Vedere în acțiune
Am început să înțeleg câte ceva
din ceea ce știu:
În mine e un ochi
înlăuntrul meu.
Până nu-mi zdrențuiesc trupul
în planete,
el nu-mi va atrage viața
la sine.
Și chiar dacă mă spinteci,
el,
ochiul dinlăuntrul meu,
nu va curge-n afară.
Strig: Da!
El este vederea în acțiune.
Nu are trup decât de jur
împrejurul lui.
Acționează înlăuntru, mai ales
înlăuntrul său însuși.
Are caracter abstract, –
deși pot bea apă peste el,
apă cu pești
cu străfund de mare
cu țărm,
cu dealuri, cu munți
la marginea câmpiei,
cu nori plutind în aerul acela…
Strig: Da!
Ochiul acesta nu se elimină.
El este vederea
în acțiune.
Ea vede. Eu sunt orb. Ea vede.
Este aceasta un pericol?
Este.
Ochi în triunghi?
Nu.
Triunghi în ochi și vedere
în acțiune.
El e înlăuntrul meu,
și dureros și mișcător.
El e abstract, atât de abstract
încât
existența mea concretă
trece printr-un mare pericol.
El fără mine însă
nu există.
Eu fără el par a exista.
El e în mine.
Nu se vede.
E în acțiune.
Scriptura întâia
Am zis:
Bineînțeles că noi,
adică oamenii,
noi
suntem cei mai vechi
de pe lume.
Am zis:
Bineînțeles că arborii
decad din melancolia
noastră,
din dorința, din dorul
de verde, de înverzire, de verdeață.
Totul e de pierdere.
Soare dacă vezi
și el e de pierdere,
e pierdut de tine.
Așa e cum auzi.
(Dar ce e în definitiv
și auzul?)
Am zis!
Da.
„Da” legănat, însă
da.
Pom, animal,
și moartea pomului,
animalului, –
pământul, adică pământul,
toate,
totul,
din tine cade, din tine cad.
Am zis.
Noi, eu adică,
suntem și sunt
cel mai vechi.
Tot ceea ce ne însoțește,
totul
e decăzut din noi,
din mine adică.
Am zis.
Izgonirea din rai
Fără-de-greutatea absolută
și-a izgonit sinele bolnav.
Na-ți aripi, i-a zis.
Pleacă, i-a mai zis.
Pleacă de la mine, i-a zis.
El,
planând spre greutatea pământului,
spre greutatea sferei noastre,
plângând, blestemând, aiurând,
coborând, a venit.
El
era desăvârșit.
Se putea trăi în el.
El nu suporta nici un fel de greutate.
El își era sieși greu.
El era pentru sine, el.
Fără de greutate,
ea, l-a izgonit pentru că o îngâna.
A venit pe Ararat
și cum a venit s-a schimbat.
Sfera aceasta pe care a venit
era aptă de greutate,
de mit.
N-a suportat.
Însuși pe însuși s-a apăsat.
Pielea lui ca trandafirul
zdrențuindu-se sub sine
a născut zefirul.
Ochiul lui de albastru ce era, –
de greutatea privirii s-a făcut Marmara.
Vinele
i-au plâns colinele.
Inima fără icoane
s-a stors în Amazoane.
El a devenit apă,
râu și mare,
apăsat ca strugurele
sub propria sa apăsare.
Ce avem lichid pe pământ
e trupul sinelui sfânt.
Tot ce e apă curgătoare
e trupul lui în închisoare.
Tot ce e lac cu apă sălcie
e sprânceana lui vie.
Oceanul numit Pacific
e lăbărțarea fostului buric.
Șira spinării…
drumul în valuri al sării.
Fără-de-greutatea absolută, însă,
e pururea plânsă.
Ea ar putea să izgonească munții de piatră
din inima ei idolatră, –
și atunci munții ar rătăci
către planeta „I”
„I” e planeta cea mai grea
iubindu-se numai pre ea.
Piatra deasupra ei devine moale
și curge în rotogoale la vale.
Piramida
pe „I” este precum e omida.
Cristalul de cuarț
e numai o ploaie de marți.
Everestul măreț
e un lac săltăreț
Araratul e o băltoacă jilavă
mai jos cu o octavă.
Fără-de-greutatea absolută,
poate oricând izgoni
din sine și planeta „I”.
„I” țipă, „I” se transformă
într-o mare enormă
într-un ocean
sângeros.
Atât de greu îi este greului
încât nimeni nu mai poate sta în sine.
Fierul
e ca norul.
Bolovanul
suav ca ora, ca luna, ca anul.
Orice sine, oricât ar fi de solid
devine
în marele sine
lichid.
Din prea marea greutate în curând
sinele curgând peste sine
se transformă-n cuvânt.
El este desăvârșit.
Se poate trăi în el.
Invizibilul soare
Mari paraşute coborau în ocean
capsula.
Noi stăteam ca nişte cuvinte
alcătuind unii lângă alţii
un înţeles de frază
o vorbire întrupată
a unei mari fiinţe,
Norii erau pleoape zdrenţuite
dezvelind mereu acel albastru iris
şi portocaliu.
Atunci am simţit cu toţii
că începuse să răsară
marele, invizibilul soare.
Cuvintele ni se aprinseră
cu flacără înceată şi înaltă.
Ridicare de cuvinte
Astfel, ca pielea
de pe o oaie tunsă, se ridică ziua.
Greu este să jupuieşti o piatră de sinele său.
Greu este să-l jupuieşti pe grec de amintiri.
Dar de ce să vorbim noi, aceasta!
La urma urmelor
şi lumina are piele,
şi lumina poate fi jupuită…
Deci
şi lumina este vinovată că este.
Vine aer curat
o dată cu mileniul.
Noi suntem frumoşi;
De ce n-am fi frumoşi?
Ne mâncăm unii pe alţii
numai din foame
din adoraţie
din structură
din amor.
N-are importanţă.
Noi suntem ceea ce suntem,
adică frumoşi.
Port în inima mea sângele
mereu nemişcat.
Port în ochiul meu lacrima
mereu sărată.
Port îngerul în mijlocul cerului.
Copil buimac
Până când și acest lucru miraculos, n-aș fi crezut
să se întâmple chiar și el.
Cum? Copil buimac fiind și prăpăstios,
ceea ce gândeam și ceea ce visam că gândesc
să se întâmple chiar și el.
Stăteam în pat.
Stăteam în pat cum stă picătura de apă
pe o farfurie.
Picătură de apă căzută de sus.
Nu eram mirat că stau pe pat.
Nu eram mirat că sunt.
Nu eram mirat că există pat.
Nu aveam timp să fiu mirat.
Nu aveam timp să fiu mirat pentru că
eram tot timpul apăsat de o spaimă;
„Să nu se crape patul și să curg jos”.
„Să nu se crape țipătul și să curg
prin mijlocul lui, în jos, spre muget”.
„Să nu se crape pământul și să nu
curg prin el spre dincolo,
și nu care cumva să cad singuratic
și sufocat în cerul de dedesubt”.
Stam cu o jigodie de copil, ca și mine
în părăsirea obligată de părinți,
răsfățați și lăbărțați pe un divan.
Ne gândeam amândoi, și eu și el:
„Dacă se crapă divanul între noi doi
și ne prăbușim în subterane?!
Dacă se crapă și acestea și ne prăbușim amândoi
cu o privire inversă, printr-o țeavă de lunetă
nesfârșită, direct în ochiul ciclopului?”
Ni se făcea frică și greață
de toate acestea.
Ne și vedeam cum cădeam de sus în jos
izbindu-ne unul de celălalt și umplându-ne
unul pe celălalt în cădere
de vânătăi dureroase
Ne era frică să și adormim
ca nu cumva să ni se crape la mijloc somnul
și din dulcele vis să cădem
în visul cu dinți.
Frânghii plăcute erau pentru mâinile noastre
debile, –
glasurile răgușite de alcool ale părinților noștri
burgheji.
Ridicam prin întunericul odăii, minusculele
mâini de copil spre hohotele de râs
ale musafirilor
din camera de alături ca și cum
aș fi ținut în gură sfârcul mamei
plin de lapte.
Mi-era frică să nu mi se crape în două
învălmășeala unitară, punctul în care mă aflam;
să nu am două brațe, îmi era frică
și pentru vedere să nu am doi ochi frică mi-era.
Cum, necum, nimenea nu ne-a luat în seamă.
Cum, necum m-am trezit cu două sprâncene.
Multă vreme am crezut că toate acestea,
spaime de plod, de sămânță și de icră,
sunt.
Nu-i adevărat.
Minciună.
Lepădare de muscă sub formă de punct
au fost
pe un geam.
Geam pistruit de muște
prin care zeul privește.
Și dacă-i adevărat, așa cum citesc
în jurnale, luni 22 septembrie,
că două persoane moartea și-au întâmpinat-o,
iar altele două rănite au fost
căzând într-o groapă
ce s-a deschis pe neașteptate sub ele
pe o stradă dintr-un cartier al orașului
numit Neapole;
și dacă toate acestea adevărate sunt,
cuvântul pe care-l citești, acum cetitorule,
să se crape în fața ta și tu căzând
jumătate în înțelesul lui, jumătate
în sunetul lui aidoma mie,
cel căzut în sine însuși,
aidoma mie, cel care vede vederea
nu cu un ochi, cum s-ar cuveni,
ci cu doi, pentru că fața mi s-a tăiat
în două,
și mândru catarg al mirosurilor, nasul
cu două nări vestește că Zeii
pe timpuri veneau călări pe mirosuri.
Moartea păsărilor
Deasupra de zarzări, de țigle, de coșuri
se înnoreaza cu păsări.
Îngerul sta cu aripile-ntinse, foarte întinse.
Penele din stânga îi trec printr-un zid,
aripa din dreapta și-o reazemă de cracul copacului
de parcă ar rage în stele
un glonte arhaic al zborului…
Cum stă și cum fumează
țigare de la țigare,
îngerul
mereu își duce mâna la beregată,
mereu își duce mâna la beregată.
Aura lui afumată
i-a căzut în jurul gâtului
ca un ștreang.
„Am să fiu spânzurat
de propriul meu har, de propriul meu har
afumat de tutun”
se gândește îngerul.
„O să mor și n-o să mai fie îngeri”,
se gândește îngerul, stând
cu aripile-ntinse, foarte întinse,
stând
pe vine între o casa și un copac,
stând
acolo unde-l ajunge din urmă
starea.
Se înnorează cu păsări,
cu păsări zburânde, zburate.
Ele-și pierd ouăle din zbor, ouăle
albe și minunate. Ouăle, ouăle.
Plouă cu ouă, plouă
din norii de păsări ouă,
peste orașul de tinichea plouă cu ouă,
din norii de păsări zburate, zburânde, ah, plouă.
Nu tună, nu fulgeră.
Plouă torențial cu ouă.
Nu se aude decât
coaja plesnind,
albușul curgând,
gălbenușul murind.
…Corn țeapăn de melc
nemaiavând
un sine în care să se retragă
aiurând
orice atingere de orice, abhorând.
Îngerul fumează țigare
de la țigare.
Plouă cu ouă, se-aude
numai coaja spărgându-se,
albușul scurgându-se,
gălbenușul murindu-se.
Se-ngroașă norul de păsări
peste orașu-ngropat, lipicios;
plouă cu ouă torențial
peste căruță și peste cal,
peste motor și peste canal.
Îngerul își duce mâna întruna la gât,
țigara-ncleiată îi curge pe jugulară.
Miroase-a avort și a hoit nenăscut,
o oră barbară.
Rap! Crok! Coji de ouă murdare
înfundă burlane, canale.
E aripa îngerului încleiată de zid și de pom.
Cu albuș, cu gălbenuș, e lipită de om.
Ar vrea să se-azvârle
pe zdrelituri și să le clocească,
să refacă, să facă…
Să clocească deșurubatele gârle.
Ouăle se ciocnesc între ele în aer.
Plouă torențial. Norul de păsări smintit
se-ntețeste aripă-n aripă.
Plouă înghesuit.
Se sparge în aer oul de ou.
Plouă cu albuș, cu gălbenuș.
Aerul se lipește de albuș, de gălbenuș,
de albuș de gălbenuș.
Si începe să plouă cu aer
pâna când plouă cu tot aerul,
torențial, pâna când plouă tot aerul.
Îngerul
mereu își duce mâna la beregată
mereu își duce mâna la beregată.
Coboară aerul, se scurge în canale
pe lânga țurloaiele îngerului,
se scurge-n canale
amestecat cu albușul
și tot gălbenușul.
Îngerul încearcă să respire,
să se respire,
dar gura îi este sudată
cu albuș – o dată, cu gălbenuș – o dată,
și mereu își duce mâna la beregată,
și mereu își duce mâna la beregată…
Despre lupul singuratic
Lupul singuratic merge
doamne, numai peste lege,
numai peste cea zăpadă
ce va fi cândva să cadă.
A-ntâlnit un îngere
dormitând în plângere.
Creerul i l-a mâncat
lupul cel înfometat.
Hlap şi hlop şi hlap şi hlop
i l-a fost mâncat pe loc,
nu acum ci-n viitor
lupul cel mirositor.
Pe zăpada ce va fi
alergase lupul gri
mult sătul căci el mâncase
creer de mătase.
Dar şi viitorul trece
pe zăpada foarte rece.
Creerul cel mistuit
a căzut în infinit
de din lupul ce mâncase
creer fără oase.
Deci în dulce viitorul
foamea îşi lăţea decorul.
Decorbul.
Deorbul.
Lupul singuratic foarte
se înfometa de moarte.
Însă îngeri adormiţi
foarte rari sunt şi seminţi.
Iară îngeri care dorm
se visează doar în somn.
Cade lupul singuratic
pe laba-ngheţând apatic
și adoarme şi visează
îngeri pe zăpada trează.
Le mănâncă creerul
lepădându-şi obiceiul.
După-aceea în alt vis
leapădă tot ce-a ucis.
Într-un infinit dormind
visător şi trimbulind…
Şi rămâne-n vis flămând
lupul şui şi alergând,
lupul cel din viitor
de arginturi şi de or.
Şi visând în vis adoarme
dintr-o foame, dragă doamne,
cu care i-ai otrăvit
de din sus din infinit.
Deci în visul visului
pupila irisului
şi-a deschis-o lupul singur…
Ah, şi ninge, şi ce dingur.
Îngerul visat
l-a întâlnit pe Ararat.
Creerul i l-a mâncat
însă nu s-a săturat
repede el s-a golit
chiar în infinit.
Deci în visul, visul, visului
doarme lupul Cristului
creieru-ametistului
şi ninsoarea tristului.
El mănâncă
numai stâncă
leapădă
o lebădă.
Cântec drag de lebădă.
Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere
I
Pentru că tatăl meu şi pentru că mama mea,
pentru că sora mea mai mare şi pentru că sora mea mai mică,
pentru că diferiţi fraţi ai tatălui meu şi pentru că diferite surori
ale mamei mele.
pentru că diferiţi iubiţi ai surorilor mele,
închipuiţi sau reali,
pentru că rudele sărace şi rudele bogate,
pentru că toţi erau de faţă în casa copilăriei mele,
toţi erau de faţă, veniţi întocmai şi numai pentru mine,
pentru că toţi se sculaseră din somn
şi aceasta se vedea,
pentru că toţi aveau acele feţe proaspăt ieşite din somn
şi aceasta se vedea,
se vedea că veniseră pentru mine,
acolo, în casa în care mă născusem
de numai câteva decenii,
pentru că toţi erau de faţă ca să mă vadă,
ca să mă vadă cum mă voi comporta, cum voi răspunde
ba mai mult decât atâta, cum voi fi în stare să fiu,
nici eu nu m-am lăsat mai prejos
şi am adus cu mine tot ceea ce puteam să aduc.
Ce am adus cu mine?
Am adus cu mine turma mea de lei străvezii.
Cum era turma mea de lei străvezii?
Ei erau după cum urmează:
ca jadul,
ca norul alb,
ca sticla moale.
Părea că se poate vedea prin ei.
Prin el nu se putea vedea nimic.
Ei erau cât bivolii.
Precis erau cât bivolii
din moment ce coama lor şi-o frecau de şoldul meu.
Deşi animale se purtau ca nişte arme.
Cum adică de se purtau ca nişte arme?
Uite cum: unul dintre ei şi-a pus labele străvezii pe partea stângă
şi pe partea dreaptă a pieptului meu,
cu limbă străvezie mi-a lins faţa năduşită,
cu limbă străvezie mi-a lins sternul.
Depune propria mea mamă mărturie de aceasta:
din dragoste şi lingându-mă, leul mi-a rupt cămaşa
şi coasta.
Mama mea depune mărturie că aşa a fost,
pentru că ea mi-a adus o nouă cămaşă de piele
pe al cărui umăr drept înflorea o bubă roşie.
Şi tot ea mi-a adus o nouă coastă,
ca s-o înlocuiască pe cea veche şi ruptă.
Mama mea depune mărturie de aceasta,
pentru că mama mea când m-a făcut pe mine
m-a făcut înţelept şi cu piese de schimb.
Ce mi-a făcut dublu?
Mai întâi mi-a făcut dublu pământul pe care calc.
Dacă se strică sub mine pământul
maică-mea mi-aduce altul sub tălpi
pregătit din timp
şi, şi încercat din vreme, antrenat
în diferite întrebuinţări cosmice.
Alt leu transparent mi se atârnase
odată cu mirosul iute al subţiorii de bărbat
ca o puşcă transparentă
trăgând din ea urlete transparente.
Nu invizibile, pentru că prin invizibil se vede.
Transparente, pentru că prin transparenţă nu se vede,
transparenţa fiind memoria plângândă
a tot ceea ce este invizibil.
În faţa tuturor rubedeniilor mele am venit
cu turma de lei transparenţi
pentru că trebuia să dau lupta cu invizibilul.
Leii se frecau unii de alţii ca flăcările între ele.
Eram numai între bărbaţi, noi prietenii:
nici o leoaică nu era printre noi, nici o stea.
M-am oprit drept în mijlocul curţii casei în care m-am născut.
Toate rudele mele s-au ridicat la cer,
s-au aşezat albe şi strălucitoare
ca şi cornul lunii noi
alb şi strălucitor
pe cerul fără nori.
Zarvă de lei transparenţi mă înconjura.
Râdeam ca să-mi liniştesc rudele
şi ele chiţcăiau timide
aşa că noaptea începu printr-o ploaie de meteoriţi.
Am cerut o ţigară şi tata a coborât pe o rază şi mi-a aprins-o.
El a venit special pentru că voia să-mi explice ceva numai mie.
În aşa fel încât ceilalţi să nu ne audă ce-mi spune.
Am făcut un semn cu inima leilor transparenţi care mă înconjurau
Ei toţi, haldăi, m-au înconjurat strâns ca un inel al lui Saturn
tăcându-şi mişcările,
şi de jur împrejurul meu s-au aşezat astfel
cum trebuie că erau aşezate pe scutul lui Achile
anotimpurile, când Tethis, mă-sa,
venise să-i dăruiască scutul fierbinte,
arzând pielea de pe degete,
proaspăt scos din cuptorul lui Vulcan.
Conversând cu tine harul meu a tremurat.
Tata mi-a spus ce avea să-mi spună :
numai eu am auzit ce mi-a spus.
Voi nu aţi auzit ce mi-a spus.
Nici tu nu ai auzit ce mi-a spus.
Am dat drumul leilor să fie din nou aşa cum erau.
Am rânjit şi le-am strigat :
„Au trecut vremurile când Achile purta un scut”.
Între timp mi-am terminat ţigara,
rudele mele argintii strigau pe cer,
se putea cânta pe cozile stelelor căzătoare,
pe ţipetele lor de încurajare,
ca pe o harfă.
Un leu străveziu a început să-mi lingă rotula piciorului drept.
Mă gâdila plăcut.
Tocmai de aceea el mă linsese pe rotulă.
ca să mă facă să surâd rudelor mele.
II
Şi în fine el a venit.
El era foarte tânăr şi suav.
El era plin de bunăvoinţă
Şi nu părea deloc că are chef
să mă înfrunte.
Mai mult decât atât, el părea că plânge.
Oasele lui erau mai subţiri decât oasele mele.
Pielea de pe el era mai puţin iubită decât pielea de pe mine.
El a venit singuratic.
Timid.
Şchiopătând din pricina marei lui singurătăţi.
El a strigat cu voce de tânăr bărbat îndrăgostit.
El a strigat având grijă însă să-şi aleagă sunetele strigătului.
De îndată strigătul lui se transformă într-o adresare.
Deci el mi se adresă:
„Prin hubloul acela eu totuşi m-am uitat la planeta aceea.
Mi-a fost o rară frică,
mi-a fost un coşmar.
Planeta singură si plina de bube,
da bube cereşti, neinfectate.
Iată, m-am întors, mi-a spus el,
şi tu de ce vrei să mă înfrunţi cu tot dinadinsul,
şi tu de ce ai venit cu leii tăi străvezii în întâmpinarea mea
şi tu, îmi spuse el aplecându-se către urechea mea
tu, mai ales tu, de ce ai venit cu toate rudele tale
planetare?”
El era neobişnuit de melancolic
deosebit de înfrigurat,
şi tot timpul
îmi stârnea ciudata părere de rău
că nici eu şi nici leii mei,
că noi cei care îl întâmpinam
nu avem nimic muieresc în noi…
Ei mi-a spus surd:
„Ai mei toţi s-au sugrumat de spaimă
când eu mi-am asumat plecarea
către dincolo.”
El s-a aplecat câtre urechea mea şi mi-a zis:
„Deci să-ţi spun totul, absolut totul;
voi încerca să-fi descriu ce am văzut prin hublou”.
„Nu”, i-am spus eu,
Brusc toţi leii mei străvezii şi-au căscat spre el boturile
flămânde,
cu dinţi străvezii,
flămânzi.
„Bine, mi-a zis el, dacă nu vrei să ştii nu-ţi spun”.
„Nu vreau să ştiu”, i-am răspuns.
,Să plec” ? m-a întrebat el.
„Cum o să pleci, i-am răspuns.
Nu vezi că sora mea e îndrăgostită de tine?”
„Cheamă-ţi rudele atunci, mi-a spus el, rămân”.
,.Nu chem pe nimeni, i-am răspuns, dar rămâi”.
Leii străvezii ai mei
s-au lipit între ei.
Leii străvezii al mei
brusc s-au foarte lipit între ei.
Ei au devenit un scut.
Mie mi s-a făcut somn si m-am culcat pe scut.
„Lasă-mă să te ridic şi să te port pe scut”.
„Ridică-mă, am urlat, poartă-mă”.
Creșterea apelor
M-am cățărat până sus la vilă.
Aici tocmai venise ud leoarcă prietenul meu.
De jos din lac venise.
Din bazinul lacului.
El tocmai își scotea de la gleznă
ceasul de măsurătoare.
Foarte bucuros și-l scotea tocmai de la gleznă.
Îmi explica:
Acest ceas mi s-a prins de gleznă pe când înotam.
Uită-te și tu cât de delicat este.
Îl ținea în mână bucuros cum este el
de toate obiectele mici și perfecționate.
El mi-a zis:
Tot fundul acestui lac este plin de mecanisme autonome:
de aceea,
mi-a zis el, fixându-mă în ochi,
toate viețuitoarele din lac au ieșit pe țărm.
Nu se mai poate trăi acolo
din pricina mecanismelor autonome.
Ele au pus stăpânire pe fundul lacului și pe straturile lui
inferioare.
Tot ce era acolo pește, gândac sau iarbă subacvatică
a trebuit să iasă pe țărm.
Cei mai buni dintre ei
locuiesc chiar aici la vilă –
spuse el fixându-mă în ochi
și bătându-mă înfometat
cu o vădită poftă de mâncare
pe aripile înotătoare pe care tocmai
mi le țineam pe cât puteam mai strâns
lipite de solzi.
Te rog eu, mai poți să verși peste mine
o găleată de apă?
Cum să nu, îmi spuse el, voi trimite
imediat pe frumoasa mea logodnică
să te ude
azvârlind pe tine o găleată cu apă.
El se duse în cealaltă cameră.
Ea veni.
Repede, nu ești curios s-o vezi
pe sora mea tocmai acum
când face baie?
Hai s-o vezi și tu, îmi spuse ea.
Hai, vino s-o vezi prin crăpătura zidului!
Să vezi ce corp frumos are.
Ea vărsă pe mine o găleată de apă,
iar eu m-am apropiat de crăpătura zidului.
Dar aici soba era deosebit de încinsă.
Îmi arse câțiva solzi
și-mi bășică o aripă înotătoare.
Ce-mi faci, am strigat, de ce m-ai trimis aici, am strigat.
Ce-mi faci, am strigat, ce ai de gînd să faci?
Ce-mi faci?
Nu mă interesează sora ta cum se scaldă.
nici nu mă interesează dacă are trup frumos sau nu are.
Ba da, te interesează, mi-a răspuns ea,
cum să nu te intereseze?
N-are cum să nu te intereseze!
Și se uită în ochii mei.
Mă fixă în ochi
cu o nestăpânită poftă de mâncare.
Se uită lung la mine
și începu încet, încet, să-și desfacă bluza
apoi își trase cu un gest brusc fermoarul de la fustă.
Ce faci?! am urlat eu.
Nu fac absolut nimic, îmi spuse ea.
Mă fixă în ochi
cu o vădită poftă de mâncare, cu o imensă foame.
Imediat după aceea intră în cameră
prietenul meu.
El ținea în mâna stângă un vierme
El ținea în mâna dreaptă un cuțit.
Fel de sfârşit
Adevărata mâna n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.
Al meu suflet, Psyhée
A venit un înger şi mi-a zis:
– Eşti un porc de câine,
o jigodie şi un rât.
Pute iarba sub umbra ta care o apasă;
mocirlă se numeşte respiraţia ta!
– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină!
A venit îngerul şi mi-a zis:
– Mai străvezie este sticla
decât cel mai statornic gând al tău!
În curând ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!
– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină! îmi zise îngerul…
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul şi cu totul de aur.
El se depărta către o depărtare de aur,
în care apunea soarele de aur.
– De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
– Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină…
Lăuntrul ochi
Desigur m-ai greșit c-un ochi mai mult
lăsat la mine-n întuneric
de văd cu el de mai demult
cuvântul greu cu care ferec…
Ei da, din când în când o mână
s-ar mai putea să-mi smulg din umăr
ca să te și zăresc stăpână, –
cal fugărit pe care-l număr
I-ha, cum treci, i-ha, în dreptul
ciotului smuls și sângerat
din care ochiu-mi înțeleptul
fix te privește și mirat.
Din când în când îmi smulg piciorul
să las lăuntrului meu iris, –
sprânceană, trupul și pridvorul
pe care stai tu dreaptă Ibis.
Stai calule și pasăre
să paștem aerul și norii
și gheața asta zarzăre
care ne plouă dusul orii.
Hai dă-mi la loc piciorul, mâna
și orb mă lasă înlăuntru-mi.
Dă-mi clipa, ora, săptămâna
și pe deasupra numai vulturi.
Am să mănânc puțin pământ,
poate se mistuie cu el
interiorul ochi cel al lui „sunt”
în revederea lui acel –
„A fi mai orb decât am fost”
mai dinainte de-a mă naște,
„A fi mai mort decât am fost”
de dinainte de-a mă naște.
Măiastră
Am născut o pasăre azi-noapte
pe când întindeam privirea
de la unu pân’ la şapte
contemplând nemărginirea.
Din privirea mea gravidă
ea şi-a scos clonţul lividă
şi-a zburat fâlf-fâlf departe
până dincolo de moarte.
Mi-am lungit privirea lungă
foarte ruptă, sângerândă,
foarte neagră, pururi blândă,
ocolindă şi plângândă.
Dreaptă, totuşi tremurândă…
Steaua scrisă
lui Nicolae Breban
Și așa; mă suge cuvântul,
și așa; mă mușcă litera ”A”.
Eu sunt pământul, pământul
vorbirii cuiva.
Și așa; mă mușcă litera „E”.
Sărat cum sunt mă mușcă.
Eu nu știu de ce, ea știe de ce.
Și ce gură are doamne, de pușcă
Și-a pus-o pe inima mea.
Litera „I” adică, litera „I”.
Doamne a răsărit o stea,
o stea scrisă: „A FI”…
Atica
Urăsc orice piatră și invidiez
orice bucată de materie;
n-apuc să mor și înviez
și mi-e urât și mă sperie
liniștea sinelui lor
strâns cu însuși în brațe…
N-apuc niciodată să mor.
Am fețe, am fațe.
am ochi, ochiuri de apă
în care se azvârle Ofelia, nebuna,
și nimeni n-o scapă, nimeni n-o scapă,
n-o trage la sine nici luna.
Să se iubească deci sinele cu sine,
singuratece sau singuratici,
dar ia-mă Doamne tu pe mine
și du-mă în țărmurii mării, în Atici…
Hrana
Când mă obosesc îți spun,
mi-a zis fierul după ce
dus prin mine ca prin fum
a ajuns la unsprece.
N-am văzut vr-odată-o cifră
ca să fie obosită…
N-am văzut vr-odată-o mare
să-mi sece sub înotare,
să mă ție-n înecare
ca pe un cristal de sare…
Ah, dar amplă limba ta,
ce pat dulce, ce saltea!
Dar și eu, sacră mâncare
Doamne-n burta dumitale!
Cine, deci…
Altă generație de viermi de măr se-arată,
știu căci am dormit și eu cu tâmpla pe un măr
Chiar și altă ruginire ne îmbată
înlăuntrul nostru ruginit de adevăr.
Nu mai moare nimeni, dimpotrivă
noi vom sta bomboane colorate
peste trupul tău cel alb ca o colivă
și cu șapte lumânări albastre împlântate.
Aleluia, în genunchi cu noi.
Nu mai moare nimeni astă seară.
Îngerul lovit făcu puroi
chiar la zbor, stimată domnișoară.
Cine deci să ne mai ducă
cucule și dragă cucă?
Cine deci să ne mai ia
preaslăvită cucuvea,
sus pe sub aripa ta?
Noi avem mormânt în nori,
uneori și alteori,
dar mormânt n-avem acuma
și nici moarte
și nici moarte.
Mi-a-nghețat în gheață gluma.
Lângă tine mai departe,
lângă mine mai aproape,
lângă tine mai de șapte
lângă mine mai de cal
lângă tine de țimbal
lângă mine de cleștar
lângă tine de alb zar
lângă mine explodat
lângă tine mai soldat
mai capră
mai apă,
mai apă rece
mai „R”
mai „E”…
Trei cai
Ea mi-a spus, căci mă iubise, –
despre marele Ulise,
care tocmai plânsu-mi-se
de rău gând, de negre vise.
El mi-a spus, căci mă urâse, –
despre lucrurile plânse,
despre vremurile scurse,
despre patemile duse.
Ei mi-au spus, căci mă uitară, –
despre-o grea şi dulce seară,
când trei magi din Sud picară
cu trei cai de sare-amară
Cu trei cai de unt-de-lemn,
cu trei cai de lemn solemn,
cu trei cai de rădăcină
în zăbale de lumină
Cu trei cai de chiparos
cu trei cai sculptaţi din os
de din osul meu din piept
potcovit şi înţelept
…de când tu l-ai sărutat
cu un tandru nechezat.
Dulce cupa mea de piele
Scoate-mi pielea de pe mine
poate vrei o amforă,
poate vrei să bei dulbine
Doamnă Verde Camforă.
Poate că le este sete
ale dumneavoastror plete,
poate că vă sunt uscate
paișpele cel de carate.
Poate că vă este talpa
nepupată mult prea albă
și nesupt vă este sfârcul
și mult prea puțin- prea multul.
Beți din cupa mea de piele
Doamnă, numai vinuri grele
Doamnă, numai vinuri roșii
Doamnă, numai vinuri verzi
Doamnă, numai vinuri albe
căci vă stau covor sub talpe
și la mânuri stau inel,
vâna mea vă e cercel.
Până când și vâna mare
care e spanzurătoare,
caldă jugulara mea
chiar și ea vă e sanda.
Doamnă, beți din amforă
Doamnă Verde Camforă.
Capie și scabie,
teacă vă sunt sabie
care atârnați la șoldul
zeului ce doarme-n Nordul
inimii și Precistii,
maică-mii și maică-tii.
Baladă
Era un bot mare de cal
şi, Doamne, ce dinţi mari avea.
Căderi de meteoriţi în aval
dantura lui albă era.
El botul cel mare şi lung
ah, Doamne, cum şi-l înclina
şi dinţii cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred că era.
Şi totuşi nu-s iarbă nu, nu.
Nicicând n-am fost iarbă, ah, Doamne…
Şi totuşi ce bot nesfârşit arăta,
ce cal nibelung îmi părea
că vrea să mă pască, ah, Doamne.
Mirosind a înger
Subțioara umbrelor murdare
ale florilor de dalb, de măr
Doamne Sfinte iar mă doare
ca și „A” din adevăr…
Port mirosul lung la mine
cel murdar, ca „R” de râs
Eu beau roșul din lumine
și, și sarea ta din plâns…
Hai, respiră-mă odată,
poate te sufoci cu mine.
Beau și verdele de-ndată
de la tine din vechime
Și îți las oarbă vederea
cum e „I”-ul șters de gumă.
Îmi miroase azi puterea
tot a iarbă și-a legumă.
Testament
lui Gheorghe Tomozei
Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.
Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.
Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.
Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.
Încât nu ştim cine trăieşte –
cuvântul poate, poate trupul.
Zăpada albă Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…
Sunet și trădare
Ca să mă vezi, ca să te odihnești,
ca să fiu lung, ca să fiu altădată,
se pierde miracolul din „Ești’
și himenul din ochiul meu
cel sfânt de fată
Gura! Tăcere! Primesc semnale,
Mi se comunică din roțile cerești;
sunt populat de animale,
sunt populat de-ai fost și ești.
Tăcere! Să nu mă trădeze
propriul meu trup.
Să se lase ninsoare,
să se lase ninsoare, soare…
Aleargă în munte jigăritul lup,
mănâncă de foame zăpadă,
din botul lui lung îi curg bale,
ale dumitale, ale dumisale.
Urlă echipa
Tăceți prieteni, băteți din palme.
Mai rar, mult mai rar,
inima mea patinatoare
inima mea înstelată în soare
Abrar fiți-ar privirile calme
și măruntaiul de jar!
Eu – sunt de gheață, înghețat,
ciolanul, spuza de sânge –
patinoar, doamne, s-a arătat
ochiului tău care plânge.
Nu-mi tulburați inima, nu-mi tulburați…
Lăsați-o să-mi patineze peste genunchi
peste frați
peste unchi.
Stă întins totemul, stă întins,
patinează peste el inima lui.
Muntele e nins, sângele învins,
piscul muntelui – albătrui.
Dacă voi ziceți alt ritm, dacă
voi băteți din palmele lui Noe
s-ar dărâma sublima arcă
o-la-ra-ri la-o-a-hoe
Lăsați princesa ca să patineze
pe trupul meu de gheață și de rece
miragii, o apoteoze,
unu, doi, trei, nouă și zece…
Noi doi
Noi doi suntem doi câini și două
amețitoare dalbe ouă
Își clatină Mercur azi bărbăția,
fiica sa și fia.
El caută mari comerțuri ca să facă
în proslăvirea noastră țeastă dacă.
Și obosit el a rămas
ciuntit pe țeasta noastră – nas.
Mercur!
Alergător prea șchiop impur.
Nu cade azi în tubercule
spoitul mușchi al lui Hercule.
cel obosit, cel dat la câini.
Noi îl mușcăm și azi și mâini.
Ultimul distih mi-apare
ca și o păscută floare.
Curentare
Te-am văzut, tu m-ai văzut,
noi ne-am văzut.
Să-mi fi fost brățară nervul,
nor de iarbă și păscut,
să îmi fi zărit ieri evul…
Dintre zare mă preling
Doamne, stelelor piezișe
Iartă-mă, m-aprind, mă sting
cu Isuși pe cruci crucișe.
Vede ochiul meu doar stânga.
Dreapta vede verde Doamne
Lângă tine, lângă lânga
arme sunt și numai arme.
La piciorul răsfățat
Blană jupuită dintr-o vânătoare
pentru pasul tău aerian,
în decorativ ce doare
eu ți-am fost doamnă mai an.
Tu aveai un soț subțire
lung ca frânghia întinsă
de din care o oștire
peste plai căzuse ninsă
Tu aveai un ochi mult verde
și-o tăcere, ce tăcere…
Se adună și se pierde
cifra mea cea mai muiere.
N-ai să vii
N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.
Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi încest ai fost, prea cast.
Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi
„S” e rece azi din sunt.
Atât de repede
Atât de repede ne vine insomnia
brodându-ne ființe din afară.
Vrei pielea mea să-ți fie iia
care te-mbracă domnișoară?
Vrei tu să bată azi bătrânul
Nichita nume din străbuni
teiul și plopul și alunul
anii și lunile și săptămâni.
Vrei tu să vreau să fii fiind
un fel de trup de arătare
și să te-nvăț cum ești murind
femeie-n pielea dumitale?
În pietre vrei, în recii fulgi
în dulcele meu strigăt de iubire…
Stai, nu fugi, o, tu ce fugi
călcând pe viața mea subțire.
Încă patru
Încă patru, încă cinci, și șase
încă piatră, încă frig,
încă oaie, încă fluture, mătase
încă urlu, încă strig.
Stau rămas în ceea ce
mi-a fost dat la naștere
Și de ce, nu știu de ce
eu te văd, tu nu mă vezi.
Frunze verzi și frunze verzi
Flori prea albe, flori prea mov.
Îmi transmit
Fără să vreau, fără să vrei,
fără să vrea
trăim, erai, era.
Va fi doamne, va fi
alb, roșu, gri.
Convenție, convențiune!
Pe cele cinci degete te pup minune,
pe cele două lungi picioare
pe cele două mâini cu subțioare
Oh și deasupra capul verde
și mai deasupra norul negru…
Vine un duh care mă pierde
tot demn și tot integru…
Una mai am
Una mai am dar nu spun care-i
și nici nimica nu mai zic de-acuma.
Cântecul Larei
cercel mi-a atârnat azi de ureche
și de fum.
Mă clatin, dar ce ochi vederea
o gaură mi-ar face-o peste chip.
Alaltăierea
de foame am mâncat nisip.
Mai fără frunze și mai fără oase
m-arăt înalt și suplu și verzui,
Întoarse
sunt arăturile lui NU-i.
Să nu se spargă gheața
Să nu se spargă gheața înnegrindu-se
lasă-i unii pe alții, alții pe alții,
adormindu-se.
Leneși, somnoroși, înalți,
Mai bine dă ninsoare mărită.
Geometrie, noi suntem elevi.
Să cadă memoria noastră chincită
prin evuri, prin evi.
Coboară-n jos Luceafăr blând
dincolo de materie
unde dorm aiurând
și nu se mai sperie
strămoșii strămoșilor noștri muriți,
rămași în urmă, în urnă
înceri iubiți
fâlfâiți deasupra în turmă.
Cine moare în zbor, să cadă deasupra-mi,
în spinarea mea îi dau voie…
Valuri putrede și cascadă
cu spume vertebre ale lui Noe
Aleluia zic și-atât.
Să nu se spargă gheața;
de cald îmi ține
și de urât.
Cel mai bătrân
Noi am fost primii, oamenii aceștia din prezent.
Noi suntem cei mai vechi,
noi suntem primii, oamenii aceștia din prezent
și singurateci.
Peștii și păsările, iarba, arborii
au decăzut din noi, din noi
și umbra care-o lasă arborii
când sunt.
Noi suntem cei mai vechi
iar tot ce este
e-o decădere din vechimea celor vechi,
e un semnal.
Noi am îmbogățit vederea și auzul,
mirosul, pipăitul
și gustul, ah, dar mai ales auzul
acestei decăderi.
Încins
Aș sta încins la șoldul tău
sabie scurtă, netocită
sau mult mai bine ar fi să-mi fie rău
cu fruntea între sânii tăi, iubită.
Acoperit de răni adânci
te-aș fi-nvățat pământul cum e.
Matriță, trupul meu fu pentru stânci
și limba mea vorbire pentru lume.
Mai bine sabie la șoldul tău
ca iute la mânie doamnă,
tu între bine și-ntre rău
la mijloc să mă-nfigi sudalmă.
Rană să fiu, durere, sânge,
și-al echilibrului când plânge,
lacrimă lungă, rea, de fier
la cei ce nasc, la cei ce pier.
Locomotive vechi, terasamente, greieri
Locomotive vechi, terasamente, greieri străbăteau
copilăria mea de Ah, și Au
cu reci gutui în curtea de bazalt
cu câini lătrând în lanțuri și în salt
Cerul avea o gaură în el,
în care-aș fi putut să cad mișel.
Dar mă țineam de câini și de gutui
și încă de ceva, ce nu-i
Nici ochiul ridicam, nici mâna
și nici căița ce-mi dăduse zâna
Câinii lătrau de spaimă-n lanțul lor,
și sâmburii gutuilor…
M-aș ține și acum de ei dar unde-i
trupul de-atunci, trăit și scurs
pe spata undei?
Astăzi mi-apare că e sus
un cui în palma lui Isus.
Cântec de pauză
Economie, strig, economie!
Zeul cel economic a învins, vezi bine,
îmi taie pe jumătate orice făclie,
fiece rază pe jumătate mi-o taie din lumine.
Trap, trap, trec soldații pe stradă.
Tăiați pe jumătate, pe jumătatea văzută.
Numai spre mine în relief merg la paradă,
privire mirată, biciuită, bătută.
Dacă aș fugi mai repede decât ei
să-i văd din partea din care nu-i zăresc,
zeule mare, he-hei,
mațele, inima, ciolanul ceresc
tăiate cu fierăstrăul, anatomic
pentru mare economie de iască…
Un plan aș zări doar bucolic,
o inexistență mult castă.
Ce e spre mine e-n relief și-mpins.
În spate nu se află nimic.
Zeul cel economic a învins
gândul pe care vi-l zic.
În spatele trunchiului văzut nu se află decât
un plan vertical și urât.
În spatele pietrei văzute nu
se află sufletul lui tu.
Oaia are două picioare
călcându-mi ochiul meu luminat de soare.
Celelalte două nici nu există
în verticala beznei eclipsă.
Nu pot să iau de ceafă pe nimeni,
nici măcar mirosul de brad ori de chimeni.
Numai ceea ce văd pare a fi
dulcea mea Noemi.
Tu n-ai nici măcar umbră.
O, zeul, o, zeului mult i-ar fi scumpă.
Numai jumătate de sferă
se arată într-o eră.
Amândouă jumătățile, amândouă
jumătățile de ouă
le au numai aceste cuvinte
neeconomice, doamne, și sfinte,
și-n relief, și-n aerul mare
și-n timpanul valului de sare
o, dulce prăpăd,
o, dulce prăpăd,
pentru că și pentru că
nu se văd și nu se văd.
Voci de mulți oameni
Voci de mulți oameni la un loc
amestecate într-un singur sunet imens
urcă spinarea unui vierme de foc
sătul de buricul materiei dens.
Crește viermele magic, crește
cu două antene înfipte în timpanul meu
pe care-l roade și mijește
un soare de plumb al vorbirii și greu.
Nu-i sens, doamne, nu-i înțelegere
să-mi alerge pe zăpada auzului
și nici alergare, și nici alegere
în placenta văzduhului.
Ei tac călcați de o sanda divină
și se-aude numai un scâncet de copil
dar viermele renaște pe colină,
ah, pe colina văzduhului umil.
Singur și mut cu limba smulsă
vreau un cuvânt, doar un cuvânt cu sens
în vremea vieții mele scursă
și de eres,
mâna s-o pun peste vocala lui
cum pe spinarea iedului
și să-i desfac în piept și-n brațe
divinele încolăcite mațe.
Am să-l jupoi de înțeles
o, vis, o, basm, tandru eres.
Dar singurul cuvânt ce-l știu aieve
inapt să fie-i pielea albă
pe pântecul suavei Eve;
la tandru gând să-i fie salbă
Dar răul meu de l-ar desface
oh, doamne-n dulce lumea ta
nicicând n-ar mai fi zămislind o pace
măcar atâta cât era
Auzi, auzi și tu, auzi
cum crește viermele vorbirii
demult prea mulți vorbit și spus
sau adormit sub piramide?
Antena lui, auzul meu
și piatra ta cea mută, doamne, mută,
antena lui, auzul meu
te-mping pe ceruri și te mută…
Stam lungit
Stam lungit și iată smuls
tras deasupra, tras de beregată
îmbrăcat am fost și dus
în trup verde deodată.
Ah, să mai fi fost doar eu
iarbă pe un câmp de nori
când trimite Dumnezeu
să mă pască meteori.
Să fi fost eu albul ciucur,
vată de vapori întoarsă
ca în sus doar să mă bucur
pe sub stelele ce varsă
raze din lumina lor
prea sătule find în sine…
Taure să fiu sonor
înhămat la reci lumine.
Și mai sus de sus, mai sus
tălpile, doamne, mi-ai pus…
Dacă numai inima
ar avea mări avea,
picioare prelungi
ochi cu șapte pungi
în care ar zace
Noe-n șapte arce
și cu animale vii
încăpute în a fi.
Acest bloc de nervi
Acest bloc de nervi se-nvârte încet
pe şenile.
El vine, da, vine direct
dulceaţo, la tine.
O, lasă-mă să te iubesc cu trupul meu
pe care mi l-am fost cioplit din pietre,
ori din al treilea cântat mereu
cel de cocoş pe care-l plânse Petre.
Nu te cunosc şi nici nu vreau,
dar ca un ochi mă pironeşte aspră
vorbirea ta de singur zeu
şi, şi tăcerea dumneavoastră.
O, lasă-mă, să nu mai fii,
să fiu acela care-ţi duce
mai înainte ca să-nvii
trupul tău alb, urcat pe cruce.
În dulcele stil clasic
Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.
O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.
Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.
Stau întins şi lung şi zic,
Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.
Pasul trece eu rămân.
Mă las locuit
Mă las locuit de o impresie sumară
beată poate.
Aseară desigur, aseară
erau cu mine amintirile toate.
Circulă dragă, i-am spus.
Aceasta e vâna, artera.
Mai sus, mult mai sus, oho, mult mai sus
e himera.
Bea puțin. Iartă-mă. N-am apă.
E roșu și alb ca o ninsoare.
E fluid, otreapă.
E de sare.
Curvă, rămâi, o, rămâi,
o, rămâie, rămâi, cu mine
Eu sunt bărbatul tău dintâi
din desime.
Pasăre dormind
Doarme,
doamne pasărea
tăvălindu-și aripa
sub ea, numai sub ea
sub ea, numai sub ea…
Plouă nori, plouă de somn,
vis de Beizadé, de Domn
Pasăre dormind,
pasăre mâncată,
mistuită, fluturată.
Pe zăpadă, ce se vede?
O umbră de frunză verde.
Flacăra sună
Flacăra sună. Îngerul își trece aripa prin ea.
Flacăra se arde. Îngerul ba.
Piatra e tare. Vine o tărie
mult mai amară și mai sălcie.
Latră câinele; latră
cu mult mai tare și idolatră
inima cu dinți, inima cu bot,
inima fără departe
și numai cu tot.
Hav, hav, n-are botniță, nu.
Dar aceasta numai în timpul care trecu.
Vine însă, porcule, o vreme
în care șoriciul tău se va teme.
Ah, doamne, va fi un ospăț
sideral,
A, îl va mânca pe il și pe al.
Mănușa
Trage-ți odată mâna ta lungă, siderală,
din mine, mănușa ta oloagă,
și lasă-mi fierăria nervilor de boală
zălog ființei să îmi fie neîntreagă
Prea mișc cum mișcă degetul tău lung
mai arătând un adevăr,
din ce în ce mai rupt ajung,
mai capră și mai măr.
Ci trage-ți lungă mâna ta,
și las-o
înfrigurată-n verdele nisip
și las-o răcită-n vidul negru
și las-o
până la Canopus
și lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă,
cât timp am umbră
să-ncălzesc o piatră sau
o vale ne-nverzită, sumbră
să-nconjur cu trupul meu
mâna prezentului mereu.
Ieși din mine, doamne,
nu-mi lua capul sângelui, –
inima –
las-o oarbă, fără ochi, fără vedere
cu un romb într-însa de tăcere.
Galben copil, oprit în poză
Galben copil, oprit în poză şi-nrămat
fără suflare şi dormind,
ţi-aş spune-un basm adevărat
călare pe un cal murind.
Cine a tras în calul meu?
Cu ce săgeată, cu ce floare?
Beau apă azi din curcubeu,
el singur nu mă mai doare.
Căutaţi-mă pe sub potcoava lui,
săpaţi întruna şi adânc
poate-o s-ajungeţi voi întâi
dincolo de pământ.
Cum să mă-nșurubez în aer?
Cum să mă-nșurubez în aer, pământule?
Cum să m-arăt din unghiul, al privirii,
gândule,
cu ce e mai puțin din mine dat pieirii?
Cum să m-arăt în trup pe care nu-l doresc
neîntomnat și-n azvârlire,
plin de verdeață și regesc
și armăsar păscând câmpii asire?
Cum să-ți atârn de nară, logodit,
și sângelui tău să îi fiu nutreț?
Cum să mă spulber din dorul gândit?
Și cum să-ți fiu neprețios, de preț?
Poate fiind?
Sau, poate nefiind?
Estompare
Din ce în ce te stingi, te ştergi
de peste sternul meu, făptură,
dâra lucindă şi, de melci,
tandră arsură.
Abia te ţin într-un cuvânt,
ori în albastrul meu iris,
iarba-ncolţind dintr-un pământ
de somn, de vis.
Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaer.
Ah, vine norul şi mă şterge
cu un burete foarte rece.
Rămân ce-am fost, un tron de rege
din care ai plecat de mult…
Mult vechii de romantici
De ce nu m-aş putea uita înfiorat
la braţul tău suav, când dormi,
atât de bine tu mirositoareo,
cu ochi închişi, enormi.
De ce n-aş crede că vin zeii
călări pe lungi miresme
ca să-şi depună umbra lor
la tine peste glezne…
De ce n-aş crede că exişti
tu ce respiri în unde,
tu singură, văzuto doar cu ochiul
triunghiular, din frunte.
Într-o mare de plasmă
Într-o mare de plasmă
se balansează o pasăre.
Ea care este a aerului, – acum
în altă stare, în altă culoare,
în altă mișcare, – acum
trebuie să fie cu totul alta, acum.
Lipsește greutatea, dar lipsește
și viteza, și plutirea…
Se zbate pasărea într-o mare de plasmă
ca să-și păstreze granița aripii
și firea.
Poate că această stare nu va mai trece
niciodată,
poate că pasărea va rămâne definitiv în plasmă
și poate
că înfioratul meu creier gânditor
va rămâne mereu locuit
de această fantasmă.
Noroc! îți spun ție pasăre măiastră.
Fii curajoasă gândire!
Și nu te speria, creier al meu cercetat
de mâhnire…
Potcoavă
Nu mai emiți nimic, nu mai primesc semnale
ori poate nu mă mai gândești,
ori poate tu l-ai șters dintre vocale
i-ha, i-ha, la vechi calești
pe calul dumitale.
Nu te mai culci peste timpanul meu,
nici goana ta nu-mi mai atinge
ceru-ncărcat de nouri, greu,
i-ha, i-ha, peste meninge
mereu mi-aleargă-un cal, mereu.
Și mă deșir de dor, și mă deșir de lene,
de lenea de-a privi-n afară,
de dorul de-a mai prevesti o vreme,
i-ha, i-ha-n această țară
a cailor ce-mi calcă pe antene.
Nelu Generalu
lui Adrian Păunescu
Când te-ai iscălit cu creta pe un pod
inimă,
când ți-ai zis tu ție, Nelu Generalu?
inimă…
Cum de te-ai destăinuit la lume
inimă,
și de ce ți-ai zis tu, Nelu Generalu
inimă.
Trece trenu pe deasupra ta
inimă,
pe deasupra podului pe care tu l-ai scris
inimă.
Eu mă duc cum stau înscris într-o fereastră
inimă,
ah, într-o fereastră de lung tren
inimă.
Scrisă, tu rămâi de cretă pe un pod
inimă…
Nelu Generalu, tu rămâi pe pod
inimă,
și în urmă trenuri, lungi, prelungi și grele
inimă…
au să treacă peste tine, au să treacă peste tine
inimă…
Sublimul static
Tu îmi adaogi aerul respirat
de frunzele plămânilor mei, Alcor, –
de stejar condamnat
să fie om mișcător.
Ce plimb pe tine, nu-i vederea
și nici imagini, nu imagini.
E poate numai liberă puterea
de a te face fără margini.
Timp ești, timp lent gândire
cu aură plutind lividă…
Eu mi-am oprit deasupra ta,
azi mi-am oprit
inima mută, piramidă.
Înființare
Se înființează osul regelui.
Se înființează locul ochiului.
Ninge, Doamne, ai tu curajul
cât ești de mare, să calci pe zăpadă?
Noi stăm întinși peste ramuri.
Fără să fim verde, desigur, noi nu am nins.
Nici n-am plouat, nu, nici n-am plouat.
Nu sunt nori pe cer. Dacă-i vede cineva
și ni-i declare.
Tăcerea se duce în natură.
Ochiul meu are dinți, el este o gură.
Piatra are flacără, ea este o arsură.
Nimeni este de față dacă nimeni
poate fi de față.
Are gură, ninge, are dinți,
frige.
Scurtă Baladă
Numai fereastra ta nu se stinge, nu.
Singură sus, lângă cer, orbitoare,
ca un ochi mă fixează când trec
bolnav de vini imaginare.
Numai arborii tăi nu-și pierd în iarnă
frunzele verzi, pieritoare,
când trec cu ninsoarea sub ei
bolnav de vini imaginare.
Nici câinele tău schelălăind printre mașini,
cel cu patru picioare,
nici el nu mă latră când trec
bolnav de vini imaginare.
Nici faptul că exist și tu o știi
nici faptul că sunt, nu te doare,
când invizibil mă agăț de cuvinte
bolnav de vini imaginare.
Hai judecă-mă, hai pedepsește-mă
cu nepăsarea ta, oarecare,
din ce în ce cum sunt mai bolnav
de vini imaginare.
Dinți
Ne bucurăm pentru că bate vântul, aerul repede,
copil, copilule, dragule, existență…
Din nenimica vieții noastre înflorim un mit,
o caretă, un flacon cu esență.
Respiră tu cât vrei să respiri!
Eu stau numai ca să te miros.
Nuntă fără de miri
îmi este fiecare os.
Trăiesc numai și numai pentru tine
ca să fii numai lângă felul meu de trup.
Eu sunt un dinte și am ciolănime
în râsul trist al botului de lup.
Frumos ești calule!
Cum merg prin acest oraș locuit numai de tine,
sus pe dărâmătura zidului cu iarbă plouată,
un cal mi se-arată păscând lumine,
inima păscându-mi, un cal se arată.
Frumos ești, calule, arătare, vedere.
Sufletul meu rău încă ar fi
pe șaua ta, de-a-ncălare-n putere
o, temperatură și iute bătaie!
Să stea ploaia să înceteze!
Cărămidă nouă, cărămidă nouă!
Sus, tot mai sus,
Excelsior!
Vederea aceasta e relativă ochiului meu
Eheu, țipă gândul.
Taci dracului, i-am spus ierbii verzi.
Pierzi totul, i-am spus.
Vor înceta aceia care pot să iubească,
domnească va fi așezarea ta între morți.
Secunda aceasta e relativă
orei
pe care ți-o atârni între țâțe.
Taci dracului, i-am spus.
Dar ea n-a tăcut.
Ding și dang ar bate ceasul,
dar i-am smuls limbile
și clopotul
și l-am lăsat mut.
E relativă vederea, eu mă pregătesc
să-mi smulg ochiul
și să-l dăruiesc acelei umbre cu aripi
să stea pe el să-l încălzească
ca o pleoapă.
Taci dracului, i-am spus ochiului
în tine pasărea este moartă.
Ziceți
Înconjurare de nori, papilă vehementă.
Tu care guști osul proștilor,
praștie corosivă,
inimă în pușca oștilor.
Os ca o țeavă, urlând
„O” – literă dacă ești literă.
Astăzi eu mă mut din „sunt”.
Ce poveste!
Bineînțeles că nu rămâne nimic.
Cei doi-trei care au depus mărturie
pentru fier și pentru zinc
nici ei n-au să mai fie.
Ce poveste!
Lent și lung și greu și grav.
Uite așa după ce nu mai sunt de față
în pământul concav
va fi cuvântul paiață.
Ce poveste!
Este
a fost mâncat
de către nu este.
Ausweis
Scot sângele ştampilat la vedere.
Mi se dă drumul.
Scot osul sculptat la vedere.
Întârzâi o secundă, dar mi se dă drumul.
Scot îndurătoarea limbă vorbită, la vedere.
Dicţionarele sunt pregătite, aşa că mi se dă drumul.
De ce vrei să treci, m-a întrebat moartea.
Sunt liber, i-am răspuns,
aşa că nu am chef să-ţi răspund.
Ea a stat un timp descumpanită,
apoi, mi-a dat drumul.
Am pe mine toate ştampilele.
Dacă vreţi să ştiţi
eu, unul, sunt în ordine,
mie mi se dă drumul.
Lepădare de copii
Lepădare de copii sunt cuvintele
de aer aripile.
De dulcele miros al mirilor,
de mărturie patrafirelor.
Smulgere de limbă este
prea frumoasa mea poveste.
Somnolență
lui M. N. Rusu
Vântule, falus de aer,
norilor, voi foste cărni,
azi e liniște deplină,
Doamne, în cazărmi.
Azi nu bate frunza sumbră
peste pușca ruginită.
Nici sub nouri nu se-arată
ziuă, oră și clipită.
Timpul stă în odihnire
inima-ncetează, da.
Trei picioare, șapte brațe
are somnolența mea.
Scriptură
Să ieşi în afară, să nu mai fii, să nu şi nu,
ca şi cum nici n-ai fi fost.
Efortul şi munca de atunci şi de acu,
e pasăre fără zbor, fără rost.
Bătrânul doarme-n risipire.
E pescuit de sub pământ
de undiţele din nadire
ale copacilor planând.
Ceva din carnea lui se face sevă,
şarpe şi măr;
un fel de-a fi Adam şi Evă,
hrană goniţilor din adevăr.
Eu cred că da
lui Al. Ivasiuc
Se poate, vă spun vouă care veți fi
credeți-mă, se poate
a trăi și a iubi
înaintând pe patru roate.
Sfera asta nu e sigură, vă spun,
să ne facem roți la gândire,
imediat și acum
și la „a fi, fire”.
Mai devreme sau mai târziu
vor veni să vă spună Nu
piramidele din pustiu
ale lui tu.
Faceți-vă roți ca să puteți merge
pe această lege.
Cârciumă veche
Bere neră și grețoasă și ghețoasă
și mai jos tavanul tras de fum
și podeaua mesii, foarte joasă,
și-un alaltăieri fiind acum.
Din departe se aude dingul
al statuilor ieșind din ceas,
ciolănoasele olane, zincul
care peste case au rămas.
Beau cu ghiorț și-aud vorbire,
berea neagră-mi curge peste barbă.
Trupul tău iubitule-n oștire,
de atâta vreme este iarbă.
Cal aș vrea să fiu, centaur, inorog,
să m-aplec pe tine flasc,
la un zeu al morții când mă rog
și în timpul rugăciunii, când te pasc.
Fior de înger negru
Vine noaptea, se-nvârtește
verbul înghițit de pește, –
marea ce mâncat-a sare
de din inimă îmi sare.
Pune-mi-aș sărutul meu
pe sandaua ta sunând,
rafie să fii tu astăzi
legând gândul
legământ.
Eu sunt pasul tău ce merge.
Trupul meu e pasul tău,
zeu alergător prin oră,
mândrule, cel tu și rău.
Numai o clipă
Numai o clipă, spuse aerul
păsării care zbura
Numai o clipă, lasă-mă numai o clipă
să nu fiu de faţă cu dumneata.
Numai o clipă, numai o clipă,
spuse inima sângelui care venea
Numai o clipă, numai o clipă
lasă-mă singură de dumneata.
Numai o clipă, numai o clipă,
i-am spus morţii care rânjea
cu roşii buze, cu albă dantură,
cu tu şi cu A.
Lasă-mă numai o clipă
întârzie numai o clipă
i-am spus celei care venea.
Dar ea nici o clipă
n-avu vedere
nici pentru mine
nici pentru putere
căci se grăbea
se foarte grăbea…
Sete
Se dizolva în mine, încet,
chipul tau de piatră solubilă
o, tu, dansând menuet,
pururea nubilă.
Mă vor bea cândva, zeii
și vor simți în mine gustul tău,
cândva, când întomnase-vor teii
de sete și de rău.
Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămân înghețat
…suavă meninge
și somn tulburat.
Cu urechea sângerândă
Behăit de capră trupul tău
mi l-ai ridicat în loburi
ca să-mi fii cercel mult greu,
roabă, romburi
Pur auz, pură surzie
și nici cântec și nici gând
Doar atâta mi-ai fost mie
„S” din „sunt”
Cu urechea sângerândă
de un sunet, de un aur,
cap al șaptelea cu blândă
limbă-am fost – dintr-un balaur.
Poate că ochiul meu verde
Poate că ochiul meu verde
ți-a căzut din zbor în palmă
în preadulcea ta mireasmă
odioasă doamnă.
Hai cu tâța ta cea caldă,
stai pe el ca pasărea,
până când îi amorțește
în născare aripa.
Eu sunt orb, el cu vederea
va zbura din sânul tău,
doamnă ce ești la putere
astăzi peste văzul meu.
Lăsare
Las să plece damful cel al respirării
și scuipatul clipei și ding-dangul orei
întocmit să-mi sape fiecare
gaură de somn plutindei, aurorei
Poate că se și mai dezaxează
sfera asta împuțită, viermuită,
care înlăuntrul său se înnoptează
cu reci păsări, da, iubită!…
Să împingem sfera, să împingem
tot de sus în jos preaalbul
fulg al inimii pe care-l ningem
în căscatul bot cel ține calul.
Deci, iha, iha, ei sunt
însetați și fără verde
cal cu om pe el, pământ,
Legendă
lui Fănuș Neagu
Trece o aripă deasupra
cât aproape toată vederea de mare.
Urlă iarba şi şoarecii de câmp,
plesnesc în sudoare cristalele de sare.
Inima balansează până dincolo,
şi tu nu eşti la subţioara mea.
Câmpul se înclină cu o lumină,
lovit parcă de-o stea.
În cealaltă parte, oraşul se ridică
vertiginos la nori, la peana
aripei care lung, trece
peste biserică, Ana.
Se surpă turla, zidul se crapă de ziuă,
tu unde eşti, nezidito?
Oraşul te-o fi azvârlit şi pe tine în sus
în aripa care-am văzut-o…
Şi adevărată, – şi jucată
lui Virgil Duda
Ochiul se face frumos sau urât
de după ideea de dedesupt.
Timpul se face de semizeu
dacă „tu” îl iubeşte pe „eu”.
Se întomnează, cad frunze,
trec animale lehuze,
trece natura absurdă, natura
arzându-mi cuvântul şi gura.
Eu sunt o piatră-n strigare, o piatră, –
un înger eu sunt, care latră
o dată
şi încă o dată
şi încă o dată…
Dulciferarea legii
Eu nu te văd, ci te imaginez într-una
și nu te-aud, ci te murmur, te cânt
Te-mpodobesc pe tine stăpână, stăpâna
vieții mele și vieții lui „Sunt”.
În teritoriul ochiului meu violent,
îți ridic palat albastru de cuvinte,
însumi prin însumi, – curent
electrocutat nu se mai simte.
Las această clădire de vid
locuită de fantome de flori,
oglindită-n al vorbirii lichid
și în fiori…
Micșorare
E vederea ta o muscă
și auzul meu pitic
Inima îmi e moluscă
tu, nimic
Mă usuc pe plaja minții
cum de aer o icoană
cum odinioară sfinții
stând în strană
Și rămâne doar un scaun
de din lemn cioplit cu ifos
Ah, doresc să vie-o boală
vre o ciumă, vre un tifos
și să mori căzând din aer
chiar la mine peste stern
și să mă cuprind-un vaer
fără lacrimi și etern.
Din nou, noi
Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi…
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.
Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit şi s-au nemurit.
Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât.
Ța-ța-ța, căpriță, ța!
Clempăn osul și ciolanul
și izbesc luna cu anul
Calcaneul mi-l înfig
unde este cel mai frig
Ța, – ța, – ța, căpriță, ța
Behăito, draga mea
Dau și eu cu mine-n tine
și cu verde-n albăstrime
Vine norul și ne plouă.
Noroiere, negre ouă
Ța, – ța, – ța, căpriță, ța
rogu-mi-te nu călca.
Tu spargi gălbenușul rege
poate numai peste lege
de nu zbiară nimenea
ța, ța, ța, căpriță, ța.
Stare
Tu nu ești. Eu nu sunt.
Aer și pământ.
M-aș înclina, te-ai retrage
în beregata unui leu care rage.
Ah, ținându-ne de mână, –
suavă și fără de trenă stăpână,
am merge, am pluti și am merge
peste această lege.
Nu așa că nu mai știi
cum îmi arată chipul?
Val verde lingând nisipul…
Adu zarurile să-l tragem la sorți!
Mă tem că de o veșnicie de oră
noi suntem morți.
Asasinare
Lapte de dihor supt în scorbură,
pietre albe, tocite de râu,
și tu călare pe inorog, vergură,
și panglica trupului meu – frâu
Nu se-nfioară nimic. Statică stea.
Fiecare literă are ființe
în ea,
și neființe
Să-l omorâm cât mai repede pe A,
să-i eliberăm pe închișii lui.
Dacă poți, dumneata
bate-i în strigare un cui.
Se trece ora. Începe ploaia.
Se ridică zorii și se aude
cum behăie oaia.
Mai repede… până n-ai mâinile ude.
Era cu neputință să le fie foame
Stăteau cu maxilarele deschise și pline de pământ,
chiar și rădăcina ierbii le trecea prin coaste
Această neînvingătoare oaste
cândva-și zisese sieși: sunt.
La fel și pomii cu frunze verzi
ei stau umpluți cu aer între ramuri.
Ea mi-a spus
Mi-e rău îmi vine să cad jos
dacă vrei să mai fii tu însuți
o, bradule frumos
înverzește-ți plânsu-ți
Degeaba ai dans în articulații
eu sting luminile, le sting
interioare spații
ce în căldura toridă ning.
Nu ești timpul, nu este vremea ta
n-ai martori pentru suflet, pentru destin
ca niciodată tot ce e acum, era
mâncat de un trecut hain.
Este atât de înfometată amintirea
încât mănâncă orice șansă de prezent;
e zeul beat iar umilirea
îi este regent.
Se uita cu ochii negri
Se uita cu ochii negri
sau cu bile se uita,
sau, cu valurile mării,
pasăre la dumneata
Pe sub zborul dumitale
cu ochi negri se uita
prin atâta mult de aer
și prin încă altceva;
pasăre la dumneata,
când zburai fiind în viață
și când dânsa te vedea,
pasăre pe dumneata
și pe încă cineva.
Globul
Șade piatra, se sculptează
Cu lumina din amiază.
Șade iarba, se-nverzește
de crivățul ce descrește.
Șade mâna, se-ncingează
cu cinci degete mult trează,
și piciorul șade lung
roata mult invidiind.
Toate astea însă stau
pentru că nu sunt: erau.
pe un glob care nu stă
ci se-nvârte și aleargă
și nu știm unde aleargă…
Feluri
Numai o idee rece
se cuprinde de cârcei,
numai șapte, opt și zece
n-are urmă-n ochii mei
E privirea dinlăuntru
gălbinoasă ca și untul
și grețoasă cum e zborul
care l-ar zbura dihorul
și-mpuțită de mirosuri
coronată de miresme
de reci oase și de osuri
alergate mult în glezne
Noi nu suntem. Ce arvună
și ce stare mult prea bună
de a fi soi de mâncare
la un bot căscat, de zare
Vine împăratul însă
și lasă mâncarea plânsă.
Obediență
Cu gânduri fără pace și inteligent
salvat de clipa lăbărțată
pe care o numesc prezent
întâia dată, înc-o dată
mușc din tăcere, cu un dinte
prea smălțuit ca să îmi fie
al foametelor drag părinte
și-al dragi femeilor, o iie
Când văz cum trece păsăretul
triunghiular și fâlfâind
și-auz cum urlă din gornetul
lehuz, un aer trimbulind
și vechii prieteni nu mai sunt
decât o vagă-nchipuire
și-mi cântă pe acest pământ
popimea numai „deus irae”
numai atunci, numai acum,
numai cândva, ce-a fost odată
cu spiță lungă și de fum
la crivăț poate voi fi roată.
Cântec
Ciolănoasă-mi sta vederea
ca și cum ar îngheța
o ninsoare pe puterea
doamnă, doar a dumneata
Dacă mergi se mișcă lumea
dacă stai se naște oul
Se repetă astăzi ciuma
a urechilor – ecoul
Rupe-mi tu ce este rupt,
Curcubeul, beul, eul
Doamnă veșnic dedesubt
îți sărută talpa zeul.
Cântec
Mă învelesc de frig într-o speranţă
cum se-nveleşte soba nou zidită
în relieful de faianţă
cu focul pururi logodită.
Nu pune mâna peste mine dacă-i vară
căci n-ai să înţelegi nimic
stimată doamnă-domnişoară
din frig.
Ci vino când nu merge nimeni,
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.
Zbor lent
I se apropiau ochii unul de altul
la fel de încet și de timid
cum se apropie adâncul de înaltul
gândit, de negândit
Vedeam ce poate vede doar urechea de măgar
sau cea de iepure mult lungă,
un fel de văz cam sunet și neclar,
un fel de stare demiurgă
în care aerul era pe bani
mult scump, mult pe plătite,
în care timpul pe cartele-n ani
dăduse grade la clipite,
în care-abea dacă trecea ceva,
în care cel mai mult costa o clipă
iar pasărea pe când zbura
nu da vreodată din aripă.
Tot universul nostru era albastru şi gol
Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.
Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii…
Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.
Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii.
Cântec
Stau înfășurat în ora
neamândurora,
nici nu calc pe piatra
binecuvântata,
nici nu zbor la norul
pururea altorur…
Strigături
Ce-ai de gând cu tine, fă,
subţire şi galbină,
prună mult şi paltină
icoană şi datină?…
Vrei sa fii tu rază, tu
groasă cum e mugetu
bătrână ca taică-tu
şchioapă
roabă
slabă?
Ca şi geana maică-tii
ca şi i dintr-un a fi?
Ce-ai de gând cu tine, fă,
măduvă
de văduvă?…
Inimă de viperă
vrei să fii, tu, liberă?…
O, și cât de mult
O, și cât de mult fuseserăm noi doi,
aproape înecați în lac,
insuportabili de nefericiți;
de foame
umbra păsării mâncând-o.
Pasărea verișoară
Deși nu ești frumoasă cum este piciorul meu
pe care-l țin întins sub zborul
păsării verișoare cu ceea ce sunt;
Deși miros ca și cum aș fi iubit,
deși îmi bat în timpane prietenii imaginari,
deși viața mi s-a dus dracului.
deși locuiesc pe suprafața unui ou
deși fără tine nu mai pot a trăi de fel
deși cad cum cade lumina,
deși sunt apt de tine,
de ea…
Fâlf, pasărea zboară
deși, fâlf, pasărea zboară…
Rugați-vă de mine să răsar,
fâlf, rugați-vă de iarbă să fie verde.
Fâlf, fâlf,
ce aer, Doamne!…
Îmbracă-te în trupul meu
Îmbracă-te în trupul meu,
aceasta a fost respirarea…
Eheu,
ce rotundă e zarea!
Ea e alergată de cai
cu coamele-n vânt
Eram și erai
necuvânt…
Au fost și erau
vor fi
tandru balaur
cu cap de i
Tandru, balaur
monedă de aur
într-un coclaur…
Unde ciolanele
Unde ciolanele ca anii
sunt lungi, sunt lunge
în carnea ta cea sângeroasă
demiurge…
Tăiatule cu un cuțit
Înfipt în tine pe la spate
când coboram în infinit
turma de oi mirate…
Stare
Până la urmă cade sub inimă
alunecând de pe ea, – o mască sonoră.
Carnea străvezie a orelor
e mai pietroasă, cu fiecare oră.
Linia frântă de fulger pieziș
ia focul privirilor goale.
Totul se trage-n jurul meu, înapoi
în largi și reci rotogoale, și rămân drept – (e un fel de a zice)
drept ca firul de plumb spânzurând
la muchia roșie, nezidită
a unui singur și singur gând.
Cărămidă arsă
Se naște vorbire ca și cum
ar trebui să fi fost scriere.
Mâna străveche o țin acum
bătută într-un cui
de cuneiformă.
Nu te sparge cărămidă arsă.
O să te citească și pe tine
cel care nu s-a născut azi-noapte,
mâine noapte,
altă noapte,
altă pururi altă noapte
când desigur nici n-o să mai fie noapte,
ci un soare fix, nemergător,
ne va sta bătut în mijloc
la un cer din viitor.
Ecou
Bat un cui în palma stângă,
pun și-o scară ca să-ajung
O să plângă, o să plângă
calul nibelung
De ce bați un cui tu, frate?
Chiar în palma de din stânga
orele mult mai pătrate
îmi lungeau ființa, lunga
Răstignirea doar o dată
s-a fost petrecut în lume
De ce vrei suavă fată
galeș s-o repeți în nume?
Cavalerul
Tu ești atât de obosit încât
de peste tâmpla ta reci zale
mult zuruind decad urât
spre gura dumitale
O tu ți-ai pus armura sus.
De ce tocmai pe chip?
De ce zâmbind, de ce sedus
și aur și nisip?
Ce- aveai să spui de mult ai zis
Azi, nu se înțelege
că trupul tău frumos ucis
ne este nouă lege
Chiar nici vremea
Cum nu mi se-ndoaie doamne
mult prea lunga mea privire
și nici osul ros de vânturi
ruginit într-o oștire
Chiar nici vremea, nici gândirea
nu se-nclină, nu se pierde,
înde tine mult păscut-o
iarbă verde
Îți apar un cal firește
căci deasupra mea un zeu
de-a-ncălare și de-a fuga
mă aleargă către Eu.
Moartea dintre Da și Ba da
Și osul se învârtește în încheietura sa
cum amintirea în creierul meu
cum zborul păsării în maică-sa.
Adică-n ou pictat. În curcubeu
Eu zic da, ba da zici tu
mai bine mirositoare
U, cât te-am fost iubit eu, U,
cum zborul de albine o floare.
Decade ora jefuită din ceas,
buzunărită din secundă
Numai tu, numai tu ai rămas
nepescuită și undă
Zici tu deci pe „ba da” mai tare?
Piatra, deci stânca.
Murmurul tău, canare,
cercel mi-e la urechea mea, stânga.
Numai aici se poate produce o crimă
între alb și mult prea alb
între crini și între crină
între săritură și salt.
Ce salți, m-a întrebat salcia.
Pe mine însumi, i-a răspuns mama
în timp ce-și bășica de săpun albia
frecându-și copilul – Osana!
Mit
Incapabil să pierd
inapt pentru fire,
alerg
în neştire.
Foarte greu mă primesc
să fiu cum sunt.
Locul ceresc
e sub pământ.
Iar pământescul
mănâncă de foame cerescul.
Pasăre
Eu o iubesc, dar ea nu știe;
mult prea copil, mult prea copilărie
rezidă-n trupul ei de lapte
și în frumoasa cifră șapte
și în frumosul brad ninsos
și-n mult prea albul, tandru os,
și în prea multa reverie
care mi-a dat-o astăzi mie
Eu dorm, visez un bot de cal,
un trup suindu-se aval
și nu vreau să mă mai trezesc
nici pământesc și nici ceresc
Ah, lasă-mă, ah, lasă-ne
să fim o pasăre.
Arme
lui Dan
Ai văzut tu nenorocito vreodată
sticla spartă căzută din rame
a unei icoane
a unei icoane
de moarte mirată?
Ai spart tu cu mâna ta de carne
țeava unei puști, a unei arme
Doamne, a unei arme?
Pahar umplut cu obuze, cu gloanțe
… al unei arme…
Nu, sigur că nu
nenorocito, făcuto din carne
Nicicând n-ai să poți să-ți azvârli
inima din tine
inima din mine
Nicicând, vai nicicând n-ai să le tragi
cum trase sunt în morți
gloanțele din arme.
Animal
Animal cu trei, cu patru
foarte trist și idolatru,
pentru cinci și pentru șase
dintre cifrele rămase.
Animal cu alb, cu roz
stând cu timpu-n dinți neros
pentru galben pentru verde
risipit într-un alb cer de
animale lungi de fier
de argint și de eter
care te adorm pe când
trei și patru-ți dau prin gând.
Doi cai
Cer alb cu stele negre am visat,
verde pământ cu iarbă neagră, dură,
și-un foarte tandru nechezat
care țâșnea din gură-n gură
Cer alb cu stele negre, lungi
prelungi ca niște gene…
Pe tine, iapă, printre lunci
și prin poiene
Și ierburile negre-n vânt,
dintr-un pământ mai verde ca smaragdul…
Tu erai alta, nechezând,
eu, eram altul
Fel
Am dreptul să am și eu femeia mea.
Ea are dreptul să aibe aripi plutinde.
Plutirea are dreptul să fie sub o stea,
stea cu un corn și cu un dinte
Ni se face foame, mi se face de băut,
mi se face de a fi, de o fire, –
parașută este trupul nostru urât
scoborându-se în iubire
Cădem repede, cădem încet,
în dulce, în acru,
în spirt, în oțet,
în mașină sau în fiacru
Cine cade, – domnule, doamnă, –
frunză este dintr-un fel de toamnă…
Iar nu barbar
„Sunt fericit că m-am născut om iar nu animal, bărbat iar nu femeie, grec iar nu barbar.”
Când starea ierbii se face verde,
încât pare a vorbi
îmi pare rău și jale îmi este
că nu sunt grec
Când se împodobesec în jurul semințelor
merele, cu divina carne de măr,
și vântul le face să fie rotunde,
îmi pare rău și mi-e jale
că nu sunt grec
Când trece și gerul cel mare
acoperindu-ne cu domnia sa,
lăsându-ne să-i fim numai umbră orbitoare
totdeauna numai dedesubt zburătoare,
cum peștii din marea cea mare,
îmi pare rău și mi-e jale
că nu sunt grec
Când sunt, când exist,
când de acestea două nu-mi pare rău,
mi-e jale că aș fi putut să fiu grec,
dar nu sunt.
Numărătoarea
Numărătoarea începe cu doi.
Unul nu este numărabil
Plouă Doamne şi transformi în noroi
sufletul meu de câmp arabil
Numărătoarea începe cu doi
Unul nu este şi nici nu există
Pământ amestecat cu apă, noroi
se numeştre cu vorba cea tristă
Numărătoarea începe cu doi,
dar, şi sfârşitul…
Plouă peste infinit. Murdar de noroi
sau, născător de noroi e infinitul.
Proces
Credeam cuvântul bine spus
menit că este
cam totul să ne spună,
tristețea doamnelor aceste
din urmă.
Credeam că noi putem fi achitați
la lung procesul frunzelor
și frați lehuzelor.
Nu, totul un miraj a fost, mirajuri
și trup cu vine
sânge în franjuri
al celui ce vine.
Cântec
Când văd limacșii mi se face scârbă
Desigur, când mă vede zeul
se-acoperă cu bolta hârbă
ferindu-și iambul și troheul.
Dar când îl vede și pre el,
cellalt cu mult mai mare, –
se-acoperă cu piei de miel
în turma din-nserare.
Se-ntoarce și se face melc scârbos
mult mai prejos decât cuvântul
E-o moară ce se-nvârte fioros
când bate vântul…
Merg blând
Merg blând; stau leneș;
ochiul îmi emană reci vederi
spre caii numai care
îi călărisem ieri
Dorm nu ca să visez
coșmare mult luxoase
în care carnea-mi zboară
fluture de pe oase.
Treaz stau nu numai
ca să te știu pe tine
nenumăratule, mort mult
în racle de lumine…
Din când în când
Din când în când nu mai vor să fie ceea ce sunt
nici animalele de pe pământ.
Piatra mumă naște numai piatră băiat,
albina care pre regină o a mâncat
naște numai trântor.
Copacul nu mai dă fructă,
ci se zbate, se luptă
împotriva unui vânt ce nu e,
Cerule!
Ah, cerule!
Dacă soarele n-ar fi și el muiere
ca să aștepte, ca să aștepte.
Dacă razele lui n-ar fi muieri
strălumine, deștepte…
Din când în când nu mai vor să fie ceea ce sunt
lucrurile și ființele ce au fost,
ci ele vor să fie numai și numai
erând
Uneori
Mă visez în sala tronului
în cap la masa cea lungă
a cinei celei de taină
și bând.
Roabele, patruzeci la număr
pe bezna nopții și strigate de mine
cu strigăt,
au venit și-și piaptănă părul negru
iar eu
la flacăra pieptului
coborât de sus în jos pe șuvițe, pe plete, pe coamă
mă luminez.
Și-n tihnă rea
îmi beau paharul
când roabele patruzeci la număr
se piaptănă
și duhul electronului mă luminează.
Râsul
Lovit e zeul, trist, și urlă
El are multe brațe, însă,
picioare numai două.
Urletul zeului nu este urlet
decât atâta vreme cât e țeapăn
și răzimat cu talpa de pământ
Ha,
zeul de-a-ncălare râde.
Este tristețea de-a-ncălare.
Aceeași moarte rea cu ochi magnetici
pe care zeul o urla
cu talpa stând peste pământ…
La fel de trist când e-ncălare
la fel urlând dar de-a-ncălare
de tropăitul sacadat al calului îmi pare
că zeul râde.
Cântec de încurajare
Aşa cum ţăranul se urcă cu tălpile
pe oalele arse
ca să le dovedească
rezistente şi de încredere
bune, la vânzare, –
îmi culc inima peste cuvinte
ca să le vădesc de nerupt
şi zic:
încurajez femeia să nască,
iarba o încurajez să fie verde,
încurajez soarele să răsară!
Zvon
Fiarele înainte de zori
își scutură de pe sine tandrele putori,
damfurile, izurile,
pătratele, prizmele.
Răsare obișnuința, legea, idolul
nenăscutul, vag-plodul.
Este neliniștea care vestește
fiecăruia în singurătate că este.
Adică sudul,
adică nordul.
Plod
După o vreme de sterpie, vine-o vreme
când însuși timpul rămâne gravid
când însuși anul devine viermănos ca brânza
mâncată de zeul cel pofticios.
Sunetul pasului muierii mele
face bășici,
fiere gravidă de fiere
verde furnicat în urzici
și tu fermentație,
înmulțire a sinelui, nație.
Spleen
Ca și ouăle din puică
eu rămân în tine, muică,
tu, cea care pururi cloșcă
m-ai luat ca și o ioșcă
și tot stai cu dumneata
peste umilința mea.
Și mă ții până la paște
ou pictat – un fel de moaște
neciocnit,
și nepupat
neiubit
și numărat.
Dacă tu m-ai lepăda
cum ar trece clipa rea
ora bună, luna bună
anul care te îngână.
Dar eu stau și nu mă naști
tu te plictisești și caști.
De dragoste
Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrâşnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii faptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.
A mea
Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă,
În lipsa mea ea se gândește numai la mine,
ea cea mai dragă şi cea mai aleasă
dintre roabele sublime.
Ei i se face rău de singurătate
ea stă şi spală tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
şi tocmai să calce pe dânsa licheaua.
Ea spală zidul casei cu mâna ei
şi atârnă pe dânsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
căzut de la uşă-n ecouri.
Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv
Ca să-i vină acasă
şi degetele albe şi le mişcă lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasă.
Pregătindu-i-le de dezbătat
ea ţine în boluri şi zeamă acră,
părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat
să nu greşească bărbatul niciodată
drumul predestinat.
Nedemn
Nedemn de fericire am plâns cu frunze verzi,
neîncăput de toamnă am nins,
capră dulce cu trei iezi
și un lup învins…
Fă-ți tu pat din trupul meu
pernă fă-ți din lacrima sărată
care-o plânge de-a-ncălare-un zeu
peste viața mea pătrată
Fie-ți inima mea pată
roșie de sânge
și interioară vacă
care te-alăptează, prunce…
Muiere
Ea era frumoasă foarte
amforă cu două toarte
viață lungă fără moarte
și întreg lipsit de parte.
Ah, mi se făcea departe
Doamne, numai cifra șapte
când veneam cu patru roate
și-nhămat aveam un șarpe.
Încercare de somn
Cerc-încerc și tandra moarte,
tras în scoarțe pân-la tâmple,
azi nimic nu mă împarte
azi știu tot ce-o să se-ntâmple.
Negru trag peste privire
și alung din creer, nodul
ce-mi legase-n amintire
Sudul Doamne, doar cu nordul.
Din genunchi rotula dublă
o fac pernă pentru tine
oboselii care umblă
să adoarmă azi pe mine.
Miezul nopții
Mersul tău tulburător
ca o amintire a adevărului
se desparte de mine
în această mare piață pustie;
numai eu și miezul nopții
bătem din inimă, un timp,
și, după aceea, rămân singur.
Ce tăcere, câtă liniște…
Se-aud
cum cad ouăle copiilor
care devin băieți,
ca o îndepărtată și mirifică
ploaie de meteoriți.
În noaptea asta
se sfârșește copilăria împărțindu-se
în băieți și fete.
În noaptea asta
se sfârșește tinerețea mea, împărțindu-se
în dragoste și speranță.
Albastru de Voroneț
Albastru cu cap încoronat,
cu albastru tăiș fulgerător,
pe albastru l-a decapitat
peste nor, sub nor.
Albastru fără cap, a căzut,
nu el bineînțeles, trupul lui,
din văzut deveni nevăzut
înaintea și-napoia norului
Albastru cel mare, din cer
cel pe dinlăuntru și pe dinafară
ținea în echilibru sever
secunda dimineții și pe cea de seară.
B după A
Curge ca din nouri vorba
pre când plouă
și stau păsările-n cuiburi
întețite preste ouă.
Scot din mine aripa
și cuvântul, adevărul
care aer gros le este
susținându-le din zborul
Iată, păsări zboară, sunt,
peste-a mea vedere,
iarbă verde, gras pământ
hrană și putere!
Rugare
Mai urât de cât sunt
pot fi văzut
Mai frumos nu!
…mai sabie, da. Mai scut.
Altfel am pierde bătălia,
osul, artera,
glia şi norul
urâtul şi frumosul.
Dă-mi Doamne victorie,
ajută-mă să-mi înving duşmanii,
pielea de pe mine, marginea,
orele, anii.
Ispășire
Vioară sunt învinșii și copii
cu sunet dureros de dulce
când morții vin ca vii
pe viață să se culce
Pat dublu ca și doi
și tu întunecare
de câmp plouat, noroi
la-ntunecat de zare.
Hai tu, nechează-mi, tu
și înverzește-te cu mine
Maică-ta și taică-tu
m-alungă. Și ce bine!
Somn
Nu mai apuc să mă culc cu tine
atâta nenorocită veghe
atâta insomnie, patule, vecine
îmi cântă-n ureche.
Ce cântec?
Greață de piatră borțoasă
de soare cu lumină-n pântec
de gândire țestoasă
Dar eu țin minte, prin ținere de minte
vremurile împărate
când mugetul taurilor lăsa gravide
muierile din cetate.
Atât de mândru ea mergea
Atât de mândru ea mergea
și-atât de galeș, singuratic.
Vedere mult prea mult-avea
albastru ochi al meu apatic.
Atât de tandru mirosea
când nara mea de bot de câine
mult lungă o adulmeca
și azi și mâine.
Atâta viață amărâtă
stătea în ea mai râsă-plânsă
atâta lapte de cucută
aș fi băut de doruri însă
ea s-a fost dus, ea s-a fost dus
doar de la mine
și doar o vorbă nu i-am spus
în veșnicie.
Ce este
Cum se măr, cum se mărită, –
se știe desigur, se cam știe
Cum se ramură și se umbră
și cum se răsare, desigur
se știe se cam știe
Cum se piele cu bube,
cum se picioare cu umblet,
cum se nor cu ploaie
cum se taur, –
se știe desigur, se cam știe
Cum se moare
cum se foarte moare, –
se știe desigur, se cam știe
Măr, nu se știe ce este,
măritare, – nu se prea știe ce este,
taur și moarte
nu se știe, nu se prea foarte știe
ce este!
Cântec
Căzut în zăpadă
și stâlcind fără de voie
arcele florilor albe ale lui Noe,
floarera albă de zăpadă
care m-a ținut în ea
domnitoare, voevoadă,
floarea albă cea de nea, –
am căzut și am stâlcit-o
deși ea migra în sus,
deși ea migra în sus…
Stalagmite, stalactite
deși ea migra în sus
deși ea migra în sus
…Într-o apă fiartă ea
ar fi fost o peșteră,
într-un ocean pe-o stea
ar fi fost o mașteră,
Ararat de piatră rea
Everest de piatră grea…
Am stâlcit-o, am stâlcit-o,
de din alb am dezalbit-o
de din rece-am încălzit-o
și-am pierdut-o, și-am pierdut-o.
Orga de apă
Minunatul joc de ape foarte reci
din grădinile de regi
izbucnind din scurtă ţeava
cea de fier
ca şi otrava!
… care dragă meştere
scrie-n aer peştere
care dragă sunete
scrie-n aer umblete…
Minunatul joc de apă foarte rece
din grădinile de rege, –
când se-opreşte şi când ţeava
îşi coboară-n jos octava,
nimeni, vai, nu o mai crede
că tot ce-a făcut fu vreme,
vreme udă şi jucată
care n-a fost niciodată!
Soldatul şi pasărea
– Ești trist astă-seară, îi spuse pasărea,
văd eu că ești trist…
– Nu, nu – răspunse soldatul.
– Si totuși pari trist, zise pasărea cea albă,
pari trist.
– Nu, nu sunt trist, răspunse soldatul,
nu, nu.
– Ești trist astă-seară, văd eu,
ai ceva pe suflet – mai zise
pasărea albă.
– Nu, nu sunt trist – și lasă-mă-n pace!
se răsti la ea soldatul.
Pasărea se desprinse de pe brațul lui
și zbură fâlfâind din aripile ei mari
și albe, foarte albe.
– Unde-o fi plecat pasărea aia cuvântătoare?
se trezi deodata soldatul, vorbind
singur.
Pentru Nichita 