În 1982, participă alături de scriitorul Marin Sorescu la Festivalul de poezie de la Belgrad, unde dictează prietenilor un ciclu de poeme, tipărit de aceștia sub titlul ”Oase plângând”, 70 de pagini, 33 de poezii cu desene făcute de Nichita și fotografii cu acesta din timpul vizitei poetului. Există foarte puține exemplare în țară.
AUTOPORTRET 
Ca şi cum ochiul meu drept
s-ar certa cu
ochiul meu stâng, –
pe cine să plângă omul
care din pricina naşterii moare.
Hai, uitaţi-vă şi voi:
eu sunt singurul vultur
căruia i-a fost cusut la loc
capul, după
retezare.
Numai că mie
mi s-a cusut
retezatul cap
cu un ac de cort
pe un trup
de om.
ACASĂ
Acasa mea e într-un cuvânt
gândit de altul.
Acasa mea e într-un sărut
pe care l-am gândit
în alţi doi adolescenţi.
Acasa mea este înlăuntrul
săgeţii trase înspre zeu de geţi.
Acasa mea e gândul ce-l gândeşti
spre mine.
Acasa mea e numele ce-l am
şi mi-l rosteşti.
Acasa mea e un cuvânt,
un prieten şi o curvă.
Fugind din timpul care trece,
ah, timp, bordel al vieţii mele!
CUVÂNTUL CARE-MI PĂRĂSEŞTE GURA
Cuvântule care-mi părăseşti gura,
nume de copac!

…după ce te-am născut,

de ce mă părăseşti ca pe o baltă
rău mirositoare?
Dacă pute a foc naşterea fierului,
Doamne, ce putoare trebuie să pută
când se naşte un zeu?
UITĂ-TE ŞI UITĂ-MĂ
Uită-te cum trec secundele
ca o armată!
Şi piatra creşte în continuare
din amintirile noastre!
Uită-te cum creşte piatra
şi ce dâră de praf în urma ei
secundele noastre…
„Aş plânge”, mi-a spus Homer.
„Aş plânge de voi.
Aş plânge, dar nu mai am ochi!”
Uită-te şi tu
şi uită-mă, Adame!
OASE PLÂNGÂND
Se dedică unicului meu Adam de Puslojič 
Dacă scuturi din mine
toţi strămoşii mei,
până la urmă,
până la urmă
va cădea din mine
o stea!
Ce viaţă, doamne, se mai înghesuie
să curgă
printre doi stâlpi!
DE DOR DE OM 
Tot timpul mă gândesc
ce-o fi gândit
tatăl meu în secunda în care
a murit!
Strigătul de dragoste
al unui balaur
către balaură?
De el însuşi, şi, şi,
şi, – că de ce el însuşi?
SPIRIT DE HAIKU 
se dedică Dorei Stănescu 
De ce mi-ai apărut Doamne
în timp ce eram asuprit
de mirarea că sunt?
CUM SE SFÂRŞEŞTE O ARMATĂ
lui Srba Ignjatovič 
La început generalul
numit în limba latină Imperator
mai apoi, căpitanii
numiţi în limba latină centurioni
după ei rănile în defilare
după rănile în defilare
prada de război:
timpul ucis în sufletul barbarilor
după timpul ucis în sufletul barbarilor
înşişi barbarii
după barbari, barbarele
după barbare, plozii
după plozi, jucăriile
după jucării, jocul
după joc, iluzia timpului
după timp, iluzia iluziei timpului
cuvântul cu belciug la bot.
HAI KU, HAI PIETRE, HAI KAMENI, HAI PETRE! 
lui Bogdan
Homer te-a văzut
îmbrăţişându-te
cu grecii morţii lui!
Privirea mea văzându-te
e gâtul retezat
al Mariei de Stuart.
Ce Serbie, doamne,
într-un singur muritor!
DOI 
lui Brâncuşi şi lui Bogdanovič 
De la piramide încoace
n-am mai văzut munţi sculptaţi!
Ce faceţi voi cu munţii?
Ce faceţi voi cu ei?
…sau, poate,
cum l-am îndemnat pe prietenul
meu Tom,
când era trist,
spunându-i:
„Haide să îngrozim Natura!”
Voi,
Voi ce faceţi?
Şi Voi, Doi
îngroziţi Natura?!
PALATUL VULTURULUI 
Nu-mi strica versurile mele, Adame,
din creierul meu gingaş
ca o balegă de stea!
Nu-mi stâlci, Ioane, cuvântul
auzindu-mi-l!
Cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm
cu viaţa noastră.
Cuvintelor nu le plac decât gloria,
sângele şi cuţitul.
Poeţii sunt taţii care nasc taţi,
sunt cei care se spintecă
de dor de muierea cuvântului.
Văd trei vulturi zburând în aer.
Dar nu-i văd cu ochii,
ci-i văd cu verbele mele.
Na, pruncule, sânge!
Ia-mă, verbule, şi bea-mi timpul meu scurt!
Cât despre Madonă, te-anunţ că e liniştită.
Iisus a murit printr-o simplă răstignire.
„Ave Maria, gratia plaena,
Benedictus fructus ventris tuis
Jesus”.
LIBELULA
Pe frunza sângeroasă a inimii mele
libelula Dora a adormit,
aurind cu ochii ei mari
cerul de stele
cu vid.
CELE 19 HIEROGLIFE ALE LUI BOGDAN BOGDANOVIČ 
Sânge de piatră
scris în 19
Hieroglife!
Numai cu
mâna de piatră
a naşterii mele
aş putea să-ţi iau
pulsul!
PIATRA
Piatra
este un om
 în care alt om
şi-a băgat mâna
ca într-o mănuşă
şi l-a întors pe dos
ca pe o mănuşă!
BELGRADUL DE PIATRĂ
Neîntrebat,
de-odată m-am născut.
Neîntrebat,
de-odată voi muri.
Eu sunt
ce ţin minte despre mine
că sunt.
La Belgrad
„pe aiastă piatră
şezum şi plânsem”
cum zice cronicarul
Tot neîntrebat
la început
Tot neîntrebat la sfârşit.
AUTOBIOGRAFIE LA BELGRAD
I
Geometria e liniştea
întămplării!
II
Când caii dorm,
călăreţii sunt morţi!
III
Ieri, gura mea sângera.
Azi, sângerează cuvintele mele!
IV
Nu cântecul privighetorii,
Aaadame,
ci înţelesul cântecului ei!
V
Vai de capul
creierului Meu!
VI
Mă leagăn ca un
elefant
spre cimitirul elefanţilor!
Nu gând,
ci fildeş!
BOCET 
Mama pietrii
ţinea piatra născută de ea
şi pietrificată,
în braţele ei o ţinea
şi plângea, plângea
Au, tu munte
lacrimă de piatră
a inimii mele de piatră!
ÎNGHESUITA LUMINĂ
Piatra e o lumină
înghesuită.
Ea nu vede.
Ea e de văzut.
Ea nu are durere.
Ea doare.
Cum doare piscul muntelui
pe vultur
stârnindu-l în aer
şi în cuvinte.
FLOAREA PRIN CARE TE PLIMBI 
Lacrimă cât o mare,
mare moartă,
mare roşie!
Meningea gri
a pietrii,
gândeşte apă, aer, foc!
Ah, blestemată şi
divină
meninge gri a pietrii!
PASĂREA PHOENIX A SERBIEI 
Singur, sau din durere,
de n-aş gândi
vreo secundă, –
te-ai spulbera,
natură a lucrurilor!
Există-mă şi ne există-mă!
Cântă-mă şi tace-mă!
Belgrad, 27.X.1982
BOGDAN, BOGDANOVIČ DIN BOGDANIA
Ce complex memorial
mai este şi trupul
ăsta
al meu!
Ce noroc de cuvânt!
Să ne mâncăm crucile
de foame!
Să mâncăm totul
de foame.
Să ne obosim gura
până la cerc.
Ah! Tu, fioroasă şi înfrigurătoare
linie dreaptă!
REQUIEM LA ÎNMORMÂNTAREA UNUI MUNTE 
Aş zice să se smulgă limbile din cei
care mai plâng cu limba.
Şi celor care nu mai văd cuvinte cu doi ochi,
aş zice ca să li se smulgă ochii,
sprâncenele
gândind că şi aşa
sunt de-ajuns pentru privire,
că tot ce e afară, e scârba trupului
de a avea un gând,
iar tot ce este înăuntru,
e scârba gândului
de a avea cuvânt.
Un eşafod mi-ar trebui
să fiu curat.
CINA FĂRĂ DE TAINĂ
Taie-mă, dracului, odată în două
ca să fim doi!
Smulge-mi odată ochiul ca să fim
mai mulţi,
noi, orbii şi văzătorii!
Rupe-mi, odată dracului, picioarele
ca să dăm dreptate roţii!
Calcă-mi creierul meu cenuşiu,
ca să dăm dreptate odată cuvântului!
DIALOG CU ODA ÎN METRU ANTIC 
Cea mai mare pedeapsă a noastră,
a nouă, cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un răsucit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină când
vom reuşi, în fine, pe Iisus
îl vom şi mâncând.
Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele de pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.
Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!
MUNTELE GÂNDEA ÎN APE 
Muntele
gândea în ape, ape
Peştele în râuri, râuri
Eu departe şi aproape
aveam doar păreri
de răuri
de suflam de sub aripe
aerul de vulturi
şi-aşteptam, iubito şi iubite,
să mă scuturi, să mă scuturi!
AURICOLE FĂRĂ VENTRICOLE 
Adame, noi am fost izgoniţi din pământ.
Pământul e foarte negru,
dar, murdărindu-ne, se albeşte
şi se scutură de pe noi ca lumina.
Pământul e singura curăţenie a copitelor
cuvintelor noastre.
MARINA REGALĂ
lui Marin Mincu 
Din ce în ce bătea cu mult mai tare
nu ştiu ce,
valurile cei de sare
se sminteau,
din ce în ce bătea cu mult mai tare
nu ştiu ce,
smintit de dor de-acasă
şi de nu ştiu ce,
smintitule de nu ştiu ce,
acasa mea.
DE RERUM 
Ne sufocăm de cuvinte
cum peştele de aer,
cum mama mea de tatăl meu,
cum timpul de natura lucrurilor.
DACĂ MĂ UIT MAI MULT 
Lui Ivan Rastegorac 
Dacă mă uit mai mult
la arborele minunat
de care atârnă soldatul spânzurat,
la urma, urma, urma
urmelor,
voi vedea tot o piramidă.
ASTFEL
Mă întorsesem strigând:
unde este viaţa mea?
Doamne, ce-ai făcut tu cu mine
ca să-ţi mătur cu sufletul meu
natura lucrurilor.
De ce m-ai pus să-l văd pe arbor, doamne?
Şi, în genere, de ce m-ai dezrădăcinat,
făcându-mi picioare cu tălpi?
De ce m-ai blestemat să-mi fie
foame şi sete?
De ce te-ai logodit cu mine, doamne,
dându-mi dor de femeia mea iubită?
Hai, mori şi tu odată, doamne,
ca să fiu sigur că mor liniştit
şi nelogodit
şi plin de dor în sufletul meu
plin de dor.
SPIRIT DE HAIKU 
Trupule, dacă mă mai scoţi din minţi,
te zvârlu din cuvânt.
Cară-te, gură vorbitoare!
Rămâi ca un şarpe pe o piatră,
cuvântule!
Trupule, dacă mă mai scoţi din minţi!
MIŞCAREA PRIN NAŞTERE E A DOUA MEA MOARTE 
Tăiaţi-mă ca să sângerez!
Pentru roşu; – tăiere.
Omul, ca şi pepenele verde,
e roşu pe dinlăuntru.
Şi cuvântul
spintecat
e roşu pe lăuntru!
Tăiaţi-mă ca să sângerez.
Sângeraţi-mă ca să mor!
Amin!
ULTIMA
lui Nichita Stănescu şi lui Bogdan Bogdanovič 
Tu ce crezi: s-a născut, vreodată cineva
dintr-o pricină rotitoare?
Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva
dintr-o pricină stătătoare?
Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii
vor să se nască şobolani?
De ce libelulele se înmulţesc în libelule?
Şi porcul, cu ignatul lui cu tot,
numai în porc?
Numai eu şi cu tine,
proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,
unul se-nmulţeşte prin cuvinte
şi altul prin semne.
Şi, totuşi, te întreb: de ce
şoarecele de câmp
vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?
A dracului şi putoarea asta de viaţă!
Anunțuri