, alteori iarba,
pentru liniștea desăvârșită a lor.

Câteodată-atingea morții, îi întreba de ce-au murit,
alteori atingea viii, îi întreba ce au de gând,
cum au de gând să prelungească
lumina acestui pământ.

Unii rosteau cuvinte de ură, de foc, de mormânt.
Unii rosteau cuvinte de boală, unii rosteau cuvinte de moarte.
Globurile sufletului se învinețeau, se-nnegreau, se topeau,
alunecau mai departe, departe-n departe.

Alții rosteau cuvinte de viață, alții rosteau cuvinte de pace.
Despre coloana ce-ar trebui înălțată, despre o iarbă aflată,
care-ar supune cancerul, care ar dărâma statuia tristeții.
Globurile sufletului se-mpurpurau deodată, opreau deodată
roata lor mare în lume, fuga lor toată.

Sufletul se aduna ca un fluviu în infinitul mării,
nu mai voia să plece și, în curând,
ochiul soarelui privea cu lumină, râzând,
ochiul pământului privea cu oameni, începând să surâdă.

Poate chiar surâzând.

Cântec de primăvară

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în faţă;
trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetind.
Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.

Cântec de om

Primului astronaut al lumii

Uite cu ce litere mari îți scriu
și iscălesc dedesubt.

Trupul meu viu și sufletul meu viu,
sau poate mai degrabă dorințele mele,
le-am ridicat ca pe niște globuri mișcătoare
spre stele.

Iartă-mă dacă-ți spun cuvinte
mai lungi decât decât trupul meu tânăr
mi l-am încins,
așa cum înaintea bătăliilor Machedon
își încingea sabia.

Totul se schimbă în mine
acum, când alerg pe vârfurile de munte
ale cuvintelor.
Dacă-mi dă prin gând s-apăs cu talpa, mai tare,
vreun pisc, vreo propilee sau vreun obelisc,
prin universul negru, spre fiecare soare
flacără mă isc, rătăcitoare.

Aproape nu-mi vine să cred
că am putut până-aici să purced.
Ochiul pămăntului, albastru,
îmi privește din depărtare
fața sărată, inima zburătoare,
și neliniștit mi-azvârl imaginea chipului
ca pe o minge ovală
spre-ndepărtatul pământ!

Dar ea se-ntoarce la mine.
Eu sunt? – Da, eu sunt.

Spre Andromeda

E-un viitor pe care nu-l poți atinge cu geana,
îndărătnica mea femeie.
Nu-i un joc, e numai un adevăr ce va fi
la fel de prelung și de melodiod,
ca adâncurile de ocean închipuite de cântăreții
la harfă, la fluier de os.

Lasă-ți umbra să treacă peste mâini, peste umeri,
ca pe treptele unei scări în spirală,
și uită-te cu un colț de sprânceană
cum iau naștere cuvintele de pe buzele mele,
asemenea lunii din marea vicleană.

Feiece cuvânt care-l spun e un trup străveziu
de bărbat. de femeie,
e-un șir unduit tăind în două
gheța unui deșert ce scânteie.
Vechile nuanțe-ale lucrurilor în zadar le mai cauți
statura lor necrescută, culorile lor în schimbare
atârnând pe gri, ca niște capete de băieți
aplecate pe-o balustradă, visătoare.

Privește, a apărut pe un platou
lucios, de metal.
Ce-ntins e platoul de nobil metal!
Noi doi suntem în mijlocul lui.
Și iată că spui
cuvântul „noi”,
fără să te înclini într-un rotocol de aer,
fără să te-nconvoi într-un val!

E-ntr-adevăr un platou strălucitor de metal.
De-aici se pleacă-n sus, e-atât de simplu!
La fel ca o mișcare de dans,
un dans al gândurilor,
un dans al ideilor,
suitorul mișcărilor dans.

Deasupra sunt planetele. Le poți atinge și tu,
cumva,
cu o vocală, cu o singură vocală,
cu A.

Tu, pământule, ochi albastru,
pentru că suntem privirile tale.
Tu, pământule, gâtlej de foc,
pentru că suntem strigătul tău.
Tu, pământule, tâmplă albită,
pentru că suntem gândurile tale.
O, pământule,
tu, bătrânule,
înțeleptule, mișcătorule!

Anunțuri