Ioan Cărmăzan: Eram student la matematică în Timişoara. Venisem în Bucureşti la soră-mea, Vera Lungu, cu care Nichita era prieten. L-am cunoscut, am fost cu el după fete prin Cotroceni, dar fără să ştiu că el e marele poet. Am aflat mai tîrziu… Mă număr printre cei cu care a petrecut în seara anterioară apariţiei volumului “11 elegii”. Eram undeva în Drumul Taberei. Noaptea am plecat cu el pînă în Balta Albă, s-o cerem de nevastă pe fata unui profesor universitar. A ieşit ăla cu un măturoi şi ne-a gonit… De-acolo ne-am dus la Smaranda Jelescu, care ne-a făcut cîte o cafea. Nu mai ştiu de ce, lui Nichita ceva nu i-a convenit, aşa că am plecat şi de-aici. Era deja dimineaţă. Ne-am căutat prin buzunare şi am mai găsit 25 de bani cu care am cumpărat un ziar. Scria în el de apariţia volumului “11 elegii”. Am luat un taxi, ne-am dus la Cartea Românească şi am stat acolo pînă s-a deschis casieria. Nichita a scos banii şi ne-am întors de unde am plecat, în Drumul Taberei, unde petrecerea era în toi.

Vlad Ciobanu: Eu l-am cunoscut pe Nichita cînd, student fiind, am stat cu chirie în aceeaşi cameră unde stătuse el cu Gabriela Melinescu… La doamna Unanian, lîngă soţii Covaci – Aurel şi Stela. Într-o zi a bătut la uşă Nichita. “Bătrîne – zice –, lasă-mă şi pe mine să stau cîteva clipe. Aici am trăit momente minunate”… Era o cămăruţă cu o fereastră cît semnul crucii. Am făcut cunoştinţă, după care eu i-am spus că plec cîteva zile în provincie şi, dacă vrea, poate rămîne acolo în perioada aceea…

Cum era Nichita?

V.C.: Avea o carismă pe care n-am mai întîlnit-o niciodată, la nimeni. Instantaneu devenea centrul atenţiei tuturor. Era luminos şi bun… În preajma lui, brusc, toţi deveneam mai inteligenţi, mai talentaţi, mai importanţi. După ce n-a mai fost el, o parte din personalitatea fiecăruia s-a stins…

I.C.: Mi-aduc aminte că, în noaptea de după înmormîntarea lui Nichita, am fost cu tine, Vlade, cu Caramitru, cu Puslojici, la o discotecă din Regie unde studenţii se distrau. Am urcat toţi pe scenă, iar Ion Caramitru le-a spus la microfon: “Sîntem foarte trişti. Nu ştiu dacă aţi aflat, dar a murit marele poet Nichita Stănescu”. S-a făcut linişte în toată discoteca. Apoi a început Pino să recite din Nichita şi a fost o seară extraordinară de omagiere a poetului…

V.C.: Mai mult decît atît. Pentru că sîrbii se aşteptaseră ca România să declare doliu naţional, ca să-l declare şi ei – altfel nu se putea, era o încălcare de protocol – Puslojici a luat şi el microfonul şi a spus aşa: “Dacă în România sînt 10 milioane de oameni care-l plîng pe Nichita, în Iugoslavia sînt cel puţin şase milioane care-l deplîng”.

Se poate vorbi de un “efect Nichita” asupra celor din jur?

I.C.: Da. Nichita năştea un soi de gelozie în jurul său. Era o mare concurenţă: cine e mai prieten cu Nichita, cine e mai aproape de el… Eu şi Vlad n-aveam nici o treabă…

V.C.: Asta şi din cauză că noi nu eram scriitori. Geloziile astea în primul rînd între scriitori se manifestau.

I.C.: Da, noi eram doar prieteni. Nici cei mai buni, nici cei mai apropiaţi, nici cei mai privilegiaţi. Prieteni şi-atît. Nu disputam nimic… Pe de altă parte, există o explicaţie a dependenţei tuturor de “fenomenul” Nichita: dacă erai singur şi trist în Bucureşti, noaptea, ştiai că există un loc unde un om te aştepta, vorbea cu tine, te vindeca de tristeţe. Ăsta era Nichita. Omul a murit, locul a dispărut.

– fragment din interviul “Efectul Nichita”, realizat de Miron Manega, Jurnalul Național, Editie de colectie, 26.05.2008

Vezi sursa aici

Anunțuri