*Culese în 1955, publicate postum in 1992
Balada motanului
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.
Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.
Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.
Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.
Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.
„Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”
Anica
Sughiţa:
Cineva gândea la ea.
Cam peste-o lună-i dusă la vedere
…Odaia zace în tăcere,
perdeaua are ciucuri, creţuri,
pe masă – cinci dulceţuri.
Când se-ntoarce de la el,
spârc, pe ea, un porumbel.
Petiţoarele îi spun
că-i semn bun.
Notă informativă
În noaptea ceea prea albastră
priveam hoțește pe fereastră
și mi-a părut că văd prin geam
cum preoteasa, în lighean,
își spală-n ritmul unei arii
ceva slinos, roșind și mare
ca și ceaslovu-nsângerat cu care
pe vremuri Creangă omora bondarii…
…Plecai încet, să nu m-audă,
cu subțioara pulpei udă
De-atunci, în fiecare seară,
doi ochi din frunte stau să sară
De n-ar fi mâna să-i oprească,
s-ar scoroji pe geamuri iască…
Cântec nesocotit
Ți-am meșterit bănuți de fier,
să-mi vinzi un ceas din sânii tai
zbucnind în vine zurgălăi,
când flămânzeam de vis și cer…
… Dar scalda caldă, nurii puri
iubeau ciorchinul cel mănat
Și inima ți-ai semănat
în colbul plin de scremături.
Ți-am bănuit arginți cu zimți,
uitarea ta să-mi vinzi pe ei,
când rodul florilor din tei
îmi flămânzeau o stea în dinți.
… Dar vrăjitoare de nefiri,
descântece turnași în prag
Mi-ai dat fiertura de omag
să te descânt din amintiri…
Sub cerul negru, cerul gurii,
stă marea de scuipat a urii,
ce n-are azi și n-are mâine…
Sub cerul negru fără stele,
mai joacă-arare Iele rele
pe-o insulă… Crâmpei de pâine.
La poartă
Vaselica din Socoli
suferă de şapte boli;
una-n suflet, trei în ea;
şi-alte trei la bidinea,
c-a făcut amor pe bani
cu lichele şi golani.
Blestemat s-ai fie patul,
c-a bolnavit tot satul.
Mi-a zis Leana lu’ Matei
c-a văzut-o-n calea ei
ieri, şi că era bătută –
ochii-n lapte de cucută,
sânii revărsaţi pe pintec
de ruşine, lung şi trist –
c-a avut-o însuşi Crist.
Bocet
Nu mai daşi pe la icoane,
d-aia te-ai pierdut, Ioane…
Singur ţi-ai făcut dreptate
cu cuţitul pe la spate,
de-ai belit la drumul mare,
cum trecea, pe fieşcare…
Nu-ţi şterseseşi din făptură
caşul încă de la gură
Hămeşit cum fuşi de foame
te-ai crezut haiduc, Ioane.
Curvele de tot ce sunt
te-au fost legănat în cânt;
Tot te-au încălzit cu dor
şi dulceaţa vorbelor…
Şi te-ai potrivit la şoaptă,
minte crudă şi necoaptă,
calea-n codru de-o luaşi
plin de visuri şi de caşi
Dară iarna n-o ştiui,
nici ce-abate vântul şui…
…Treişpe lupi te-au încolţit,
foamea de şi-au izbăvit
şi te-au încălzit cu dinţii
carnea ta şi ochii minţii,
de te duci cu paşi desculţi
legănat în treişpe burţi.
Timpul
Timpul, boșorog milog
(coșcovit de-un veac să fie)
îșirând printre gingie
sfinții după catalog
Ochii, doi, sub zbârci năuci,
curg sub chica trențuită
Palma dreaptă, împungită
o întinde pe uluci:
* – „Mor de foame… de nevoi…
baremi pâine… fleac să coste
Bogdaproste… bogdaproste…
Precista vă dea-nnapoi…
(Spre găini fug ochi sticliți)
Sunt bolnav… am opt copile…
Pe-un calic mâncat de zile,
bogdaproste, miluiți…”
** …I-am fost dat un sorcovăț,
Târlai-târlai, hățai-hăț!
Pe cai, deci!
Ohee! Ohee! E ceasul!
Ajungă-vă din urmă glasul…
În câmpurile seci
e noapte-amănunțită,
clipitele se cern prin sită.
Chiar mierea se împute-n stupi,
de urlă-n peșteri haitele de lupi
troznește seva înghețat-n rădăcini
Sunt hornuri fumurate, frate,
în adâncimi de vreascuri,
și teascuri storc mândria fierului:
în fiece tufiș
se lenevește câte-un șiș,
când în buricul cerului
el, timpul, stă-n genunchi
împriponit de-o stea
. . . . . . . . .
Pe cinstea mea,
ați dat destulă țâță la păduchi!
Încârciuma lui Malastropu
În cârciuma lui Malastropu
zac muște moarte pe tejghea
Doar una-i vie, dar și ea
își dă obștescul ort în stropu
de vin scuipat pe dușumeaua
din cârciuma lui Malastropu
E fără raze astăzi steaua
și șchioapă de-un picior e masa,
acoperită cu priviri pierdute
E pretutindeni vino-du-te
de jerpeliți, purtându-și casa
în sticlele din buzunare.
Un zid din crâșmă e stropit
cu resturi de mâncare prinsă-n chit
și, pistruiat de muște, are
un altul pete de duhoare
Aicea m-am tocmit hamal,
în cârciuma lui Malastropu
stropită cu acorduri de țambal
Dar am slăbit cumplit,
precum o muche de cuțit
că ideile, ale dracului, mi-au rămas
largi de tot
Ceaslovul
Am cercetat azi ziuă-n pod
o ladă ferecată, cu canaturi
cu poze galbene lipite-n laturi
ce hodinea sub praf și glod
Și un ceaslov doar am găsit
mîncat de carii și uitat de vreme
Părea veșmîntu-i ponosit
miresme de odăjdii să-mi recheme
Modelul florilor ce ochii-ți fură
se zugrăvea pe fila-ntîi
Mai jos se înflorea o scriitură
ce pune foii căpătîi,
împodobind ca un sărut de iudă
colțarul galben și zbîrcit…
Și ceasuri lungi am tot privit
de-am descîlcit-o mai apoi cu trudă :
”Acest ceaslov ie cumpărat dă mine,
diaconul Pandele din Văleni,
pă patru lei și șapte bani, iar cine
mi-l va luare îl blestem
să n-aibă parte și nici procopseală…
( Cînd peana și-a luat-o din cerneală 🙂
să-i putrezească gîndul !”
…Bătrîn și hărtănit ceaslov
uitat de mult pe fundul lăzii goale,
în podu-n care șoareci dau tîrcoale
Ceaslov bătrîn, bătrîn ceaslov,
aduci noianelor de ani
întipărit în fruntea albă-a filei
cu patru lei…
și șapte bani
Strada berzelor
Străduța noroioasă,
Înșiră cășile bondoace
cu varul burdușit ce se desface
și-n poartă cîte-o salcie pletoasă.
Sînt pline de mîncare
prăjinile avînd în vîrf grătare
pe care porumbeii se scoboară,
de o înghit și-apoi se duc.
Mioara trage după ea cu sfoară
un cuc de cauciuc.
Bătrînele la geamuri stau de pază
E sîmbătă de dup’amiază
și e senin de tot. Nici pic de vînt.
Puternică la văz, lumina
întinde umbre clare pe pămînt
și ies la porți privind cu jind
nevestele, boscorodind.
și iese în combinezon Gherghina.
Se duce iarna de pe-acuma,
cum s-a mai dus și-n alte rînduri ;
în colț, o pompă învelită-n scînduri
se scurge-ntruna.
Stau rufe gălbejite pe frînghie
și prin noroaie cîinii se miros ;
cu păcura de la rafinărie,
se scurge Dîmbul unsuros
la capul străzii sub podeț ;
Și ziua-n sălcii dă să fie,
cu ochiul stins și mălăeț.
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
La Sița-n curte moare-un porc ;
( horc, horc ).
Primăvara
Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te iveşti istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.
Te stingi încet din mine, iară
sub piept loveşte-n căldărim o minge
şi ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.
Alături de mocirlele uscate
ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?
Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
şi mor în primăvară ofticoşii…
Primăvara
Primejdii dulci alcătuind sub gene
mi te iveşti, istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărut de lut, alene.
Și prinde-aevea alăuta lină
s-adune-n strune năluciri de șoapte
urzind unduitor că peste noapte
s-a spart în raze albe luna plină
Primăvară
Primejdii dulci alcătuind sub gene
mi te iveşti, istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi, zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului alene.
A prins aevea alăuta lină
s-adune-n strune năluciri de șoapte
urzind unduitor că peste noapte
s-a spart în cioburi albe luna plină.
Încinsă-aprins cu brâu de sânziene
te-ascunzi de după vis învins, iubită,
și dinadins abia te lași ghicită
primejdii dulci alcătuind sub gene…
… Aș vrea să fiu spânzurat de limbă!
Bilet
Anico
știi că-n urbea mea
se află-n margini o grădină
cu bănci și cu poteci de tină
Cu pomi, cum sunt în urbea mea.
Aici, tot fel și fel de țînci
lovesc o minge întocmită
din cîrpe și din dinamită,
că prea bușește țîncii-n brînci.
Și tot aici e, în boschet,
așezătoarea, știi tu care,
aceea unde fieșcare
tăcut, tăcut de tot, și-ncet
ne-am iscălit cu un cuțit.
Anico, știi că Gheorghe-n vreme
o a zărit, dar nu te teme
că n-are numai el cuțit !
Auzit tu, nu știu încotro
s-or fi găsindă niște cuie.
că am căutat de tot și nu ie
de fel în urbe… Apropos :
Nu trebuie să spui la nimeni de treaba asta
Țapul
Simțind că vinele-i se rup,
un țap zări în față-i lup.
De zăpăcit și de buimac
așa-l picni la coadă bîțu,
c-abia mai scoase-un ,, cuțu, cuțu ”
proptindu-se de un copac.
Și svîc, pe-alături, ochii-i, plînșii !
Dar lupu, cutră și putoare,
întinse mutra-i zîmbitoare
ajungătoare, lunguiață,
și i se proțăpi în față
lăsînd cărare între dînșii,
de-o zvîrlitură de vătrai ;
Zbîrlind pe șiră coama-i creață,
se bucură din strungăreață :
– Zi… ,,cuțu-cuțu”, hai ?
Ars poetica
Cuvântul moare în tăcere
Se sbate înjunghiat de vis
şi vrea bacşiş, şi vrea durere,
şi-ntinde pumnul drept, deschis.
Atâta aur pe icoane
prea în zadar s-a spălăcit,
căci găozarii cu plocoane
abia acum au conăcit
Şi-şi geme-n sine universul
beţia stearpă de haşiş
Mă doare surd,
mă taie versul
cum simţi nevoia să te pişi.
În tei
Papaciocari și geanabeți
se-ntoarnă cu ciomege, beți
De cap de om un chil de spirt
au gîlgîit în colț, la birt
Și-s rîgîiți și cîrni la bașcă
de după rang, de după gașcă,
c-așa-i dichisul de-a războiul…
Și geanabeți, papaciocari
( să-i trag în rîlă de coțcari )
ți-au căpușit cu bocet ochii,
uda-i-ar rîșna babei Dochii…
…Și ce e dacă-n caldarîm
gini cuvîntul galgalîm ? !
Sub baldachin de-i baeram,
să știi că-i baeram de săbii…
……………………………………………………………………………..
Gagico, fa, văzuși pe ram ?
sînt șaptezeci și opt de vrăbii ! !…
Pământ arzând
Mai ții minte ceața-n gând?
…Răscruci în jos, răscruci la cruce,
și-n ochii negri la răscruce
pământ arzând, pământ arzând!…
Și nopțile ne-au fost întregi.
Întregi au fost și cele zile
când stâncile din șapte mile,
au chibzuit în visuri, legi.
Pământ arzând, pământ arzând…
am ridicat în tine schele,
nu să te urci pe ele-n stele
…Căci stelele nu-s tot pământ?
La marginea Ploieștiului înserat
(Înserare)
Sperietoarea ciorilor stă, șleampăt,
în lanul cel răstălmăcit de vânturi
și pârâie cu ghiotura, din scânduri,
scârbită rău de-atât și-atâta cleampăt.
Încet, din urmă, adunându-și pașii
Ion răsare-alături pe cărare
cu mâinile-afundate-n buzunare,
așa cum a gândit că fac borfașii.
Cu fața alungită și plouată,
pe mușuroiu-nvăluit de seară
se-așează răvășit din cale-afară
și-ndrăgostit de cinci femei de-odată!
OF, DOAMNE… CEAȚA E TÂRZIE
Of, Doamne… Ceața e târzie
și nu mai rag tramvaie-n drum
și-s singur sângelui, de-acum,
fugit din zid de pușcărie.
De ce te măsluiești cu cridă
Of, Doamne… Nu pieri… Te-aud…
În ramul primăverii, ud,
se sbate fluturu-n omidă.
Rășina-n vine se-nfioară
Mă arde gâtu. Aș bea un țoi.
Tu-mi visurile de puțoi;
nu dau pe mine-o para chioară.
Și luna, luna, rece-n spații
încheagă nopți cu chiu cu vai.
De ce nu-s, Doamne, un tramvai –
te-aș duce-n mine nouă stații…
OF, DOAMNE… CEAȚA E TÂRZIE…
(Variantă definitivă)
Of, Doamne… Ceața e târzie
și nu se-ncheagă noaptea-n drum
și-s singur sângelui de-acum,
scăpat din zid de pușcărie.
De ce te măsluiești cu cridă?…
Of, Doamne… Nu pieri… Te-aud…
În ramul primăverii ud,
se sbate fluturu-n omidă.
Rășina-n mine se încinge
Mă arde-n gât. Aș bea un țoi.
Of. Doamne… vino înapoi,
căci mâine, peste zori, va ninge.
LA MARGINEA BUCUREȘTIULUI ÎNSERAT
Se poartă fiica Irinuchii
cu ochi albaștri și pantofi de lac,
în care i se oglindesc genunchii
și două pulpe groase de malac.
Adesea, risipită-n fuste,
se-adună din pantofi crescând duios
spre unde are aranjate șuste,
c-un sutien înstrângător la os.
Adesea își adapă fruntea
la umbra unui păr neînțeles,
pășind prin sine și, în parc, pe puntea
împotrivită peste râul des.
…Când trece-așa, întretăiată-n grai
legănător și împlinită-n grații,
regret profund că nu sunt un tramvai
c-aș duce-o-n mine nouă stații!
CÂNTEC ÎNCET
Motto:
,,…o… lala ri o…
la… la
o…”
Stăpână-a pomilor din drum,
a pomilor uitați în drum…
pe lângă-același felinar,
retrec hoinar… hoinar… hoinar
Mi se lipesc, tăcut ivăr
alene funigei în păr…
se duc pe râul prins în tei
lumini prelunge, funigei
Și trec hoinar… hoinar… hoinar
cu pumnii strânși în buzunar
cu șișul singur în carâmb,
pe lângă gardul știrb și strâmb
– Hei… arborilor…
ADIO,-I ULTIMUL SĂRUT…
Adio,-i ultimul sărut…
Butuci zemoși de crâmpoșele
cu viță tot, cu vână-n lut,
te-au fost mustit din bobi, femeie…
S-au dus în vânt nescrise cărți
prin codrul negru, de câmpie,
de-au clătinat în multe părți
știrbiri, crâmpeie de hârtie.
Adio, dar; ‘nainte mergi
spre dealurile cocoșate…
M-au judecat la tălpi cu vergi
descântece din paișpe sate
dar n-ai știut: cântarea-n roți
și vremea-n crenge nu adastă
E spartul târgului la Moți
și voi să-mi cumpăr o nevastă.
De când era Isus căprar
câmpia mea undind se scaldă
cu scremături și bălegar
să-ngrașe-n aburi jimbla caldă
Ceresc parfum de jimblă caldă…
SAMBĂ
Și, și șina
plânge sânge,
sânge, sânge,
sânge, sânge,
șerpi de sânge
Șapte șișuri
șir de șișuri
plâng tăișuri
șir de poduri
și șuvoaie
de noroaie-n
șir de șișuri
sânge, sânge
jos la ace,
între ace
printre ace
trece trenul
trece trenul
și, și șina
și, și șina
șușotește:
Mort e Gheorghe
mort e Gheorghe
binghibinghii
bungubanga
binghibinghii
bungubanga
bungubanga
bungu, banga
bungu, banga
eșșșșș . . . . . . .
MIEZ DE CODRU
Ahaaa… mânia mea,-n buric
aduci prinosul de merinde
la steaua mă-si, strălucinde
minunății de mizilic.
Scrâșnetul orb de buzdugan,
sborșind prin codrul sterp de felu-i
petrece nevăzut acelui
înșirător și vis și van.
Ei și? Deșirătorul timp
te-a înghiontit… Ia dă-l la dracu’.
Să-și urce-un singur gând aracu’,
e ceasul ielelor în câmp.
Râșnește peste el cafea
așaa… și peste trei coline
Râșnește bine… bineee… bineee
Hîhîhăhă – ha-ha hahaaaa…
CÂNTEC FURAT
Hei, pumnul meu, în tine-nchizi
scârbos de multe dește
și bezna-n cer se ruginește
și fieru-n lut se ruginește.
Bă, zâmbăreților stupizi,
ce vă chiorâți încoa’ tâmpește,
cu mutre de sudalmă?
S-a spart paharul strâns în palmă
și curge vinul alb pe masă?…
Ce-mi pasă,
ceara mă-si,
curgă!
M-așteaptă-afară iapa murgă
și-am s-o întind fără habar,
să scuip cu mine-n colțuri zarea:
l-am spintecat pe lăutar
și am furat din el cântarea!
CÂNTEC SINGUR
Te-am hotărât cu ochii negri,
deci fie noapte-ncercănată!
…rămas departe, printre crenge,
mă cheamă gândul tău de fată.
Le-ai adunat în ochi cuvinte
neștirilor nepângărite…
Tâlhar hoinar, cu văz albastru
și nins pe umeri de clipite,
mă-ntorc, fugit din munți, să mângâi
făptura umbrelor păgână,
ce-alene luna pețitoare
ți-a îngânat-o pe țărână
și nălucirile de sânge
pe valea nopților s-or pierde,
doinindu-ți lin un cântec singur
„Hei, frunză verde…
…frunză verde…”
LA CALUL BĂLAN, CÂRCIUMĂ ȘI HAN
Zicea că i-am vrăjit nasol,
că fac mișto la parastase
…mă tot miram ce-o gâdilase
de-a dichisit-o-n ochi un trol.
Și mi-a suflat-o, mă… de-a gata,
călca-i-ar dricu’ arătarea
Cântai, cântai, dar vezi cântarea
mi-a încălzit doar beregata.
Mă arde sub cămașă coasta,
mă seacă dur, prea dur, abrașa,
sau bă… m-o fi durând cămașa
și eu nu știu nimic de asta.
Sunt șmecher, eu? Eu, mă? Ce zici…
C-așa-mi turnă la-nghesuială
Dar vezi, m-am prins; e pe gineală,
c-o arde-n muscă d-un carici.
M-a uns cu găinaț de zână
și tocmai cine… O cartoafă,
o ștoalfă talciocară, oafă
Ei și? De-o gâdilă… rămână!
Ochitul, vorbele îi put
dar dă-o-n suflet de gagică
. . . . . . . . . .
Ai oasele la tine, Gică?
Te fac pe zece un barbut…
CÂNTEC SINGUR
Mă-ntorc, la tine mă întorc
Doiniri să se-nfiripe!
Se frânge timpul între crengi
în ore și în clipe…
Hei… mâine-am să-ți aduc în ochi
de-mi vei ieși-nainte,
un cântec vechi, un joc de doi
din sânge și cuvinte
Cântări de ocnă și de dor
mă dor și mă adună
Azi codrul tot, tâlharii goi
s-au murdărit cu lună
Mă-ntorc, la tine mă întorc
prin noapte și prin gânduri
Rămân nescriși, în urma mea
copacii, rânduri, rânduri
și calc așa, fără să vreau,
cu tălpile murdare,
pe umbra frunzelor de tei
uitată în cărare
SUB CARUL MARE
S-au coborât doi corbi de sus
în pletele tâlharului răpus
și-au amuțit acolo nemișcați
la fel în pene, ca doi frați.
Și-i curge trunchiul înapoi
amestecat cu ierburi și cu ploi
spre-afundul cald al viermilor de lut
ascuns amarnic și zbătut
S-au coborât încet doi corbi
ca văzul de înnegurați și orbi
Prea des în aripile lor, surori,
sburase cer plouat cu nori
MĂRTURIE
Arșița tălpilor
nu ni se mai scurge în trotuar,
căci picioarele ni-s încălțate
nu în pantofi,
ci în cismar.
Umerii nu mai șterg cu umbra
trotuarul,
căci nu-s îmbrăcați în haine,
ci în croitor.
Dar pumnii,
pumnii
își scuipă umbra pe ziduri,
căci pumnii
își scurg arșița printre degete.
Zgâiți-vă, chiorilor, la noi!
Nu-i așa că suntem chipeși?!
PARALIZIE
În miez de fier și-n trup închis
aud cum se rotesc tăceri
de mâine așternut pe ieri,
de somn arhaic, fără vis.
Un cer de gură înstelat
îmi linge sufletul, domol,
din si bemol spre la bemol,
cu raze negre și scuipat.
Se ruginește bezna-n cer;
n-am limbă, n-am, nu pot să-njur,
mi-e somnul greu și port în jur
doar fier și fier și fier și fier.
CÂNTEC DE TRANȘEE
Chircit, păduraru-și svâcnește-n femeie
cu ropotul fugii de ciută
sămânța pădurii-n fetia gemută
a cerului scurs în tranșee.
Mă doare-n ureche un cântec stătut,
câmpia mi-adoarme în nară
și țeasta mi-atârnă spre lună, e seară
și mut se lipește tot lutul de lut.
Hei… viermilor, viermilor. Sunt!
Prea fulguie clipa-n coline…
Sămânța mă doare; sămânța e-n mine
și astăzi m-oi naște pământ.
CÂNTEC MUT
Prin smârcul noroit în valea seacă
țesută-n fire lungi, de tort,
se opintesc căruțele să treacă,
albastre, peste Crișul mort.
Copacii putrezesc încet, în plete,
îngenuncheați de-atâta rod
când greierii căruțelor încete,
ascunși în osii, rod și rod
privirea crengilor jugastre,
nedeslușirile de pârg…
Și tot se duc căruțele albastre
și poate că în zori e târg.
FUG CERBII
Fug cerbii vineți, cerbii,
în nesfârșitul azi,
goniți din munții singuri
chemărilor furtunii…
Ei, hai, hăieți, e vremea,
să ațâțăm tăciunii;
destul fumarăm gerul
cădelnițând prin brazi.
Zadarnic printre crenge
țâșnește din buștean
privirea înghețată,
cu apele-nghețate,
o să ghicească cerbii
când palizi vor străbate
câmpia mărginită
de lună și alean
Fug cerbii vineți, cerbii,
din codrul coborât
iar crivățu-și descheie surd
buciumul și zeghea
și să intrăm în pături
și-n seară pân’ la gât!
GRAI SUPT LA SÂNII CALZI AI MAICII
Grai supt la sânii calzi ai maicii,
strivit în buze te dădură
ca un sărut din gură-n gură,
din jalea mioriței, bacii.
În munții ninși cu ochi cărunți,
goniți în tainice tăceri
de mâine așternut pe ieri,
destul te-am obrocit, în munți.
Adună-ți dintre vremuri iezii
zbucniți, pe care ți-i păscură
în sânge,-n chiote, în ură
Neculce, Creangă și Arghezi,
și-n codrul scorburat de furi,
la cei ce te-au vândut pe stele
în ceas de noapte, printre iele,
Dumnezeiește să înjuri.
Și-apoi spărgând în frunze lyra
să râzi, să râzi, pocnind din dește,
precum ai râs dumnezeiește
în tine, când muri Zamfira.
În munții ninși cu ochi cărunți,
gonit în tainice tăceri
de mâine așternut pe ieri,
destul te-au obrocit, în munți.
Din Eminescu înapoi,
hai, grai de oameni liberi, vină
în frunți ce-au nădușit lumină,
în pumnii noștri mari și goi!
MUNȚII
Bătură în zăpadă lupii
cu pas înfipt, talanți și rupii
în ceasul ăsta, când nu știe
noptirea-n crenge să se împle
Îmi urlă lupii-ncinși sub tâmple
ceas sângeros de haiducie
Muierea mea cernită-n plete
hai, dă-mi paharul plin: mi-e sete!
Strămoșii se rostesc în mine
cu sfârcul asupru-al munților,
tânjit și ars în ochii lor
cu doine prăvălite-n vine…
Pieptiș, ferelnic, drept, pe lături,
în stânca linsă de omături
tot urcă, urcă amărui,
și mersul singur se ogoaie
legat de mâini și de țurloaie
cu funiile vântului
Păroși, înnegurați și goi
încremenesc așa, șuvoi,
la pieptul dur al sfintei doici,
cu scoici în el și ierburi multe,
căzuți în brânci să mai asculte
odată, mările în scoici…
VIN PLOILE
Auziți, rândunelelor joase:
norul sur ca o rață sălbatică moartă
se ducea mai acum
peste ochiul meu, alb-cenușiu.
Și i-am zis să îi spună iubitei
că-i sunt zilei acesteia, pustiu.
Auziți rândunelelor joase:
s-a topit mai întâi
capul alb și aripa cea stângă
și-apoi lin și-a pierdut din vopsea.
Când ajunse departe, pe zare,
norul sur ca o rață sălbatică, moartă,
orb cerului, ochilor singuri,
nu mai era.
. . . . . . . . .
Vin iar jos, printre ierbi, cu zbor tâmp
rândunelele-ntins, după rouă.
O să plouă la noapte pe câmp,
o să plouă…
DE LA VRĂJITOARE
Cu ocazia intrării lui T. Arghezi în Academie
I
Noapte, noapte cețoasă…
…al dracului drumu spre casă
Prundiș zdruncinat, să-ți rămâie
măsele de piatră-n călcâie.
Coptură în țâțe, jăratec în pântec
stă plopul izbit de descântec.
De vrei la vedenii să zbieri,
țâșnesc dintre buze tăceri.
II
„– Mda… dacă găsiși cu cale
să pici la baba, cu parale
Nu mă bucur eu, maică, la omu sărac:
un pol de fieșcare drac
De… să-l cinstesc, muiere,
cu fiertură de stele și fiere.
Mie mi-i da
cât te lasă inima…”
III
Noapte, noapte cețoasă…
…al dracului drumu spre casă.
Glasul pasului urcă-n gâtlej
scâncet de prunc și de vrej
Întunericul, bezna te simte
dincolo de ani și de cuvinte.
Se sting hotare amare
în amintire și în felinare.
IV
„– De… de-a căzut la păcat,
s-a-ncurcat omu? S-a-ncurcat!…
La ce-are baba nouă, drac de drac
ca să-l dezleg și să-l înșfac.
Să n-am parte de zile… și lasă
de nu ți s-o-ntoarce bărbatu acasă
izbăvit, maică, c-ai rămas
durută, cu burta la nas…”
V
Noapte, noapte cețoasă,
al dracului drumu spre casă.
Afundate de-a-ntregul în beznă,
sfârșeală-n genunchi,
sfârșeală în gleznă,
Goniți de sub frunte-n țipenii,
ochii apucă-n neștire vedenii:
Sub felinare striviți câteși doi,
nasoale stătute, nasoi…
GÂND
Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
și sunt atâția morți în jur…
CE VIS CIUDAT MĂ STRĂBĂTU AZI NOAPTE…
Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte…
…Ardea spitalul cu bolnavi cu tot
și flăcările sfârâiau în cărnuri
râs alb, cutremurat, de savaot.
Ce râs, ce râs mă străbătu azi noapte…,
ce râs de ziduri prăbușite
strivind sub ele urlete, clipite
și razele căzute ale lunii…
și luna… cum mai fulguia azi noapte
pe străzile pierdute-adânc în vis…
și cum mai fulguia pe cărnuri arse
desfrâu de flăcări și de vis ucis.
Ce flăcări prăvăleau azi noapte
râs fremătat și alb și savaot…
Ardeau, ardeau puroaiele azi noapte,
ardea spitalul, cu bolnavi cu tot
DE-ATÂTEA ORI
De-atâtea ori m-am vrut prin ani, hoinar…
dar mi se zbat în tâmple, șovăiți,
și sânii tăi ca doi genunchi juliți
și vinul lor amarnic, de Cotnar.
MUTU
Pornise-azi noapte iar să meargă, mutul,
și, Doamne, cum cerca cu talpa lutul
încins de flăcări și umplut de scrum,
s-a încâlcit gemut cu fruntea-n drum.
A tot icnit, s-a încleștat, și iată
se deslușiră-n umbra cufundată
puzderie de Om ce tot se strânge
încet, să-l vază cum borăște sânge.
Și Unul, cu picoru-n plină stradă
l-a-ntors cu fața-n sus, ca să se vadă:
– „Mai dă-l în mă-sa, ca picat în șanț
duhnit, beat mort, și fără nici un șfanț !”.
…Doi șfanți i-au mai rămas de la bodegă
încremeniți în ochii lui de cegă,
dar, Doamne, ei de unde vrei s-o știe,
când cale de un strigăt, e pustie…
TREC TANCURILE NOASTRE MÂNDRE
taci,
mă aștept să reintru în mine
și vom râde, mândri, împreună
cum nu râdem acum
…trec doar tancurile noastre,
ale noastre!
ale noastre!
să râdem mândri, împreună
și totuși în mine
e-o strună plânsă
m-aștept să reintru în mine
și vom râde mândri împreună
trec tancurile noastre,
trec tancurile noastre, mândre…
CÂNTEC DE TOAMNĂ
Măi, cuțule,
eu sunt Stănescu Hristea,
știi?
Stănescu Hristea, poetul îngerilor.
Cui, ce-i pasă?
Măi, cuțule,
m-am luat prea în serios
cu mâinile de suflet,
așa că-l voi vinde
la talcioc,
să-ți cumpăr pe el, ochii.
Cui, ce-i pasă?…
Am atâta pământ în mine
cât într-un câmp cu iarbă udă.
Nu-l auzi cum sună?
Am adunat trotuarele, toate,
sub tălpi.
La marginea timpului,
lunii îi picau pe jos razele
ca unei hârci.
Am strâns dinții lunii
la marginea timpului,
și mi-am făcut șirag de mătănii,
căci țara nu avea
nici munți
nici timp
nici cer.
Cui, ce-i pasă?…
ANTI ARS POETICA
Foaie verde fir lalele,
din puzderia de stele,
Galaxii, cuvânt, luceafăr,
bolovani în pieptul teafăr,
inimă în piept bolnav
stă luceafărul jilav.
Diamantul în gunoaie
te dospește, te ogoaie,
de auzi voce năroadă;
câini cu Galaxii în coadă,
patimi, vers cuvântului,
câinele pământului…
Foicica macului,
să ne ducem dracului!
ÎNGER VERDE
Tu ești bătrân, mă, îngere!
Surâsul a-nceput să-ți sângere
și fulgii aripilor moi, de jad,
frunze moarte gem și cad
Gingia peticită surd cu dinții verzi,
în gândul meu nu ți-o mai pierzi
și pașii tăi de vis și de bătrân
în mine, moi, nu mai rămân
Dulci nădușelile reînflorite
din porii verzi ai pielii de argint,
în nări, în sânge, în clipite
nu mă mai mint
De piele dezbrăcat, tu, îngere,
mușchii n-au să îți sângere
nici beznă verde și nici lut
ce-ți este peste ei sărut
…Gol, dezbrăcat de piele și de vis,
te-ai naște poate-n gând ucis
și vine moi și ciufulite
ți-ai pieptăna cu mâini ghicite
Mâinile verzi, prelunge moaște
de patimi dulci și pământești
…Poate că Domnul nu te-ar recunoaște
crezând că ești…
AȘTEPTARE
Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele,
își amintesc pașii din ele.
Surâsul tău amărui, funigel
plutește-n amintiri, stingher.
Furi azilnici se scurg
în cenușa vărsată de-amurg,
fluturându-și cenușii comorile
Monezi cad din turn orele
pe-acoperișurile sticloase și se duc, se duc
Nu știam că merg prin materie năuc
și că iarna își flutură cenușie
tăcerea stridentă; strada pustie.
Nu mai vreau să vii.
Se surpă schelării și cad
aiurea, cu trosnet surd de brad.
Zidurile rămase departe
își răvășesc în mine ferestrele sparte.
Liniile se despletesc și curg
în cenușa risipită în amurg
și vântul rece, vântul oarecare
monezi de aer zvârle pe trotuare.
Copacii te-au pierdut din ramurile goale
frunză hohotită, pe șanțuri, canale
Privirea ruptă de pleoape către ei
ca niște funigei plutește, vineți funigei…
Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele
își amintesc pașii din ele
CÂNTEC ÎNSERAT
lui Mihai Eminescu
Nu privi la cel jugastru
cu frunzișele întinse,
înmuiate-n vin albastru,
albăstrit de stele stinse.
N-o să-ți pună niciodată
calda frunzelor neștire,
nici surâs pe buze, fată,
nici cuvinte în privire.
Din frunziștea lui măiastră
ruptele, albastre lamuri
nu sunt depărtarea-albastră,
depărtarea frântă-n ramuri.
Hai, iubită, din poeme
vom fugi cu pas de iele
într-o margine de vreme.
…Timpu-i cimitir de stele.
Râuri străbătând tăcerea
cu pumnale reci, de apă,
vor tăia spre nicăierea,
între vis și cer, o pleoapă
și or sparge-ntrânsa soare
și-or aprinde-ntrânsa lună…
…râsul gol de oarecare
îl vom râde împreună.
Ațipirea din înaltul
leagăn brațelor de hidră
ne va curge unu-ntr-altul
ca nisipul în clepsidră.
Ah, ce-om râde împreună,
vor pica pe noi, pe șoapte,
raze din gingii de lună,
dinți de lapte, dinți de lapte!
Din gingii căzuți, de soare,
aur – dinții hârcii hâde
ți-i voi prinde-n pălmi odoare.
Ah, ce-om râde, ah, ce-om râde…
Adormit în hău albastru,
albăstrit de stele mute,
nu privi la cel jugastru
cu frunzișele tăcute.
AMIEZI DE NOAPTE
Vin vremuri roșii, de răscoală,
să împle vârf privirea goală
mocnind din codri și din stânci
căușul ochilor adânci
Iubito, fumegă din mine
reci ruguri sterpezite, line,
în tâmpla străzii, brumărie,
un cântec surd de pușcărie
Mi-s vineți ochii cum sunt cerbii
goniți de la ospățul ierbii,
sătui de noapte și de vis
de dor ucis, de vis ucis…
Vin vremuri roșii de răscoală,
cuțit să-mi vâre-n palma goală,
frunziști din ramul strâmb și drept
să mi le svârle ude-n piept
…Se răsucește-n somn orașul
și jar de stele, cu făgașul
stă aruncat, al nimănui
sub cerul adormit, verzui
și dube cenușii, gonite
ca ochii vineți din orbite
opresc în șanțuri, în amiezi,
râs înnoptat de huhurezi
Și, în amurg de noapte sură,
zac trupuri făr’căutătură
în șanțurile străzilor,
cu țărna strânsă-n pumnii lor
Dar udă, peste cei din șanțuri,
noptirea joacă-albastre danțuri
și hoiturile din noroi
s-or ridica, în rând cu noi
Cu plumbii sângerați în ceafă,
vor arunca din gura, cleafă,
pe tâmpla străzii brumării
un cântec surd, de pușcării…
CÂNTEC DE LEHAMITE
Poezie, târâtură de cuvinte,
soarele nu poate să mă mintă,
soarele nu minte…
Pașii ăștia înfundați în beznă
până la genunchi ori pân’ la gleznă
tot mai duc ei prin noroi, prin tină
trunchiul plin de viață și lumină
Ce îmi pasă dacă-ntinsul
poartă-n brazde oase, țeste?
peste nopți și peste zile
nu sunt eu cel mort, învinsul…
Dacă codrul verde plânsul
nu și-l mai adună-ntr-însul
ci doar lupii arși de foame,
haita dorurilor mele
va mușca din cer, din stele
scorburi negre și icoane
Gura dragei de e arsă
de chemare neîntoarsă,
de sărut nepus de alții,
ce îmi pasă? draga-i moartă
și la cap brazii, înalții
îi doinesc drum vechi, de soartă
Poezie, târâtură de cuvinte…
Numai soarele nu poate să mă mintă,
soarele nu minte!
CÂNTEC DE LUNĂ NOUĂ
Încet, sub pașii ceasului venit,
se șterge, sur, noptirea-albastră
…și tot mai e ceva neîmplinit
și singur, în iubirea noastră…
Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând,
de îți răsună în ureche
pe după cețuri luna lunecând
Neliniști vechi, și glasul lor hoinar
spre neștiut încet ne mână
Ne-oprim o clipă… apoi mergem iar
prin ceața udă, mână-n mână
și văzul tău pe piept îmi suie
ca un paianjen beat. Și nu îmi spui
că mi s-a prins surâsu-ți amărui
de buze, fată amăruie
Chemările ne scutură în sân
durut zornăitoarea salbă…
. . . . . . .
Și de-aș fi fost copac bătrân, bătrân,
tu ai fi fost o frunză albă
sau poate înserarea.
CÂNTEC DE LUNĂ NOUĂ
Rănit de liniști, taurul albastru
a presărat încet iubirii noastre
cu urmele copitelor lui albe
întinsul vechi al stepelor albastre
Dar îngerii îndrăgostiți de tine
îl ferecară iarăși în belciuge
…și de-ai închide ochii strâns, aeve
l-ai auzi în depărtări cum muge.
CÂNTEC VECHI DE LUNĂ NOUĂ
Ieșise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar seara grea de stele și de lut
ardea pe străzi și nu l-am cunoscut.
În felinarele cu iz de scrum
ochi de pisică-mi licăreau în drum
și pasul greu mi se-așternea nătâng
…și fluieram, așa, ca să nu plâng.
Dar tot credeam că poate viermii moi
nu cresc în ochii mei pustii și goi,
nici în surâsul meu nedăruit
și tot credeam că poate n-am murit.
Ieșise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut și, gol de gând,
trecu așa’nainte, fluierând.
CÂNTEC DE LUME
Toată frunza-mi zice lotru
c-am furat un ram din codru…
Câmpu-i nins și tot mi-aș duce
dorurile-n el, năuce,
dară nopțile-nstelate
i le ține lui pe toate.
Tot aș sta și tot mi-i modru.
Înserarea-mi zice lotru
seara cufundată-n moină,
c-am furat din ea o doină
ce-am cântat-o în neștire…
Numai mândra-mi zice mire…
…dar la capul dragei mele,
plop își urcă frunza-n stele
vântu’ de-l îngână-n ramuri,
plopul alb cu noaptea-n ramuri.
FABULĂ
I-auzi, frate!
Adâncate
între coapse
zac căscate
nedințate
râturi moapse
…asta-i totul
(coapsa, botul)
Mai încolo?
Somnoroase
Piei și oase…
I-auzi, soro!
Luna vinde
raze, dinte
nopții care
nu le are
(coapsa, botul)
…ia pe ele
numai stele…
Asta-i totul!
…peste zare
cumpărare,
târg și vinderi
pe întinderi.
Morala:
Totdeauna
curvă-i luna…
LA IEȘIRE DIN LUCARNĂ
La ieșire din lucarnă,
câtă sticlă, câtă iarnă…
Geru-i cu sugrumătură
de îngheață flegma-n gură.
Plopii-s deșelați de ramuri.
Lamuri reci sticlesc în geamuri.
Numai unul n-are parte,
căci fereștile-i sunt sparte,
cap și trunchi atârnă-n ele
fremătând din giurgiuvele,
întorcând privirii calde
ochiul spart în trei smaralde,
lins cu cetini, să se-ntâmple
vinul șiroit pe tâmple.
În zăpadă geme veacul…
…l-a scuipat, în suflet, dracul.
***
Ai văzut, frate Isus?
Cade iar o stea, de sus…
Gura-ntinsului de tină
mușcă sfârcul de lumină.
Gându-n noaptea asta, lungă,
pân’la tine să-mi ajungă:
Mâna ce-nchinase lutul
strânsă, caldă ca sărutul;
Coasta suptă, sângerată
împlinită-n sân de fată;
Șoldul ce-l mânjiră bunii
alb și pur ca șoldul lunii;
Pulpele, la subțioară
umede ca de fecioară.
Lămâiță de mireasă
frunții tale, ne-nțeleasă.
Vin de nuntă, clipei clare
urma crucii pe spinare
. . . . . . .
Ai văzut, mireasa mea?
Iar a mai căzut o stea.
SILE CEL VECHI
În noaptea ceea, Sile fusese spânzurat,
fără molidva popii și fără lumânare
Cădeau grâiele albe, în drumul meu, arare,
din coasa lunii hârbă, întoarsă peste sat
Venisem dintre paltini horbocăind pe uliți
către aceleași drage ferestre, pâlpâite,
să fur stăpâna casei, uitată-ntre clipite
când ceasurile oarbe se coborau din suliți
Și nu-ți bătui, mireasă, cu pumnul în uluci,
de trei ori înțelesul de taină nunții tale…
…tu-n nerăbdarea serii, îți adăstai în cale
tâlharul să te ducă în paltini, la haiduci.
Priveam uimiți la uliți, râdeam încet la coasă,
întoarse câteși toate de-a valma în ureche
Și nu știam că Sile, în noaptea ceea veche,
se legăna alene în șbilț, cu limba scoasă.
CÂNTEC DE LUNĂ NOUĂ
Să-ți mai sfârșesc povestea cu hoinarul
care-și furase nopțile, pe rând?…
Ei… pe surâs petale moi, de lună,
îți cad și nu le mai aud căzând
…și greu ce-ți e… și mâinile-ațipite
ți-alunecă din poală-atât de dulci…
Ți-am așternut în ochi
un pat albastru…
Hai, vino, somnoroaso, să te culci.
POPAS
…și nu mai râvnesc nerostitele fumuri
din rug, să le smulg
ca pe-un schiptru de domn
Călcâiul îmi sângeră încă de drumuri
Prea vin de departe, din somn…
Ci lasă în poala ta caldă, să vie
făptura mea vie și glasul ucis.
Mi-ești dragă, femeie. Și noaptea-i târzie
să plec mai departe, spre vis.
***
Ascultă-mi mâna, iarbă de armindeni,
cum te mângâie cald și drag pe pântec,
o, verde pur, țâșnit de pretutindeni,
din ziduri și din brazde și din cântec…
La noapte poate, în ultimul răsuflet,
cu luna coborâtă lin pe mururi
un pumn de-arginți ți-oi arunca în suflet.
Dar, cel de-acum, te voi iubi de-a pururi.
Ascultă-mi mâna, iarbă de armindeni.
***
Când ai plecat
soarele-obosit căzuse-n brânci pe frunze
și copii cu ciorapii-n vine
mai băteau mingea pe stradă
Când ai plecat
mi-ai cerut o floare din salcâm
și eu am râs zicându-ți
că florile sunt găinaț de zână
Când ai plecat
dintr-un megafon răgușit
curgea o romanță
și tu spuneai că-ți place tare mult
După aceea s-a înserat
RÂUL
Rămâi așa și reazămă-ți obrazul
de gândurile mele pământii
…E-atât de tânăr râul astă seară
și crengile de apă-atât de vii!…
Se duc prin seară, dincolo de arbori,
chervanele de fum molâu și tâmp
Rămâi… Vor dezveli și pieptul negru
și trupul codrului, sculat din câmp.
Și plăsmuiri absurde, de lumină,
vor curge-n lungul malurilor moi…
Ce chip ciudat de a muri e clipa
ce dăinuie-mpietrită-n noi.
Se duc prin ore, dincolo de arbori
chervanele de fum plutind, molâu
Rămâi așa, să ascultăm cum luna
se sfâșie în pietre, jos, pe râu
LUI TUDOR ARGHEZI
Te-ai oprit?
te-a străpuns vegetal
gâlgâit, ochiul supt, de telal
să-l mângâi
să-l răsfeți în urechi:
– Haine vechi cumpărăm!
Haaineee vechi…
Pântecul ți-i jigărit,
ghiorțăiala te-a ghicit.
Inimă… n-ai pălălaie
de vânzare, vreo bătaie?
Suflete, nu-ți vinzi tu, frate,
gândurile dezbrăcate?
Că nu m-oi ținea abraș
dacă-i mai căta cumvaș
în bocceaua ta cu stele
vreun tăpșan fără pingele
sau vreo gârlă ruptă-n coate,
să le arvunesc pe toate.
Țoalele de mucava,
fieșcare o para.
Țoalele de-azur și tină,
o scatoalcă levantină.
Țoalele de om sărac –
candel, mied și cozonac.
Cade lung
colcăit vegetal.
Pe trotuar, strigăt stins de telal.
Tot mai stai pironit?
…să plecăm!
– Haine vechi,
haaine vechi cumpărăăm…
ALT CÂNTEC…
La ce mai tresar din clipite
Fereastra… nu-i nimenea, nu-i…
s-aștearnă văpăi logodite
pe scoarțe, albastru, verzui.
Și zorii la ce-i mai ascult,
verzui, cum se crapă în zare?
Pe laviță doarme de mult
ecoul păstrat în ulcioare
și surd răsucită-i în lacăt
tăcerea… La ce iar… și iar,
când vântul se sprijină-n treacăt
cu mâna pe clenci, mai tresar?
AU FOST OAMENI MULȚI…
Au fost oameni mulți cu dulăi
și cu care,
o știu după urmele mute din drum.
Țărâna-i crăpată de arșiți stelare
și munții ridică șuvițe de fum.
Prea tace tăcerea nespusă, adâncă
…iar tu, pumnule cald,
stai încins pe prăsea.
Vulturii sting zboruri
din stâncă în stâncă
și trebuie să se întâmple ceva…
***
O, țară a moților,
te-am ridicat la gură ca pe-o bărdacă,
dar bătăile inimii
mi-au picat ca niște frunze
la marginile tale.
Poate că era toamnă târzie,
ori poate că nici nu se pârguiseră strugurii…
PORTRET
Orfan de vise treze, suflete scremut,
băltoacele cu ochii teferi
te odihniră, când să fii nu ai putut,
colindătorul de luceferi
Aripa de tărie-ngemănată-n nori,
tu ți-ai julit-o doar cu gândul,
căci șchiopătat ți-e zborul și lipit de flori
și mied dulceag îți este cântul
Aleanul leșios pe care stins l-ai strâns,
nu patima iubirii strânsu-l
și-n țărna unde morții gem în ierbi, nu plâns
de-nvingător îți este plânsul
Păstrează-ți în petale firavul tău zbor
și-ntreagă mierea ta și vinul;
prea ești aidoma albinelor ce mor
atuncea când își pierd veninul.
CÂNTEC
Lumina surâdea pe ierburi și pe ramuri
cu-alaiul ei de foșnete și lamuri
în care îți afunzi uitarea și te pierzi.
De ce-au mai nălucit
în calea mea târzie
și fruntea ta-n zulufi de umbră vie
și ochii tăi, ca doi păianjeni verzi?…
PROPOVEDANIE
Oameni buni, pentru numele lui Dumnezeu,
unde sunt vechile mucuri de seu?
Dar opaițele ca niște ochi de cucuvaie?
Și unde este vechea pălălaie?…
Popii și frații lor mai mari, sfinții,
și-au descheiat gura și dinții
și toate țarinile, toate ostroavele
și-au deschis la fila a șaptea, ceasloavele.
Că acolo unde glăsuit-a împăratul David,
oameni buni, știuleții porumbului se deschid.
S-au mai adus și moaștele lui Vasile
făcătorul de blajinătăți și mile
și s-a mai adus
și o bucată din lemnul crucii lui Isus.
D’apoi că toaca și cloapetele de la schit
și cloapetele florilor ce încă n-au putrezit
or să bată în dungă două săptămâni
să-nduplece seceta, oameni buni.
Măcar să mai fi venit Rada și Tinca,
să scurme arsura din piept, cu opinca,
ori măcar fătălăul cu solzii la dește
să-ți zgârie sufletul, hoțește,
că tot nimica nu se-alegea, nici gândul,
din balega menită să-ngrașă pământul…
Mioara cea blândă aduceți-o la jertfelnic
și junghierul și morții rânduiți la pomelnic
iară să cerce, cei ce-au rămas,
dacă se lipește bănuțul de iconostas
ori dacă plumbul topit capătă asemănare
cu chipul și trupul da fată mare,
ori cu urechea lipită de piatră
să cerce cățelul pământului dacă mai latră.
Și-apoi, oameni buni, putem purcede
care cu cântecul, care cu ruga, care cu ce crede.
Dar unde e vechea pălălaie
care stârnea nourii să ploaie?
POEMUL MAHALALELOR
„se prind de mâini și se desprind
și bat pământul…”
COȘBUC
Vai!…
Mahalalele vechi și triste,
cu casele poticnite în stradă,
cu femeile ghemuite pe prispe
să adulmece, să audă, să vadă.
Și ferestrele ce pâlpâiră
ca niște candele fără icoane…
. . . . . . . . .
„– Mi-e frică, țață Zamfiră…
– Ai să crapi, Linco, de foame!…”
Vai!
Anii mahalalelor, vechi și triști,
cu clipele tocite și rare,
cu liceeni palizi ca niște Criști,
prelinși pe sub felinare
și gândurile ce se zdrențuiră
ca noaptea și ca veleatul
. . . . . . . .
„– Uliu… ce urât! Țață Zamfiră…
– Ce-ai, fă, cu băiatul?…”
CHLOE
Pe câmpul cu greieri și noapte
mirezmele verzi își răspund
pe câmpul cu greieri și noapte
ceva a zvâcnit în afund
și s-au destrămat peste ierburi
maramele moi de tăcere
și s-au destrămat peste ierburi
și poate c-a fost o părere
dar câte fâșii sfâșiate
de verde și negru aprins!
și câte fâșii sfâșiate
aevea plutiră-n întins
Când greierii toți se porniră
zvâcnise și-afundul genunii
când greierii toți se porniră
să secere holdele lunii
nu-i nimeni… visează-nainte
tăcerile strânse-n mănunchi
nu-i nimeni… visează-nainte
mai am să-ți sărut un genunchi
ORA CULORILOR
O, sângeră culorile, Matisse,
așa cum și în tine sângerau
E ceasul lor durut, ucis
și n-am nici bani măcar să beau
Și iar voi atârna de un răsuflet
în mine orb, noptirea toată
s-o peticesc cu petice de suflet
și cu hârtie colorată…
***
Pe unde, prin ce stepe
mai hoinărești noptirea?
O, au clipit pe zare
și zorii și privirea
dar chipul tău de-atuncea
și noaptea lor adâncă
fântânile din suflet
le mai păstrează încă
Pe unde ești?… De-acuma
poate-ai sorbit din Lethe
…ori poate mai ‘nainte
în cale, ți-a fost sete?
***
Pe noi, zorii
și amurgurile
ne strâng în platoșe
Nouă, zorii ni se încolăcesc
după grumaji
ca niște lanțuri
Nouă, amurgurile
ne încolăcesc gleznele
ca niște lanțuri
Doar pământurile nopții
ne-au mai rămas,
doar pământurile nopții
Nu ne sărutați pumnii,
căci ne sărutați sângele!
CÂNTEC DE IARNĂ
Noaptea a nins peste câmp cu pământ
Tu unde ești, în ce gând?
Crengile zvelte și goale în bezne
dansează întruna…
Uite-le sânii, uite-le glezne.
Noaptea a nins peste câmp cu pământ
și crengile zvelte, și goale, cu luna
lunecă negre și-aiurea, întruna
dansează întruna
Tu unde ești?
În ce gând?
frunzele negre-ți căzură
cu toatele, oarbe-n căutătură?
Ah, de-ar mai fi în adâncul schilav și urât
doar o creangă cu roadele pline,
să m-adun, să-mă-ntorc și să vin iar la tine:
– „Na un măr!”… și atât.
CÂNTEC DE CER ALBASTRU
Nunta lor era nunta noastră
în pădurile cu brațe incendiate de flăcări albastre,
căci ochii le erau împodobiți cu uitări
cu vulturi
cu ereți
cu șoimi
cu bezne.
Femeie zveltă ca o troiță la răscruci,
amurgul ți s-a prăbușit lângă glezne.
O, nu-i citi amurgul scris între brațe,
drumule care treci și te duci,
drumule cu privire albastră,
căci ochii le erau împodobiți cu uitări
cu vulturi
cu ereți
cu șoimi
cu bezne
și nunta lor era nunta noastră.
***
Ah, și beția de salamandre
ce-adulmecă luna, nebune.
La ce bun?…
De aș fi iertat sufletul tău pământesc,
tu tot n-ai fi știut cât te iubesc
și dacă ți-aș fi-nroșit cu cuțitul
salbă la gât,
că eu sunt cuțitul tu n-ai fi știut
la ce bun
beția de trestii
pe care lacul și le înfige în pântec?…
Ah, salamandrele-adulmecă luna
dar tu, care treci totdeauna,
tu ești cântec, nu lebădă.
Cântec.
CÂNTEC DESPRE DOJA
Care, cum a rostit cuvântul,
a dispărut cu noaptea și vântul
iar ochilor le-au mai rămas să vadă
doar urmele lor umede-n zăpadă.
Unde s-au dus?
De ce s-or fi dus?
De ce au rostit cuvântul nespus?
Departe, sub noi,
între huile și antracite,
gem stelele carului mare stâlcite
O, nu rostiți cuvântul acela știut!…
E iarnă în patima lutului mut
și peste amurg a nins cu fulgi roșii
…paștele crucii și cristoșii!
POEMUL VIERMILOR
Se sărutau cu glasurile, poate,
și au pornit mai departe, tot mai departe
dar s-au atins cu spinările către orizonturi,
cu spinările de stelele coborâte
Culorile deveniseră grele;
le apăsau umerii
ca o povară
și mai întâi au lepădat albastrul
se sărutau cu glasurile, poate,
și au pornit departe, tot mai departe
dar oboseala le atârna de pleoape și de nări
asemenea mirosului de soare întunecat
Sunetele deveniseră grele;
le apăsau gurile
ca o rană
și mai întâi au lepădat cântecul
Dar ei au pornit mai departe, tot mai departe
și inimile lor fulgerau, din când în când
Apoi caii albi, ce păscură
umezeala ochilor și frăgezimea obrajilor
și vigoarea mâinilor și zborul călcâielor…
Dar ei au pornit mai departe, sărutându-se poate
Câmp negru… ierburi negre…
și hergheliile cailor albi
ca niște pete de tăcere
***
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo și sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai
Poate ceva despre crengile și apele care ți-au cutreierat
nopțile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai
Mă jucam cu pălmile în zulufii tăi
Erau tare îndărătnici
și tu nu mă mai băgai în seamă
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai
Poate doar așa, de tristețea amurgurilor
Ori poate de drag
și de blândețe
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai
Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam
CÂNTEC DE DOR
(variantă)
Mă culcasem lângă glasul tău
Era tare bine acolo și sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai
Poate crengile și apele ce ți-au cutreierat nopțile
Sau poate copilăria ta care-a murit
undeva, sub cuvinte
Mă jucam cu pălmile în zulufii tăi
Erau tare îndărătnici
și tu nici nu mă știai
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai
Poate doar așa, de tristețea cântecului
Ori poate de drag
și de blândețe
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai
Mă culcasem lângă glasul tău
și te iubeam
CÂNTEC PENTRU CRĂPATUL ZORILOR
Cu amurgul, ai căzut, din crengi ca un măr
copacii s-au prăbușit peste umbrele lor
Peste tot e numai pământ și pământ și pământ
Gândul nu mă mai știe cum sunt
Ah, de-aș putea
să te iubesc
fără amintiri!…
Cin’ ne-ar mai ști între-atâtea neștiri?
…degeaba se-alungă-napoi și-napoi, pătimaș,
câmpiile moi, câmpiile reci de sub pași…
tot mai aud prin întunericul șerpuitor
pietrele-n lut cum se dor
Hai, vino!…
De-acolo, departe, sub dungile vechi de pământ
te-adăst în lumini să te-aprinzi, să te pierzi
…Peste tot e numai pământ și pământ și pământ…
Gândul nu mai mă știe cum sunt
dar ți-oi aprinde, în pălmi, flăcări verzi…
CÂNTEC DE GHEȚURI
Și brațele tăcerilor vor fi-nceput să pregete…
Mișcările mi s-au oprit în pălmi și în degete.
De acum, neștiutele, albele pale
își vor chema renii lângă genele tale.
O, nu-ți conteni cântecul drag și ninsorile
când m-oi întoarce, odată cu zorile
să-mi încălzesc la glasul tău legănat și stingher
mâinile încremenite de frig, pe jungher.
FOAIA DE JURNAL
În fiecare ramură, în fiece trunchi, ți-am clădit câte-o biserică
dar atâtea ziduri și ziduri în beton te înferică
Copacii sunt din ce în ce mai rari în țara de jos, în țara de sus
și tot nu pricep de ce nu-l mai urăsc pe Isus
Orga privirilor lui s-a frânt în colinde
„Ne dați, ori nu ne dați, ne dați-ne dați?” răsună, se-ntinde
Dar pe străzi nu mai este nici iarnă, nici vară;
oamenii își poartă surâsul ca pe o povară
În fiecare ramură goală ți-am clădit câte-o biserică,
– un cuib al păsărilor ce se întorc, se-ntunerică
Dar au crescut zidurile de beton și furnalele ‘nalte și grele
proptind cerul cu îngeri, de ele
Peste noapte veniră și mâinile lui Isus și mă mângâiau
Poate că strigasem smintit: „Închină-te, închină-te!”
Dar nu mă auziră, sau poate că nu mai erau
când m-am trezit, cu coastele de sub inimă vinete
Dați-mi brazi tineri! Doi brazi tineri! n-auziți cum vă spun?
Nu, nu atât de mari, nu vreau pom de crăciun
Vreau brazi tineri, fără munți, fără soartă,
s-aud zgomotul cuielor, când au să-mi bată în poartă!
AȘTEPTARE
Vuiește codrul atârnat de cetini
și s-a cuprins în vâlvătăi albastre
În noaptea asta s-agățați, prieteni,
securile și steagurile noastre.
Miroase-a ars și-a lună firul ierbii
Surâs, Crai Nou își sângerează buza
…Și fug înnebuniți din codru cerbii
pe ulițe la Sarmisegetuza.
VÂNTUL, SFÂRTECAT DE BOALĂ
Vântul, sfârtecat de boală
îmi atârnă greu în mâini
Plâng și plâng de oboseală
colindând din câini în câini
Și-mi smucesc din colb călcâiul…
Pasule, de ce rămâi?
Poate-i drumul tău, dintâiul,
ce-ți atârnă de călcâi
Fălcile cu scrâșnitură
mi le strâng și-n van asud
doar scrâșnitul surd, de ură,
al măselelor l-aud
Nu-i cântarea cea mlădie
cu vedenii vechi, de mit
…Cântule de drumeție
te urăsc că ai murit!
CÂNTEC
Vinule, de ce ești trist?
Ea, acum, poate că cere
Frunzelor îngenunchere
Troiței din somn, pe Crist
Uite, lavița de ieri
noduroasă și nebună,
așternută-i doar cu lună
cu bărdace… cu tăceri…
Fierul plugului, olog,
Poate chiar în noaptea astă
dezveli, din lut, o țeastă
și-un corn viu de inorog
Poate ea a tresărit
cine știe? cui îi pasă?
…s-a visat în somn mireasă
și-a crezut că a murit
Lavița de ieri, acum
lună țipă și bărdace
Cine râde-ncet și tace?
Cine s-a-mpletit în fum?
Poate de pe-uluci de fier
vor chema din nou, cocoșii,
turmele de bivoli roșii
ațipite lângă cer
Pleoape vinete, de Crist,
vor cădea, și-au să se sfarme
Ea acum poate că doarme…
Vinule, de ce ești trist?
CÂNTEC
Nu se mai zăresc de albe
chiciurile de lumină,
când te-afunzi cântând ‘naintea
pașilor ce au să vină
nu se mai zăresc de negre
trunchiurile, șerpi în spume,
când te-afunzi, cântând prin frasini
„Uite lumea, soro lume”.
***
Steaua din ochii tăi s-a speriat
Cerul era adevărat
ca atunci printre ierburi de mai
când tu-l știai
Să mai frâng un cuvânt ori un gând?
Crengile tac tremurând…
…Cheamă-ți genele, arse de iele,
ce ți-au rămas lângă ele
Stăpână, stăpână, mai cheamă și-un câine
sau mai bine trei câini
. . . . . . .
Doar un cuvânt de-aș gândi, mi-ar părea
arborii toți să se-nalță spre stea
ca niște mâini
vinete mâini…
LA LEMNE
Iarna a prins în suflete altoi
Ne e frig; și pădurile cad peste noi!
Iată, pe dricul săniei abia de încap
șase, șapte coceni, cap la cap
Dar de-au venit gerurile cu grijania,
ne-am ars peste vetre gardul și sania
Ne e frig; și pădurile cad peste noi!
Colonelul răcnește să dăm înapoi.
Cum să-ți mai tragi mâna de pe secure
când ea-i flămândă de lemn, de pădure?
Ne e frig, dar el răcnește să ne-ntoarcem acasă
Colonelului, ce-i pasă?
Ne e frig. O copaie de mațe
în opinci, pe sub pași, dă să se-agațe
Inima a mânjit cu roșu ghețușca.
Mai a dracului-i furca, nu pușca.
***
Să descălecăm, degeaba fugărim cărarea moartă
Înspumată e zăbaua ca la drumul cel dintâi
Iarăși ne-au furat amurgul, curcubeul viu ce poartă
tot arginți și-arginți de salbă, îngropați sub căpătâi
Să descălecăm, degeaba fugărim caii întruna
înspre taina îngropată sub un cap de mort frumos
Pe cărarea de sub ramuri calcă iarăși pură, luna
Țara lui Vlad Țepeș, prieteni: Iată, sunt arginți pe jos!
CÂNTEC DE ODIHNĂ
Acesta e ceasul de liniști nespuse
Materia doarme cu pumnii deschiși
Iată, cu mințile și cu genunchiul
tăria-i supusem, și vlaga, pieptiș
Frunțile noastre, orașele lumii
vor licări printre dalbele bezne
Rămâi, doar o clipă rămâi, tu, mireasă
cu fuga oprită în glezne
Atâte-oboseli răzimate-s de trunchiuri
și bucurii… și uimirile-atâte!
Pe genele noastre-nghețate, vor ninge
luminile lumii, știute
Taci, iată e ceasul gingaș, și-ai putea
cu-o șoaptă să-l sfarmi, să-l înjunghii…
Materia doarme cu pumnii deschiși
…Stelele i se rotesc peste unghii
***
Vremea luneca din culmi
tremurându-și privegherea
râuri măsurau tăcerea
resfirată printre ulmi
și-ți părură vechi și șui
arborii fără suflare,
cum în scoarța lor tresare
tâmpla Sămădăului
și nălucă te ghiceam
cum tăceai privind aiure
poate numai spre pădure
poate numai către-un ram
O, te-aș fi cuprins de brâu
poruncind din nevăzute
păstrăvilor să-ți sărute
gleznele scăldate-n râu…
NU MAI PÂLPÂIE
Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta
Hai, Nichita, strânge-ți pleoapă de pleoapă,
strânge-le
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiți
de parc-ar vrea să vă priviți
unul altuia, sângele.
CÂNTECUL PRIVIRILOR
O, au rupt în aripi pânza de paing
tulburând aeve liniștea cu stele
ce se-aprind o clipă și apoi se sting
printre-atâtea păsări, fâlfâind rebele
O, au rupt în aripi pânza de paing
ce-o uitase seara, prinsă între gene,
prinsă între gene
Neștiute păsări au plecat spre Sud
răzimând văzduhul, cu aripa-ntinsă
Zborul lor de frunză lin de-abia l-aud
tot mai des cum ninge pe câmpia ninsă
Neștiute păsări au plecat spre Sud
și-au lăsat în suflet cuiburile goale
cuiburile goale
DUMINICĂ VECHE
Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe
casele își schimbau locul între ele
Ai deschis o fereastră, acoperind
cu scârșâitul ei păcănitul streașinilor
și-ai tras adânc, în plămâni, după amiaza
Ploua liniștit peste Ploiești
și tu ți-ai scos cămașa pătată de petrol
și ți-ai arătat în ploaie umerii tatuați
cu ancore și cu inimi,
strigându-ți peste gard vecinul
la o partidă de table.
Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe,
casele își schimbau locul între ele
PLOAIE DE MUNTE
Cu sprâncenele lipite
de fereastra aburită,
mai privești și-acum, domniță,
lunga ploilor clipită?
La un semn știut de păsări,
o, tu palido și blândo,
îl mai vezi pe Gheorghe Pătru
umbra pomilor furând-o?
ca să-l miluiești cu dreapta
și să-l ierți de sărăcie,
să-l trimiți în lungul ploii
cu jădari, la primărie?
O, e părăsit conacul
și urechea de cercele
și n-auzi cum se subție
ploaia, printre giurgiuvele…
Și cum suie-n fire-albastre,
tot cu somnul se-ncrucișe,
al cocoșilor de tablă
ruginiți pe-acoperișe
CON
Eu am venit de foarte de jos, de lângă taine
M-au cotrobăit în voie plantele, la început,
după-aceea peștii și ereții și lupii și vulpile faine.
Pe toți i-am încăput.
Trebuia să răsucesc bine șărâna
și cu degetul gros al piciorului să trag un cerc
care să-mi păstreze și smucitura și râna
când am să mă-ncerc
Numai de nu m-aș tăia la jumătate,
într-un cerc mai mic, deasupra stând, mărunt,
ca un soare răsărind pe jumătate –
doar atât să-mi fie dat, spre punct!
CÂNTEC
Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mâna,
privirea ta sună cel mai îndepărtat.
Acum ți-o mărginesc treptele albe,
acum ți-o sfârșește luna
pe care joacă așchiile soarelui cufundat
Surâsul tău, cu colțuri abia arcuite
deasupra-ntinderilor ovale de nisip,
și după mine va fi, și după oasele mele albite,
și după chipul tău, fără chip
Mai îngenunchi și scurg nisipul dintr-o palmă
într-alta,
ca-ntr-o clepsidră răsturnată aerian,
în timp ce scara cu trepte albe, înalta,
și-a risipit și treptele pe care le urcam.
STRIGĂT DE LIBERTATE
Dinții, pentru că ei sunt cei mai aproape,
se vor rupe, scrâșnind, să-mi facă loc.
Vântul va goni de pe străzile pietruite
umbrele montane, înghesuite la oraș.
– Desigur, vârful munților
ar trebui să fie drept –
Și prin toate încăperile,
pe sub pragul de sus, pe sub burlanele de tablă,
ori sub stinghia de lemn a porții,
se dilată firul subțire al clopotelor
Eu trebuie s-ajung mai repede
Și buzele, pentru că ele sunt mai aproape,
se vor rupe în stea,
Porțile de aer ale orașului,
numai porțile de aer ale orașului
se bălăngănesc în vânt
Și mâinile, numai mâinile,
pentru că ele sunt mai aproape,
vor pipăi zăvoarele
***
Din nou, jindul mi-a furat
trupul pe care-l purtam când eram copil:
s-a-nvoit pe bani puțini, cu vântul
și mi l-a purtat până la marginea
doritului, jinduitului, strălucitorului
Bosfor !
Aici era o noapte intensă,
cu cornul lunii-ntors spre pământ.
Rătăceam prin străzile-nguste cu clădiri de scânduri,
și-n colț, deasupra brutăriei, în podul binemirositor,
am închis ochii, stând de vorbă singur.
Întotdeauna lemnul a fost prieten cu oamenii
și eu l-am înțeles.
Iar stelele își scoteau razele, ca pe niște picioare,
subțiri.
Paianjeni și păienjenițe
și lemn…
Oh, doritul Bosfor, pe care n-am să-l mai văd niciodată!
DIN COPILĂRIE
Bolți călătoare de nori peste Pind,
și vârfurile totdeauna ude
Vântul își despletea odgoanele, zornăind,
peste șindrila caselor zălude
Mai tot găseam și câte-un arbore vechi de care
cu mâinile-amândouă mă agățam, să-mi flutur
trupul ca un steag omenesc, peste ciuturi,
peste boturile cailor, la adăpătoare
Căciula tatii, de astragan,
an de an mai ruptă, mai dată pe sprâncene,
profilul lui de vultur fără pene,
îl port în fundul ochilor, an de an
Coborau oile, vârâte una-ntr-alta
Tălăngile lor coborau în vale,
la iazul rece,
ca niște pietre în el, una-ntr-alta,
stârneau rotogoalele până la zece
Coboram din gorun
să le număr cu degetul;
de-aceea le știu așa cum știu
cântecele cu haiduci
pe dinafară,
Sus, la piscuri, pregetul
oprea opinca oamenilor, în seară
Mereu, bolțile de nori, mereu tălăngile oilor clătinându-se,
râul rece nu spăla stelele. Numai copitele cailor cărunți.
Așa, așa era, cobora totdeauna însetat din munți,
numai pe sine sorbindu-se
Și dacă mă-njunghie după vremea aceea de ploaie un jind
și mâinile-mi tresar pipăind invizibili goruni
e că norii curgeau mereu peste lumi
acolo, în îndepărtatul Pind
CELE NOUĂ RAIURI
Fiecare pas al tău
I se cade o caleașcă.
N-a căzut de mult o pleașcă
așa grea pe capul meu !
Colțul străzii dacă-l dai,
ai și nimerit în rai.
Îngerași cu buci grăsune,
stau la poartă, să te sune,
căci, desigur, se cuvine
mare cinste pentru tine
și hodină pentru mine…
– Capul tău e-un zurgălău,
sună-anevoios și rău !
Și numai urechea mea
te aude, dacă vrea.
– Raiu-al doilea, și el
mai departe e, nițel,
cum dai colțul celălalt,
(N-are robinet; în schimb
să-i dai drumul poți, c-un nimb,
și-o să curgă doar caimac
și lună de vârcolac)
‘nuntru, îngerimea snobă,
poartă numai roți de sobă
Iar la șold, ca sabie,
Numai câte-o vrabie !
– Ceru-al treilea, firește,
nici nu se deosebește
de al doilea – decât
că-i mai mic și mai urât.
Sfântul Pavel dacă tu-l
zăvorești cu lacătul,
treci de-adevăratulea
în raiul al patrulea,
unde prietenul François
te poftește pe-o saltea
tot de scânduri rihtuite,
pe sub tine nădușite,
ca să te înveț-așa
raiul cel de-al cincilea!
– Fiindcă-ți place-acest popas
și n-am vreme, eu te las
și plec singur, mai departe,
prin raiul șase și șapte,
unde voi întârzia…
(Singur, fără dumneata)
Așteptând, junghiat de jind,
babele să ouă –
raiurile opt și nouă
în construcție fiind!
***
Vă spun asta, pentru că am văzut cu ochii mei:
valurile se risipeau câte-și două și trei,
lingușind câte-o piatră cu mușchi vinețiu,
ori dând în nisipuri burghiu,
când plăjile unde-au ridicat o femeie goală,
ca pe-un deget arătând depărtarea
cu valuri azvârlite-n sus și prăbușite-n neorânduială,
peste toată marea.
Seamănă cu Thetis, mi-am zis, din Olimp,
dar largul mării-ncepu să se șteargă-ntre timp,
pentru că îl trecuse la ea în gând, peste seară,
pe nebăgate de seamă, lăsând ochilor mei doar beznele.
Vai, biată mare, mai rămăsese din ea
doar o brățară – cât să-i înconjure gleznele!
Peștii s-au zbătut goi, în prăpăstii,
mărgeanul a ridicat țipăt subțire, până la steaua Arcturus,
Desigur, e vrăjitoare, mi-am zis, peste fire!
Și m-am îndepărtat, gândindu-mă la steaua Arcturus.
POEM DESPRE VIAȚA TAINICĂ A FEMEII
I
O, fluieră cocoșii de tablă
pe-acoperișele-nnorate, în vânt,
și pe clavicule port umbra neagră
a platanului sub care-am trecut
(cu arderea verii)
Mi-am amintit deodată de casa ta
fără umbre, învelită de toamnă
și-am venit lângă ziduri, o, desigur,
te privești în oglindă, când fluieră
acoperișele-n vânt
II
Desigur, mâinile tale prelungi
ți le-ai ridicat foșnitoare
Un dans pentru sprâncene și unul
pentru spirala urechii
Un dans
pentru buzele ca două frunze roșii de salcă
și pentru surâsurile dăruite mai de mult,
un dans.
În aer, mâinile tale gândesc
cu ondule, cu spirale,
când fluieră acoperișurile de tablă în vânt
III
M-am oprit,
cu umărul răzimându-mă de zid
pentru că înăuntru potrivești colțul
covorului,
și câte-un cântec pe care nu-l aud
ți se rupe de buze,
și-o privire anume se surpă
în ochii tăi întâmplători,
petrecând insule nelocuite,
în trecerea lentă prin ziduri.
Pentru că ceasul cu cuc din perete
s-a oprit deodată și tu
tresărind, ai lovit cu mâna orele
Pentru că ți-ai despletit
zulufii strânși,
și surâsuri pe care nu le zăresc
se întorc, și tu le ospătezi
cu trupul tău de piatră subțire.
Dar aceasta uneori se arată,
alteori nu,
când fluieră
acoperișurile-nnorate, în vânt.
PRIN CÂTE O MANSARDĂ
Prin câte o mansardă, în puterea nopții,
când orele trec greu și frigul tencuiește toate crăpăturile,
las câte-o bucată, umărul de pildă,
ochiul cu geană și sprinceană pentru lume,
creionul și hârtiile puțin roase
de prea mult purtat în buzunar…
Nimeni nu face nimic pentru mine.
Sunt o scară de serviciu, în spirală,
pe care urcă, ori coboară doar câte-un om, singur.
Jos de tot, pe ușa de tablă, copiii
au schițat cu creta niște pomi, dar
dacă te uiți bine pot fi și libelule
ori case mai vechi
Printre acoperișurile ruginite, aici,
port cocoși de tablă pe umeri, și geamul
îngroșat de praf îl deschid cu mâna
care mai mi-a rămas –
știu, în curând am s-o dau cuiva,
ori mai bine am s-o subțiez
ca să pot bate cu ea văzduhul
Restul nu-l pot schimba pe cuvinte.
Îl las așa cum e, să se împuțineze singur,
pe câte-un pervaz, lângă merele mucegăite,
pe câte un scaun fără un picior
ori jos, pe firul de pământ șerpuit
printre pietrele caldarâmului
unde birjarul din colț moțăie pe capră
Între timp, dacă mai e ceva sus,
atunci, desigur, va adormi legănat
de pocnitura neregulată și rară a caldarâmului,
sub potcoava calului, care prin somn
își trece osteneala, rând pe rând, când pe un picior,
când pe altul…
PEISAJ DE IARNĂ
O vreme de argint masiv
pe-alocuri înnegrit de vreme,
îintat cu sori, metalic tiv,
la orizont scrâșnește, geme
Copacii de argint, tăcând,
din crengile de-argint, oprite,
nemailovind, nemaisunând
nici ore-ovale nici clipite
par, cum îi întâlnești, așa,
explozii împietrite, surde,
care-au țâșnit spre cer cândva,
din arhebuze și din durde
Dar eu bat câmpul iernii, greu
cu pași de-argint îi sun argintul
O, fericit auzul meu !
Ecoul bate-n jur argintul
și-o clipă dacă m-aș opri
s-ar prăbuși, de-argint, o clipă.
Și peste câmp s-ar auzi
țintatul brâu de-argint cum țipă!
FĂT-FRUMOS
Acum, sufletul meu nu mai este rotund,
acoperit cu furnici înnebunite,
întretăindu-se, fluturând din antene,
cum era odată !
Dacă vreau,
el se face Machairodus,
săltând într-un arc neîntrerupt,
în beregata urlând.
Dar eu nu vreau.
Fă-te, suflete, câmp întins
Până la mare !
Fă-mi-te, suflete, stâncă
zburând în soare !
În centrul rotirilor de vulturi
eu îmi ridic șira spinării
și pleoapele mi le deschid,
așa cum aș spune iubitei mele:
– Te iubesc !
ca să năvălească lumea în mine, urlând
Ce adânc sunt, Doamne, ce adânc !
Nesfârșită văgăună luminoasă sunt,
au loc și arborii și hergheliile
și turmele…
De-acia merg clătinându-mă puțin,
pipăind trunchiurile, până jos
de unde-ncepe pământul.
Ce de întâmplări în sufletul meu !
De-aceea îmi întind mâinile
înfigându-le în pământ, de-aceea
ridic pământul până la buze…
Și ce de întâmplări în sufletul meu!
DOR
Să sar aș vrea și, peste cap, tot trupul
făcut inel, mi l-aș suna prelung
Să-ntind o unghie pân’la păsări,
zborul rotit să îl ajung
Ca în copilărie, sus, pe garduri,
să prind lăcustele, sărind
cu sabia de lemn în mână
oastea de elfi să o cuprind
Ori poate-aș vrea să fiu rănit grozav
și tu, cu brațele subțiri și reci,
cu un inel de aur roșu
sufletul, lin, să mi-l petreci
Și ochii să-i deschid în sus,
așa, ca dintr-un somn de moarte
și glasul tău pe după umeri,
prin curcubee să mă poarte
Și să mă fac, aș vrea, un cal
săltând la dunga mării, și din nară
foc răsucit s-asvârl și jar
Și că sunt Duchipal să-ți pară!
***
Eu nu port nimb pentru că
el ar fi dureros plutindu-mi
strâmb, deasupra unui umăr…
Tu te gândeai la un
copac, la o pasăre amăruie
și, în timpul ăsta, eu
existam
AH, COPACULE
Ah, copacule, frunza ta îmi cade pe umăr,
soarele-și rotește ochiul, căzând la orizont,
umbra ta e lungă și subțire
pe câmpul acesta, pustiu, de piatră
Am rămas așa, ținând în mână
șaua și hamurile cu miros de cal
Mi-ar părea foarte rău să mor…
Poate și pentru că nu mi-e sete,
pentru că aș vrea să plec, rămânând
de dragul unui cal care putrezește
și-al unui copac cu frunze căzând
Până unde – nici eu nu știu
și nici ce întâmplări vor fi în sufletul meu.
Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pământ
și e dulce căldură și e un timp și e o liniște
ca o flacără verzuie, arzând!
PĂPUȘI
Și-am să-mi las odată tâmpla pe o pernă strevezie
care nici n-o să se vadă, sau într-adevăr să fie,
ci doar dintre pleoape lumea îmi va atârna zbătândă
când uscată, lungă stearpă, când adâncă și fecundă
Lasă-te-n genunchi, amice, ceapa ochilor albastră
dacă poate s-o străbată: asta-i forfotă cerească !
Se arată-un dans subțire dintr-un elf arzând și-o zână
ce bat tactul dimpreună
Dacă ți se face frică,
poți să stai că nu-i nimică
Am murit și eu ‘ntr-o doară
astăzi, pentru prima oară
ANANGHIE
Oh, pe mine-s zugrăvite
numai nimfe izmenite
care-n loc să aibă țâțe
două inimi țin, de fâțe,
peste pântec atârnate,
când spăsite, când umflate.
Dau și eu să le cuprind
cu o palmă, cu un jind,
dară mă trezesc nătâng
cu deștu-n buric, și plâng
***
E ca și cum ai murit și ți-ai trimite, mereu,
stafia subțire în gândul meu,
ca să-ntind brațele și brațele să treacă prin ea
fără s-o strice, fără s-o resfire
E ca și cum ai murit de mult, undeva,
fiecare gest întorcându-mi-l în amintire!
De-aceea-am pus capcane, cu câte patru brațe,
când treci cu glezna, adevărată, pe-acolo, să ți-o-nhațe
***
Mor de ridicol ce sunt,
făcător de cuvinte și sfânt
Și
pentru că trebuie să plec, copacii se fac mai lungi
și pietrele-mi spun mai mult decât atunci
când tu erai
despărțită de mine, cu Stixuri, ca iadul de rai
și eu îți păream
despicătorul de grote, Sesam!
Mor, numai pentru că trebuie să se ducă
o parte din mine
cu alte lumine,
duducă
LA CÂNTĂTORI
Încă puțin și drumul de pământ
mereu schimbător, între două ploi,
va ieși din sat șfichiuind, fluturând
sub caii noștri, amândoi
Valurile lunii bătând spicele reci,
mâinile mi le deslușesc pe frâie
O, câmpul acesta pe unde treci
și-arată dulceața dintâie
Pe când, răspunzându-și, înalță boltind
țipete cu ghimpi scurți,
câmp lângă câmp, jind lângă jind,
sfâșietorul neam al cocoșilor din curți
***
Iată, corzile stelelor vuiesc
lumesc, nelumesc
Uite, semne se-arată în lume
bune, nebune
Și tu, ce mai faci, dragostea mea?
Umbra ta, spune-mi-o, cărui
s-o dărui, s-o nărui?…
56 DE ANI
56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos!
Îmi vor înconjura un deget cu brațele, mirându-se, se vor
speria de arama mea răsturnată, dar mult mai degrabă am să
te pierd, adolescență, fruct trecător al toamnei, la un ospăț
Și o liniște ca după plâns mă-mbie cu coarnele, ori mă
linge, bătând din talăngi, o mască de sare punându-mi pe
față, un scut de nămol prinzându-mi de braț
Parcă aș fi fost strigat pe nume de cineva
la coborârea serii în ape
Numai surâsul tău mă încape
și eu voi pleca
Bărcile le-am uns cu catran, așteptând să-mi răsară
stelele, una câte una, din frunte
Și n-am izbutit să împlânt
nici o lopată deasupra acestei movile!
Mai încet mi-e orice cuvânt decât ruperea timpului
în nopți și zile.
Pentru Nichita 