Lecția despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze,
până când cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!

Clepsidra

I
Vulturul avea în aripă o gaură rotundă,
cum cercul de aur prea strâmt
al coroanei pentru fruntea împăratului.
Trecuse prin el nimic către nimic,
îi străbătuse nimeni aripa
nimeni cel dornic de neființă.
Vulturul se răsucea în aer, timid
ca în respirația unui copil, –
căzând, mai întâi se făcuse broască țestoasă, mai apoi
grindină cu piatră albă, mai apoi
numai frigul a rămas din el, numai frigul.
Când a făcut o gaură
trupul lui în pământ,
bubuitura căderii lui
nu s-a mai auzit;
iarba era verde și proaspătă,
prăbușirea lui se schimbase în coloare verde.

Viermii din mațul pământului
veniră și-l întrebară:
– Vrei magmă sau lapis-lazuli?
– Nu, a răspuns el, vreau aer,
aer vreau, vreau aer.
Viermii din mațul pământului i-au zis:
– Avem ceva nisip, poți să respiri nisip?
– Nu, nu pot să respir nisip,
nu am cu ce să respir nisip.
Viermii din mațul pământului i-au zis:
– Cu piramida ai putea să respiri nisip,
cu piramida ai putea să respiri nisip?
– Nu, răspunse vulturul,
nu am gândire piramidală, zise vulturul,
nu am gândire piramidală.
– Dar atunci ce ai, întrebară viermii din mațul pământului
ce ai atunci, ce ai, atunci?
– N-am, zise vulturul, n-am; –
singura proprietate a mea e absența,
gaura rotundă din aripă care-mi ține loc de soare.
N-am, zise vulturul, n-am,
n-am, zise vulturul muribund, murind.
– Poftă bună, ziseră viermii din mațul pământului!
– Poftă bună, le răspunseră nimeni!

II
– Poftă bună, le răspunseră nimeni!
– Poftă bună, ziseră viermii din mațul pământului!
– N-am, zise vulturul muribund, murind,
n-am, zise vulturul, n-am.
Gaura rotundă din aripă care-mi ține loc de soare,
singura proprietate a mea e absența,
n-am, zise vulturul, n-am.
– Ce ai atunci, ce ai atunci,
dar atunci ce ai? întrebară viermii din mațul pământului.
– Nu am gândire piramidală,
nu am gândire piramidală, zise vulturul,
nu, răspunse vulturul.
– Cu piramida ai putea să respiri nisip,
cu piramida ai putea să respiri nisip?
viermii din mațul pământului i-au zis.
– Nu am cu ce să respir nisip,
nu, nu pot să respir nisip.
– Avem ceva nisip, poți să respiri nisip?
viermii din mațul pământului i-au zis.
– Aer vreau, vreau aer!
Nu, a răspuns el, vreau aer!
– Vrei magmă sau lapis-lazuli?
veniră și-l întrebară
viermii din mațul pământului.
Prăbușirea lui se schimbase în coloare verde,
iarba era verde și proaspătă.
Nu s-a mai auzit
bubuitura căderii lui,
trupul lui în pământ,
când a făcut o gaură;
numai frigul a rămas din el, numai frigul,
grindină cu piatră albă, mai apoi,
căzând, mai întâi se făcuse broască țestoasă, mai apoi; –
ca în respirația unui copil,
vulturul se răsucea în aer, timid.
Nimeni cel dornic de neființă
îi străbătuse aripa,
trecuse prin el nimic către nimic,
al coroanei pentru fruntea împăratului,
cum cercul de aur prea strâmt.
Vulturul avea în aripă o gaură rotundă.

Oificarea caprelor

Se albise-n sfărâmare al meu os
iar de timp, ce clepsidros!
Mă uitai urât, frumos
și smulsei din roșu, roz.
Mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
gustul limbii veninos
l-am lăsat târâș, pe jos,
chiar și blând, chiar fioros,
l-am lăsat târâș, pe jos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos.
Și deodată, altădată
îmi făcui din sânge, daltă
și din una pe cealaltă
și din Dunăre Atlantă.
Stam cu țapul strâns în mână
nici măcar o săptămână,
făceam oaie dintr-un ou,
din cadavre, un ecou,
de puțea cerul de stele.
Raze fură, ale mele.
Lacrime și paltine,
muritoare datine,
neobișnuitele,
din streini venitele.

Iartă-mă tu, iartă-mă că o să mor
din vina faptului de a mă fi născut.

Papirus cu lacune

Deodată mi-a explodat sticla ferestrei
împroșcându-mă cu cioburi străbătute de vechi priviri.
În cadru se arătă un înger atât de bucălat
încât avea un cap rotund și două aripi ascuțite, –
surâse la mine ca un cântec de leagăn:
– Ce faci, Nichita, acolo, ce faci?
– Ung țeava pistolului, i-am spus,
ung țeava pistolului.
– Dar e vechi, mi-a zis, e vechi,
e din primul război mondial!
De ce ungi cu ulei de măsline țeava pistolului?
– Ca să fiu pregătit, i-am răspuns,
ca să fiu pregătit că ar începe din nou primul război mondial,
d-aia, ca să fiu pregătit c-ar putea să înceapă din nou primul război mondial!
și inconștienta mea bunică mi-ar da un borcan de coacăze
să-l târăsc până sus la Mărășești,
vărsat și spart în cioburi!
– Oho, zice capul bucălai,
dar sabia aceea lungă, ca o frunză de toamnă, cu mâner,
de ce o freci cu ulei de măsline?
– De din vale de Rovine…
de din vale de Rovine…
Ca să fiu pregătit, i-am răspuns,
să fiu pregătit, să fiu pregătit.
– Și ce-s hârtiile, mi-a zis,
și ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru?
Și ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru?
– Scriu din nou Oda În Metru Antic, i-am răspuns,
mă înțelegi, scriu din nou Oda În Metru Antic.
– Dar dacă el se mai naște o dată!?
– Să fiu pregătit, să fiu pregătit!
– Ce țipi la mine, îmi zise îngerul bucălai
cel compus dintr-un cap și două aripi,
tocmai ca o măslină și două girafe,
întocmai ca un tron strâmb pe care stă o singură bucă,
ce țipi la mine, mi-a zis copilul!
– Tocmai frecam scutul rotund
cu anotimpurile înscrise pe el,
tocmai frecam scutul cu ulei de măsline.
Scuturam cioburile geamului spart de pe mine,
respiram o atică vechime, și i-am zis:
– Ce, tu vrei ca la Salamina să uit Peanul?
Am borcane cu coloare roșie sângerie în ele,
ca să-mi vopsesc fața în roșu pentru Pean.
Mă pregătesc pentru Salamina,
mă pregătesc pentru Salamina!
– Ești mort, mi-a spus palid, îngerul bucălai,
ești mort, mi-a spus îngerul bucălai –
Ești mort, mi-a spus îngerul bucălai
cu două aripe ascuțite, ești mort!
– Cum o să fiu mort, i-am răspuns,
cum o să fiu mort, dacă stau de vorbă cu tine?!
– Nu stai de vorbă cu mine, zise,
nu stai de vorbă cu nimeni, –

…și cioburile de pe jos săriră și se refăcură sticlă de geam.
Eu însumi eram sticla geamului,
curat și transparent ca sticla geamului.
Și prin mine privea cineva spre altcineva
și mă durea toată ființa mea de sticlă transparentă
de privirea care mă străpungea,
și nu știam cine privea pe cine privea,
prin durerea transparentă
de sticlă, de geam, a mea.

Cele patru coerențe fundamentale

Deodată, prăbușit de oboseală, Sisif
se înmulți, micșorându-se în nenumărare.
Două aripi de oameni turtiți,
lipiți unul de altul
și în micșorare
împodobiră trupul lui Sisif,
căzut de oboseală între oglinzi.

A te naște este o condamnare la moarte.
După felul păcatului și pedeapsa:
unii oameni, alții păsări, alții pietre.
Condamnat la moarte prin închisoarea copacului.
Condamnat la moarte prin închisoarea crocodilului.
Condamnat la moarte prin închisoarea ierbii.

Și totuși, îmi spuse Sisif
e o coerență aceasta,
balansândă între nimic și nimic.

A nu fi, chiar și această absență
poate fi pedepsită la viață
și ca atare, condamnată la moarte,
adică la a nu fi.
A nu fi, este condamnat prin a fi,
la a nu fi.
Și totuși, îmi spuse Sisif
aceasta este o coerență.

Ce deșertăciune și ce inutilitate, vederea.
Ea contemplă numai ceea ce este condamnat la moarte.
Cuvântul ne-ar salva, poate, dar,
el e dumnezeu, și
de la începuturi nu se mai întruchipează
în făpturile cele vii.

Gustul morții l-a scuipat dumnezeu de pe limba sa
în făptura vieții.
Acum el e scârbit de toate acestea și
în cu totul totului altei părți
dincolo, de departe,
compune coerența a treia și
dincolo de orice
el
compune coerența a patra.

Totuși, îmi spuse Sisif,
tu nu crezi că e cam rău alcătuit trupul Omului?
Ochii lipiți de creier,
ca două sexe ale creierului, impudice
și neacoperite,
gura, ce caută ea acolo sus?
Locul gurii e geamăn cu
cu locul de jos al lepădării
de murdărie.

Organul sămânței ar trebui să fie
geamăn cu organul cuvântului,
iar nu pe acolo
pe unde-ți zvârli apa murdară din tine,
pe acolo să-ți zvârli și sămânța,
iar nu pe acolo pe unde azvârli în tine
bucăți de animale moarte
și bucăți de plante moarte,
exact cu acel loc dințos
tocmai cu acela,
să rostești taina cuvântului, –

Da, îmi zise Sisif,
alcătuirea e rea.

Firești și simple,
cuvintele rostite de noi
naște-vor în alte coerențe
mai bune trupuri vorbitoare
în alcătuirea lor.

Da, mi-a zis,
e poate de aceea
întârzierea și îndepărtarea lui
de negândit de departe,
legând de cuvântul nostru
a doua coerență
și de cuvântul ei
pe a treia
și de cuvântul ei
pe a patra, și…
Sisif se ridică dintre oglinzi,
ieși dintre ele, și
uitându-se înapoi spre mine
îmi făcu un semn scurt
să intru între oglinzi.

Tragerea cu arcul

Născând, femeia a strigat atâta de ascuțit
de parcă ar fi tras din arc o săgeată
fix prin urechea mea dreaptă
fix ieșind prin urechea mea stângă.

Mâna împăratului

Mâna împăratului nu mai poruncește obiecte,
pentru că obiecte nu mai sunt.
Nu mai există nici argint și nici aur, –
oastea noastră este înfrântă de Parți,
soldații sunt morți.
Nu mai avem nici îngeri,
statuile zeilor sunt pleznite și sparte.
Oastea oștilor Parte,
cu caii lor uriași trec peste noi.
Nici schelete nu mai suntem, nici schelete,
potcoave la copitele cailor suntem.
Atâta suntem,
atât.

Cântec liniștit

M-aș mai uita curat la frunza verde,
dar amintirile mă trag în jos
și mă înec în frunza verde
de verdele trăit mă înec în frunza verde.

M-aș mai uita la piatra albă
lucindă, mirosind
a soare orbitor și a potcoavă
dar amintirile mă trag în jos
și mă înec în piatra albă
și mă sufoc în aerul de piatră albă

M-aș mai uita la animalul gingaș
care mănâncă înfometat
pe animalul foarte gingaș
rănit mortal și de mâncat
dar amintirile mă trag în jos
și mă înec, mă înec
în foamea animalului înfometat
și mă înec, mă înec în animalul de mâncare

Plouă
plouă cu mine
mă trag amintirile în jos
mă înec în ploaie
aidoma curcubeului frumos.

Pușca

Pușca este compusă din trei părți:
partea de sus
partea de mijloc
și partea de jos.

Partea de sus este compusă din:
partea de sus a părții de sus și
partea de mijloc a părții de sus și
partea de jos a părții de sus.

Partea de mijloc este compusă din:
partea de sus a părții de mijloc și
partea de mijloc a părții de mijloc și
partea de jos a părții de mijloc.

Partea de jos este compusă din:
partea de sus a părții de jos și
partea de mijloc a părții de jos și
partea de jos a părții de jos –

Foc!

Noapte bună

– De ce n-ai mâini?
M-a întrebat cel Nemângâiat
în plesnitura de sânge.
– De ce n-ai mâini?
m-a întrebat Nemângâiatul
– Pentru că mi s-a furat iepurele din brațe cu brațe cu tot
Pentru că mi s-a furat iepurele din brațe
cu brațe cu tot.
– De ce ți s-a furat iepurele din brațe
iepurele cel din brațe?
mă întrebă când nu aveam brațe
ci sânge urlând în loc de brațe,
mă întrebă cel care îmi puse întrebarea
– Pentru că pe iepure l-au furat de alergare,
d-aia,
pentru că l-au furat de alergare,
de-aia,
de-aia am rămas fără iepure
că el a rămas fără alergare
care au smuls-o din trupul lui gustos de iepure.
– Care alergare?
Care alergare?
– Aia de pe iarba verde care a rămas fără rădăcini.
– Care rădăcini?
Care rădăcini?
– Alea care au rămas fără de pământ.
– Care pământ?
– Ãla care nu mai are soare
și rămâne negru, negru, negru,
în lumina ochilor mei
pe care nu-i mai am.
– Ce nu mai ai tu de vorbești?
Ce nu mai ai tu de vorbești?
Nu crezi că prea multe ființe se învârtesc cu nimic
în jurul unei orbite?
M-am întors și-am întrebat
Nu spun ce.
Treaba mea ce.
În rest vă sfătuiesc și vă îndrum
să nu care cumva să folosiți altfel limba
decât pentru tăcere.
Altfel, copii
limba smulsă nu vorbește,
ci sângerează.
Noapte bună!

Tocirea

Soldatul mărșăluia, mărșăluia,
mărșăluia
până când
până la genunchi
piciorul
i se tocea, i se tocea
i se tocea
până când
trunchiul
până la coaste
i se tocea, i se tocea
i se tocea
până când
până la sprâncene orbea
orbea, orbea
până când
părul lui iarbă neagră era
iarbă neagră era, iarbă neagră era.
Un cal alb venea
și o păștea
și o păștea, și o păștea.
I – ha-ha, i-ha
i-ha.

Iacob și îngerul

A venit îngerul obosit și supărat
M-a pălmuit cu aripile pe față
Peana lui era sprânceana mea de-mpărat
Bătându-mă de viață mă dezvață
Om rău ce sunt și plin de sânge
Stăteam izbit de aripi mari
Mi se părea că azi mă plânge
Cu umbre codrul secular
El mă lovea cu zbor invers
Spre punct mă trimitea în jos
Dă-mi mie doamne acest vers
Și binecuvântat frumos
Dădea în mine ca și cum
Pe ruguri grecii cei antici
Vorbirea lor de vânt de fum
Tu doamne o mănânci
Ia îngerul de peste mine
Și trage-mi din secunda mea
Gârla de sânge din vechime
Osoasa și cea fără carne stea.

Cu ochii roșii căutând o lege

Mergeam lovit și rănit, clătinându-mă
cu ochii roșii căutând o lege.
Aluneca de sub mine vederea de piatră
a morților vitrege
Piatra sub mine se prelungea
spumoasă
Mă destrămam în țesătura unui păianjen
uriaș și strălucitor
Ah, n-aș fi vrut niciodată să am durerea
de-a fi întâmplător.

Cântec

Ce repede se stinge lumina unei mâini
ce ți-a atins privirea întinsă ca un sunet
și cât de stoarse stelele lămâi
acresc înfriguratul umblet
și cum arată ceasul tău solar
la miezul nopții doar amiaza zilei,
mai rămânându-te barbar
la marginea latinei.
Voi spune nu cuvinte, ci statui
pe care de al Romei frig astral
le-acopăr cu un sânge amărui
și, și cu șaua smulsă de pe cal.

Evocare

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă și plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospețe de barbari

Ea era frumoasă ca umbra unui gând,
Între ape, numai ea era pământ.

Vorbind

Crezi tu că iarba este fericită?
Ea e verde; ea e verde…
Crezi tu că vulturele este înalt?
El zboară; el zboară…
Crezi tu că piatra e tăcută?
Ea e tare; ea e tare…
Crezi tu că eu sunt al tău?
Crezi tu?

Starea medie

Pietre fumegânde și cai rupți,
temple adolescente în ruină
din care zeul s-a smuls pe sine
lăsând lungi fâșii de piele verzuie
și aerul acesta înecăcios
al faptului că sunt

Haotică matriță în care-am fost bătut
împreună cu restul de sesterți
din amfora pe care el a uitat s-o mai ia cu sine

Îmbătrânesc necheltuit și neschimbat pe nimic
între aceste ruine adolescente,
între coloanele care încă mai miros

a piatră proaspăt lustruită.
Câteodată mă mai uit lung
înspre focul din cer
unde s-a mistuit zeul

Din fâșia de piele verzuie
mi-am făcut haine

E singurul lucru din mine și de pe mine
care nu se rupe.
Ține și nu se rupe.

Liniștea de după mit

Mi se face somn de frumusețe
și moarte de sublim

Munții norilor și munții de piatră
la fel de repede se schimbă
sub briza timpului

Pentru cei cu vedere
se cuvine un arc,
pentru cel cu auz
se cuvine o săgeată

Muntele măreț și de abur
al norilor, –

se cuvine respirării
Muntele măreț și de piatră
al pietrelor,
dedat e îmbrățișării

Îngroparea cheii

Ca și cum aș vrea flori
așa aș vrea să fiu crezut,
ca și cum aș avea stele
așa aș vrea să fiu de departe
ca și cum aș avea bărci
așa aș vrea să fiu călătorit
și să mi se pună în mâna dreaptă cheia
și să mi se spună:
deschide!

Ca și cum aș deschide, astfel
aș vrea să fiu mai mare peste capre,
ca și cum aș lumina, astfel
aș vrea să fiu mai mare peste verde,
ca și cum n-aș fi, astfel
aș vrea să se lase peste seară, seara
și să i se pună în frig
trupul de fier al cheii
care n-a putut fi îngropată
altcum și altunde.

Baladă

Mâncând raza de la stele,
ochii mei, burțile mele
rumegând lumina rece
albăstresc timpul ce trece
Ah, ce suplă demâncare
e vedenia vederii
făr’ de nici o săturare
cum de vremi piatra Caldeii
Ca o briză timpul bate
când mai leneș când mai dulce,
când mai mângâios și-aproape,
unghi întâi și-apoi în cruce,
lăsând razele să tacă
și lumina să orbească
Orice lucru o Ithacă
ar părea că e, grecească
Idee, cină de taină
care se hrănește numai
cu tăcerea unei cifre,
cu deplinul gol din care
secunda mea și-a scos
ființa ei.

Neîndemânare

S-a spart paharul în care era ținut
timpul trecut
A căzut dintr-însul pe jos
un cavaler fioros

S-au risipit
toți cei pe care i-a murit
Adun cioburi de sticle
din epoca lui Pericle

Vin perșii; se aude un urlet.
Timpul e numai un umblet.
Mi-am spart paharul, de-acum
va trebui să bem din pumni.

Ca o piatră

Mirosul teilor ca o piatră
Umbra teiului ca o piatră
Mirosul păsărilor ca o piatră
Aerul și crivățul păsărilor ca o piatră
Patul și tavanul meu ca o piatră
Fereastra și rana mea ca o piatră
Dragostea mea de femeie ca o piatră
Dragostea mea de continente ca o piatră
Rotirea pământului ca o piatră
Rotirea secundei ca o piatră
Mirosul animalului hăituit ca o piatră
Mirosul femeii mele ca o piatră
Raza cerului ca o piatră
Cornul cerbului ca o piatră
Zăpada vieții mele ca o piatră
Dragostea inimii mele ca o piatră
Coiful luminii ca o piatră
Pe ochiul meu de piatră
Piatra ca o piatră

Somnul

Și dacă pietrele sunt păsări dormind,
lung dormind,
ale unui altui aer?…
Și dacă arborii
soldați sunt dormind
după luptă dormind,
ai altei cetăți?…
Și dacă eu sunt un vis;
și dacă m-ar trezi cineva
spunându-mi:
tu ești; apără-mă și fii.

Pe harta unui miros

Se dedică lui François Pamfil

Cel mai gol loc din lume e ochiul
Cel mai plin loc din lume e lumea
Cel mai ușor loc din lume e inima
Cel mai greu loc din lume e lumea

Singura nemișcare din lume e gândul
Singura mișcare din lume e lumea
Calul numit Troian
se desparte astăzi de numele tău
Vorba aceea:
E = mc2

Scurt-circuit

Pe iepure niciodată nu l-am văzut mâncând din iepure;
mâncând iarbă da, mâncând iarbă da…
Pe iarbă niciodată nu am văzut-o mâncând,
iarba crește din pământ
din pământul trupurilor moarte de iepuri

Încercarea lui iov

– Ah, strigă plângând, ah
sfătuiește-l pe nefericitul de mine!
Iată:
Din sărăcie
neluându-mi cu mine femeia
la locul promis
ea
în de sine
a venit acolo cu altul!
– Ce să fac am urlat sângerând; – ce?

– Dacă o iubești, fă totul!
Ninge-o până îngheață de alb; –
sărută-i tălpile până se înzăpezește
drumul pe care-a venit!

Dă-te ei de mâncare dacă i-e foame!
Dacă nu o iubești; –
spune-i curvă cum și este!

– Tu ! – strigă el la mine, tu! –
ce înțelegere poți să ai tu?

– N-am nici o înțelegere, – pentru că exist.
Pentru ceea ce există, nu am
decât existență.
O foarte singură viață
pentru toate viețile.

Doină

Aerul se sufoca de sufocare,
pasărea-i lăsa în șold, mărgăritare,
plopul, umbre lungi, tremurătoare,
oare, doamne, oare, oare!?
De pe gâtul lung de vulture cădea
cum un ștreang de răsucit
bunica mea.
Pleoapa stângă, groaznic,
vai, mi se zbătea
cum aripa razei de la stea
și mergeam și șchiop și-mpleticit
și indiferent prin mit.
Stam cu tata, ascuțit
de muream ce-i de murit
și înjunghiam,
cum mama mea
pe cea mult de plină raze
stea
și lătram cuvântul meu
de mușcam
cu el.

Împiedicarea

M-am împiedicat și am căzut
de un țipăt de copil.
El era subțire și lung
ca o frânghie de piedică.
Copilul nu era al meu,
genunchii mei își arătau
rotula albă însângerată
de lumina ei sângerie.

Neobișnuitul firesc

Presimt cum încep să-mi pierd singurătatea
Auzul îmi adoarme într-o inimă de miel
și-aproape că dulcele corn de melc
nici nu mai fuge în sine
când degetul tău de lumină barbară
leneș își pune soarele pe el

Am început să adorm în trei paturi,
și, cu cinci capete
să visez trecutul altora

Setea cerbului îmi locuiește beregata
și șapte ouă albe
le clocesc cu pleoapa

Presimt cum încep să-mi pierd singurătatea
cum unu se tocește de vânt,
cum punctul își rămâne sieși
larg.

Într-un zbor deplin

În cuibul zâmbitor
la subțioara unui curcubeu
stau puii ei de zgomot

M-a luat în plisc să mă ducă
la suavele guri flămânde

Oricât de uriaș ar fi un copil
el e pur și cosmic
Oricât de matur aș fi
și de bine constituit
în temelia unor idei fixe,
ea, uriașa pasăre, știe
ce gustoasă pasăre sunt
pentru puii ei
care mă așteaptă cu pliscurile deschise

Mă aflu într-un zbor deplin
în larg văzduh.

Lăsați-mă să vin la copii!

Viitorul trecut

Probabil s-au răcit trotuarele
și ca o ceață alburie seara
s-a ridicat de pe obiectul trist al nopții…

Probabil chiar în această secundă
femeia de care mă voi îndrăgosti peste un an, –
fericită acum
se strânge în brațe, acum,
se strânge în brațe cu iubitul ei,
cu bărbatul de care e îndrăgostită
acum, chiar acum,
acum, chiar acum, când leneș
ies pe ușa de sticlă
a restaurantului afumat, acum
acum; și nimic nu-mi pare important
și nici nimic nu-mi pare mai important
iar a trăi o lună mai mult
nu văd de ce.

Acum în această secundă
când fluier a pagubă
și nici un taxiu nu vine să mă ridice
și să mă ducă, unde?…

Despre acum, despre această secundă
ea îmi va mărturisi totul
peste un an când voi întâlni-o
pentru prima oară;
despre această secundă ea îmi va mărturisi
totul,
îmi va spune că a fost o simplă aventură
ce s-a întâmplat cu ea acum,
chiar acum în această secundă,
iar mie mi se va pare
atunci
imposibil de a trăi o oră mai mult
atunci, chiar atunci; –
și nu va cădea pe mine nici o ghiară
ca să mă ridice, – unde?
și va mai trece încă o oră peste acea oră
și voi vedea că exist în continuare
puțin mai albit
puțin mai greoi în exprimare, –
în exprimarea ceții care se va ridica
lăsând negru și sticlos obiectul nopții;
și foarte îndrăgostit de acea femeie
cu care mă voi logodi în viitorul trecut
și căreia am să-i strig
cu vorbe mai vechi de un an:
– Ia-mă cu tine și nu mă lăsa!…
Iar ea mă va întreba: unde?
Și eu mă voi gândi, doamne, într-adevăr
unde?

Meteoritul lent

Am presimțit că zeul doarme fără respirație
undeva în părțile mai albastre ale cerului.
Ca o spermă luminoasă și leneșă,
câțiva meteoriți au trecut prin fața stelelor fixe.

Cine știe când se va naște o altă lume,
și în ce fel va fi aceea,
ce legi tragice și ce obiceiuri altele
vor fi fiind cândva
în părțile mai albastre ale cerului.

Dar aceasta ne-o va vesti cometa
când cerește va șterge cerul,
iar, noi, din ce în ce mai inutili și mai părăsiți
vom construi cu disperare temple.

Proprietate

Al cui ești tu șoarece de câmp
al cui ai putea să fii tu când de tine
nimănuia nu-i este foame

Și tu, a cui ești tu
a cui ești tu miere luminoasă
care te ling cu ochii

Ce tandru ficat de împărat
te varsă pe gura cărei stele
lumină, tu, boală, durere.

Neființa unui vis de armonie

Se făcea că sunetul și urechea
tot una erau.
Se făcea că mirosul și nara
tot una erau.
Se făcea că gustul și limba
tot una erau.
Se făcea că lumina și ochiul
tot una erau.
Se făcea că pipăitul și piatra
tot una erau.
Se făcea că peștele și apa
tot una erau.
Se făcea că iarba și calul
tot una erau.
Se făcea că sângele și visul
tot una erau.
Se făcea că norul, umbra,
soldatul, cerneala, dihorul,
ranița, trenul, fântâna,
castelul, laptele, motocicleta,
pălăria, sârma ghimpată,
cravata, crucifixul, prietenul,
bunica, americanul, Noua Zeelandă,
lopata, Carpații, grâul,
Filipinele, Arcturus,
sarea, șurubul,
tot una erau.

Zicere

Inima mea vomita iepuri în goană
mai alergători decât glonțul din spate.
A luminii raze, soarele era o goarnă,
al înstrăinării mele, nimicul îmi era frate.
Du-te-te și plimbă-te și moară-te
vultur strâmb, fără de aer, –
lumină pentru ochi de orb,
primăvară pentru alba zăpadă.

Podul nebun

Să nu mai treci cu armăsarii
peste acest pod, peste acest pod;
el a înnebunit, el a început să aibă aripi,
el a urlat spre râul de sub el, azi-noapte,
că va zbura,
că se va face pod peste nori,
că se va face pod
între o vrabie de carne și între
o vrabie de piatră…
El i-a spus apei de sub el
că nu mai vrea să se oglindească în ea
ci într-un scâncet de copil
care refuză țâța mă-si;
că în acel scâncet, el se va oglindi…
E un pod nebun!
Te rog eu pe tine:
să nu mai treci cu armăsarii peste el

Neînțelegerea acceptată

Eu sunt un bidon de benzină
așezat pe treptele piramidei,
în evul mediu,
când piramidele nu aveau înțeles
și când benzina încă nu-și găsise aflare

Pasărea Phoenix mă ocolește și nu mă bea.
Ea se duce în deșert să moară arsă de sete
pe ucigașul nisip.
Sufletul faraonului de multă vreme
a curs în Marea Mediterană.

Cruciada copiilor abia acum se pregătește.
După plecarea zeilor,
copiii au ajuns la putere
și se ațin cu mari cuțite în mâini
să izbească coaja de var a oului,
oriunde l-ar întâlni.

Transformarea în perlă

Încă de pe când era
un simplu bărbat
se puteau vedea la el unele luciri
albicioase, ca și cum
laptele ar putea îngheța

Închipuiți-vă laptele femeii înghețând…

Ochii îi erau de gheață
chiar și atunci când râdea, cu toți
dinții lui albi.

A început să se transforme în perlă
încet-încet.

Chip de perlă, piept de perlă,
unghii bombate de perlă.

I-au crescut și aripi.
Niște aripi rigide, de perlă.

Încă de pe vremea când era
un simplu bărbat
el avea ochii înghețați

Mai târziu s-a transformat în perlă.
Greutatea lui a sporit.

Deși are aripi nu poate să zboare
din pricina greutății;
deși are picioare nu poate
merge din pricina greutății.

Stă nemișcat și privește fix!
Noi ne uităm la el cu dragoste
cu admirație, cu groază.

Poate că din pricina unei boli
s-a schimbat în perlă,
sau poate că s-a transformat în perlă
din pricina unei idei
care nu există pe pământ.

Încă de pe vremea când era
un simplu bărbat
părea uneori foarte bolnav.
Încă din acea vreme avea unele idei
de neînțeles.

Acum noi ne uităm la el cu spaimă
cu dor, cu neliniște.
El s-a transformat în perlă.
Noi nu.
Încă de pe vremea când era
un simplu bărbat,
ochii lui erau ficși.

Calea lactee

Monstruos animal și uriaș din care sângele
s-a închegat în scurgere
și a început să ne ningă

Luptă și crimă
petrecute mai sus și mai deasupra
de creierele noastre

Ah, ninsoarea
este o cerere de iertare
Ah, frigul
este o ispășire

Nu, nu,
noi nu putem să iertăm niciodată

Calul troian

Mie însumi îmi sunt un cal troian.
Propriul meu umăr îmi cucerește propriul meu umăr,
propriul meu ochi se jefuiește pe sine.
Bătăile inimii mele
nu se pot auzi
din pricina bătăilor inimii mele,
glasul meu care strigă la cer
sugrumat este
de glasul meu care strigă la cer.
Viața mea nu mai poate trăi
din pricina vieții mele.
Dragostea mea târăște dragostea mea
de calul dragostei mele
în jurul cetății.

Înfig lama cuțitului meu în lama cuțitului meu
în timp ce secunda care îmi sună nașterea
se asurzește din pricina secundei care îmi sună nașterea.
Sunt supărat pe propria mea supărare
sunt bucuros de propria mea bucurie.
Îmi sper propria mea speranță
îmi plâng propria mea lacrimă
și sunt în timp ce sunt
și nu mai sunt când nu mai sunt.

Amurgul credinței

Cei care-și mai aminteau de trupul zeului,
au murit fără să lase mărturie
decât locul plin de dale de piatră
de unde petreceau privindu-l.

Chiar și copacii au început să crească mai mari și mai strâmbi,
pentru că nimic din ce este mare
nu mai are măreție.
Plânsul și răcnetul, durerea și urletul,
din pricina mutării cerului,
nu mai au nici direcție și nici înțeles.

Numai atunci, vai, numai atunci,
când mâinile mele prelungi și febrile
ca din visul altora
așează, piatră peste piatră,
numai atunci uit, ațipind,
forma lor chinuitor de absurdă.

E o tăcere atât de desăvârșită
încât nici ruperea de carne vie
cu muget și cu dangăt
nu poate clinti.

Din ce în ce mai rar timpanele-mi flutură
născute pentru o altă vorbire
și rămase ca două steaguri interioare
pe câmpul gol al existenței mele.

Unde au plecat armatele?
Ce fel de armate trebuiau că erau acelea?
Unde o fi fiind acum războiul,
de este atâta liniște în spiritul meu?

Fără de nume

Niciodată regele
nu are dreptul să danseze în fața tronului.
Niciodată tristețea
nu se va încorona cu coroană.
Niciodată ochiul
nu are drept de orbire.
Niciodată mama mea
nu mă va mai naște încă o dată.

Niciodată piatra
nu va fi moale și nu va curge la vale.
Niciodată, niciodată,
niciodată.

De dragoste

Io o îmbrăcam pe ea
cu inima mea
care de tot mult bătea
de o asurzea.
Dânsa însă se stârpea
sub aripa mea
și se subția
tocmai ca un A.

Aha de A!

Venirea inimii la loc

Mi-ar trebui să am un piept de taur ca să-l tai;
leagăn sângeros și pernă să fie
inimii mult mărite care-mi bătuse până acum
plecată din mine, – hrănind cu sângele ei
armata de fantome

De bună seamă că nu te iubesc; –
desigur că nu poate să fie dragoste; –
că nu poate să fie vreo dragoste, să-ncoroneze o atare durere

Dar cu atâta sinceritate nu-mi placi; –
și chinul atâta de adevărat îmi este
încât
mă rog la zei să am patru picioare
ca să îngenunchi în patru genunchi
rugându-te:
– nu pleca tu de la mine
care te-am hrănit cu sângele meu
fantomă, nu pleca, fantomă; –
nu te-am văzut niciodată, dar nu pleca.

Ceramică

Stând pe o piatră
ea își pusese bărbia pe genunchi,
mâinile și le pusese în jurul lui.
Ochii ei nu-i mai erau de nici un folos
din pricina faptului că se gândea.

Cântec

Cădea mărul peste zeu
dus din rai, păgân,
iar Eva se-nmulțea
cu îndelungarea sa
pe un câmp strein
negru și hain, –
iară caii morți de foame
gălbenind în toamne,
foarte tare miroseau
cu schelete.
I-ha hau!

Osul alb se împânzise
cu cuvintele ce-i zise;
de ploua, ploua, ploua
de din vechi, doar lacrima
și săra, săra, săra,
seara după ziuă, seara.

Destăinuire către Apolo

Eu sunt un mijloc de transport,
un fel de targă de carne
pe care pietrele mari ale piramidei
rănite la colțuri și suprafețe
sunt duse spre planeta Mercur.
Ah, ce apăsare, doamne,
ah, ce geamăt îndelung de piatră
când geme piatra cu geamăt de piatră,
pe trupul meu înțepenit și sângeros
și hieratic,
mijloc de transport
și targă
spre planeta numită Mercur.

Deșert

Stăteam cu laba obosită
pe rana unui iepure,
îmi mirosea a înserare a vieții
Ca într-o oglindă în soare mă uitam
și coama lungă mă ședea peste nisipuri.
De foame alergarea mea îmi este,
acuma doar a sânge-mi flutură pe steaguri.
Țin laba mea de leu
pe-un iepure rănit.

De tine eu mă rog
ca să visezi și pentru mine.

Veche întâmplare

Venea, se apropia
negru și luminos
vultur umbros.
Pe mine se prăbușea
cu pene mă împăna
și mă încălzea
murindu-mă frumos.
El murea, eu muream
fiecare din alt neam.
După aceea în alergare
a trecut peste noi în galop
un cal mare.
Calul s-a dus, s-a dus, s-a dus,
săgeată orizontului în sus.
Noi am rămas, noi am rămas,
îmbrățișați și în extaz.

Împăratul mării

Râul este un mecanism moale,
din munte la vale.
Te poți îneca în el
dacă nu ești pește, defel.
Râul este un mecanism moale,
mai ales dacă-ți este sete,
dacă muști din el cu gura,
cu huo, sau cu gura!
Râul este un mecanism moale,
dar este lung, prelung de lung.
Mort de sete,
am stat și l-am contemplat
ca pe împăratul mării.

Incredibil cu ce se pot compara câinii

Câinii se pot compara cu mine,
cu dragostea de sine sau cu mușcătura de alții.
Latră munții, iubito, latră munții, –
ninge-i tu cu sânii tăi albi,
mi se face frig de stelele dalbe,
mi se face fără de greș,
un foarte frig, suav,
de florile de cireș.
Câinele se aseamănă cu mine,
de asemenea, se aseamănă cu tine.
Ei nu au vechime
și nici tinerime,
ei au stele, –
steaua numită, steaua câinelui,
este steaua câinilor.
Hau, hau, latru la stele!

Fără de metamorfoză

Nu mai avem cu ce să mai avem timp,
pământul se-nvârtește în jurul nimănuia;
ca o lacrimă a curs din el axa lui,
iar soarele și-a închis pleoapa.
Haide să fim fericiți că suntem nefericiți!
Ca vederea genunchiului e tenebra
ce lucru, ce muncă, ce izbăvire
e țărănia morții!
Plătim prea repede a noastră naștere
cu băltoaca de sânge
de apoi.
Aș săruta, credeți-mă, aș săruta,
dar nu am cu ce,
credeți-mă,
nu am cu ce!
Strigă răstit Nimenea la Nimeni,
iar restul e tăcere.

Linia împăcată cu sine însăși

Se dedică lui Eugen Simion

Nu te poți rupe în două ci numai în trei,
nu ocolirea ci ruptura închide
Triunghiul vă zic dragii mei,
e izbăvirea unei oglinde.

Astfel se termină viața mea
văzută cu ochii
steaua și calul, glonțul și peștele,
iarba încă nepăscută.

Făptura

Nevinovată, toată mirosea acrișor
Se uita cu ochi mari la mine
ca și când aș fi avut vreun înțeles
Toată era ca de iepuri un nor
în alergare și în eres
M-am uitat și eu la ea
ca o stea mi-a apărut fiind,
ca un copil pe care din tâmpla mea
l-aș naște murind.

Cheile

Lanțul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit mințile de durere și de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
doamne, pentru o ușă uriașă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decât numai dacă mă ridici în brațe.
Haide, cât ești de mare, tu,
haide, cât ești tu de indiferent,
răsucește-mă și rupă-mă
și deschide odată ușa aia!
Haide, deschide-o odată!

Chemare

Ce zangăt, ce zumzet,
ce zdrong și ce zdrang!
Pe umărul meu cu petale
o umbră mi-a lăsat mult zburând
una din păsările infernale.
Mă adumbrisem, mă înnegrisem,
devenisem greoi și mai mult decât atât
chiar greu.
Fierăstrău de pietre
gaură în munte
peșteră.
Vino, tu, ia-mă de gât
spânzură-mă tu, de tine.
Nu-mi mai este frumos, –
a început să-mi fie urât.
Vino, tu, cu tine.

Un madrigal

Aerul acesta se duce odată
cu subțirele cântec pe care îl ține
ca un simun, ca o roată
alergată înlăuntru, în sine
Tandră sufocare, un fâlfâit
de aripi verzui se încearcă;
iau lumina drept aer și mit
și leagăn și barcă…
Nimeni nu se mai desprinde din el,
pe însuși sunt lacăte;
la moartea acestui prelung menestrel
cazi tu în genunchi și roagă-te.

În nici un fel

Înțelesul nu e predestinat
înțelesului,
cum a fi, nu e o predestinare.
Alții au înțeles și acesta e păcatul
Prezentul nu este de față.
Rupt, devin lung.
Ah, doamne, de m-ar fi întrebat mama mea gravidă
dacă vreau să mă nasc!?

Supunere

Ce bunăvoință e a gândi
cum fluturele în zig-zag fluturând
Ce blândețe să ți se pară că ești,
ce dulceață mi se pare profesiunea de călău,
aproape la fel ca dulceața de a fi moral.
Am văzut.
Am uitat.

Cântec

Doamne, de ce mă faci să urăsc
ca să mă ții în viață !?
Doamne, de ce mă faci ca să iubesc
fiind în viață !?
Haide, fii tu absența mea!
Haide, fii tu, cât ești de mare,
fii tu, Doamne, ura mea!
Haide, cât ești de mare,
fii tu, Doamne, dragostea mea!

Pean

Se dedică lui Sorin Dumitrescu

Am visat doi vulturi grei și negri,
ce sângele cu pliscul mi-l răpeau
din partea femeiască a părții mele
din piscurile pieptului de bronz.
Îmi căzuse mâna dreaptă,
se rostogolise lancea
de la munte pân’ la mare
cu sunet și argintare.
Și deodată am simțit
că am fost lăsat gravid
de viață.

Cântec

Numai peștii nu se îneacă în apă,
numai viermii și sobolii nu se sufocă de pământ,
subțirea pasăre devine acră
numai zburând.
Izbit de fâlfâit de aripe de înger,
cu ochiul fix spre tine stau,
iubito, tu, care-mi însângeri
pe vai, pe ah, pe au!
Astăzi vocala mea este murdară,
căzută-mi este în noroi,
iubită princiară,
care n-ai vrut să fim doar doi.
Cămașa asta a vorbirii
mi-au asudat, s-au murdărit,
în lacrima gândirii,
în sare s-a sleit.

Doar frigul încă mai mi-e prieten
cu turle de biserici.
Ferigile încet le pieptăn
în coama lungă a timpului,
o tai sângeros cu trupul meu,
foarfecă de carne pentru fier.

Schimbarea la față

Am schimbat nașterea pe moarte
În rest am rămas de tot sărac.
M-a izbit cu aripa un înger
și am devenit rege,
pe un tron în prăbușire.
Nu știu ce înseamnă cinci,
nu știu ce înseamnă patru
în genere nu știu nimic,
dar mărturisesc că mi-e strâmtă coroana,
prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele,
ca o stea sau ca un glonț îmi este coroana,
de-a dreptul în frunte.

Un cer gravid de stele

Și-a întors capul și s-a uitat brusc la mine
cu un crivăț de priviri,
Brusc, m-am azvârlit într-o vechime,
cea a piersicoaselor oștiri.
Dau cu glezna-n apă
vai, nu mă afund,
strig mergând pe o orizontală!
M-a născut fără să vreau că sunt
curva virginală.
Dau în apă și mă rup ca de un lemn
și transpir cu frunze,
ah, ce frunze !
Mi-e coroana grea, v-o spun,
mă tem, –
de lumină stelele-s lehuze,
urlă până când orbesc
Steaua Polară –

Răzgândirea

Își despieptăna lin părul blond,
amorțindu-mă cu moarte
Mă uitam cum cifra unu s-a uitat
palidă la cifra șapte
Ah, de șoldul meu cel drept și-atârnat
coada de cometă!
Ce îndrăgostit de împărat
am putut să fiu și ce egretă!
Am dat apă de mâncare la soldați,
i-am iertat de ștreang pe ai mei frați,
fluviilor sângerânde
le-am dat deltă.

Gratia

Eu sunt o fereastră,
un geam, un loc liber
prin care cineva îl vede pe altcineva.
Caut să mă spăl tot timpul,
să nu mă murdăresc de muște
și nici de nimic;
să fiu transparent
ca cineva să-l vadă prin mine
pe altcineva.

Lapte murdar

Țipau din umerii mei
mâinile mele.
Țipau din șolduri
picioarele mele.
Mă prelungeam din singurătate
cu tot ce este urât,
mă prelungeam ca trompa elefantului
pentru porc cu un rât.
Lapte murdar, lapte murdar
care mi-ai vopsit al meu sicriu!
Steauă, te-am crezut pe tine,
steauă,
nu sân, nu sân privirea,
nu din sân, privirea.
Ah, tu lapte murdar,
ah, tu lapte murdar!

Stingerea focului cu apa

O, cât de dureros ești tu, focule!
O, ce miros de animale și de plante fumegânde ai!
E un blestem, cu care te blestem pe tine,
tu,
ca să te stingă apa
și înecarea mea
din ură pentru tine.

Scutură lance

Se dedică lui Scutură Lance

Voi credeți că eu mint prea tare?
Întrebați-l pe fier, pe grohăitul de fier,
să vă spună el
Întrebați-o pe piatră, pe scroafa de piatră,
să vă spună ea, să vă spună ea
Întrebați-o pe apă, întrebați-o pe apă
să vă spună înecații,
să vă spună înecații,
iar nu minciuna peștilor,
iar nu minciuna peștilor
Ah, voi ființe care v-ați născut mincinoase!
A nu fi la fel e o minciună.
Mă uit, beau, mă înec.

Dialog cu puricele verde de plantă

Furnica este o ființă cosmică,
îmi spuse puricele verde de plantă, –
da, într-adevăr, furnica este o ființă cosmică
– Cum poți să spui tocmai tu asta?
– Pot foarte bine să spun
pentru că ea nu mă doare când mă mulge
și dealtfel
vorbirea este o rușine
pentru că uneori gândim ca și cum am vorbi.

– Ce mai face frumoasa ta soție?
– Îți mulțumesc și dacă ești bun spune-mi:
este adevărat că rasa albă e pe ducă
și este adevărat că ea a poluat atmosfera terestră
și este adevărat că nici nu se mai vede soarele?
Și de fapt ce este soarele?
– O defecțiune
O defecțiune luminoasă.
– Nu, nu ne înțelegem
chiar nu.
Ce crezi tu și ce crezi tu despre mine?
Ce crezi tu, că dacă sunt păsări
rațe albe, bunăoară,
și dacă este iarbă
și câini și frunze,
ce crezi tu, că ele sunt fără noimă?
Tu nu te-ai întrebat unde sunt trupurile păsărilor moarte?
În burta câinilor vii, desigur
Și câinii morți nu te-ai întrebat unde sunt
de nu se văd?
Desigur, în burta câinilor vii
Ce crezi tu
atunci când tai o oaie
tu crezi că o omori?

Puricele verde de plantă strigă la mine:
Nu există decât o singură viață mare
noi nu luăm din ea și nu-i adăugăm ei nimic
Ceea ce nu este începe să existe
numai atunci când
ea îl atinge !
…Puricele verde de plantă mi-a spus
cu o foarte verde tristețe:
Ai văzut vreodată vreo cioară zburând?
Câtă meschinărie !

Puricele verde de plantă
a rămas mai multe secunde pe gânduri,
apoi, m-a întrebat visător:
dar tu, de fapt, ce faci?
– Ce să fac? Eu nu fac nimic…
Îi imit pe oameni.

Sabia

De șoldul tău
umărul meu sprijinit
și brațul meu atârnând în jos
îți este sabie
când îți mângâi genunchiul.

Lumină ruginie

Ca din pielea unui copil slab și bolnav
bătând în frunzele obosite,
umbra ei pare un plâns,
un râu care urcă spre munți,
cu pești morți în el,
mai mult mirosind,
aproape necurgând
literă smintită.

Lumină nervoasă

N-ai nevoie de ochi
ca să vezi lumina nervoasă
Nu te agăța de ștreangul vieții,
stai blând, căci nașterea trece repede în moarte
atâta doară că amintirea
începe să miroasă a hoit; –
iar tu, care tu, de fapt?

Aterizarea

A venit îngerul greoi ca un balaur.
Mă izbea în sânge, în inimă și în cuvinte
Dădea din aripi atât de tare
că mă umpluse de vânătăi și de morminte
M-a izbit cu aripa,
m-a izbit cu aripa,
m-a izbit cu aripa, mamă
Totul devenise lapte,
sânul tău mamă, când
pana lui, din aripa lui,
a scos ochiul meu, din orbita mea
Ah, cât de zbătător era
și cât fără de ochi sunt!

Tituba

Mă răsuceam ca un șurub
în nici o-nșurubare.
Eram pe jos și foarte jos,
în nedesferecare.
Cădeau de sus ca să m-ajungă
lungi, triste amintiri,
cum raza ceea cea mai lungă
din alte încolțiri.
Mi se ierbise cerul cu lumină,
cai mari urmau s-o pască rar, –
Tituba, tu ești oarbă,
ești oarbă Tituba, cu ochiul altuia?
Simt cum mor morții!
Ce rușine îmi este,
ca și cum a fi,
e o rușine!
Ce te uiți, bă?
Ce te uiți, bă?
Ce te uiți, bă?

De dragoste, de nu…

Mamă, de ce naști un bătrân?
De ce naști tu numai toamnă
și numai iarnă?!
De ce mi se face frig de zăpadă, mamă,
când sunt un murdar?
Încă miros a spirt
și alții a morți, mamă, –
dă-mi nu stele, ci un pahar de lapte acrit.

Nu-mi da vedere, mamă,
dă-mi un cal hăituit
Nu mă înverzi cu iarbă verde,
înverzește-mă cu ochii ei
Binecuvântează-mă, mamă,
s-ajungem din doi, trei!

Ce blestem e dorul,
e aproape la fel de sublim
cum e crima, cum e omorul,
sau, mamă, cum e norul!
Tu nu vezi că plouă, mamă,
tu nu vezi că plouă?
Se-neacă peștii în lumină, mamă,
se-neacă peștii
și curg în sus, nu mai curg la vale!
Sânul tău era cel mai sus, mamă,
de ce l-au făcut stea, de ce l-au făcut stea?
Al lui nimenea, mamă, al lui nimenea…
al lui ia-mă moarte
și, ia-mă odată!

Numai tu mă iubești pe mine,
moarte, numai tu mă iubești
iubito!

Frigurosul de frig

E frig astă seară, afară,
cele două jumătăți ale creierului
mi le-am înghesuit în ochi
ca să stea la căldură
sub țeasta polară
Păsările nimănuia,
vulturii, ciorile, și cucuvelele,
corbii, pițigoii
și sub umbra sprâncenelor,
nenorocitele de vrăbii,
stăteau toate înghesuite
în capul meu, acum
creierul meu stă înghesuit în ochii mei, –
nu-mi atingeți genele, vă zic,
nu mi le atingeți!

Stafiile simunului stau pe ele
ca pe niște crenge, –
numai tu care mă înțelegi,
mă înțelege.
De aceea, te rog eu pe tine,
nici măcar nu mă atinge
cu o privire
Pielea mea toată e o meninge, –
o revelație, tu umilire!

La începutul sfârșitului

Își lăsase atâta de repede ochii în jos,
ca pe două satâre ascuțite și sclipind,
tăind gâturile vulturului bicefal și ierbos,
în sânge lăsându-l zbătându-se și murind
Un miros de ouă sparte
mă umpluse din departe, –
zeul îmi întoarse spinarea și șira spinării,
arc de vânătoare mi se făcuse orizontul mării!
Nu mai puteam trăgând să-l omor, –
cerșeam aer, aer, aer,
prin care să plec în zbor,
înfrângerea mea schimbând-o
în vaer.

Descântec

Ce mână de om rău am putut să am
de i-am îndoit clonțul certător al vulturului!
Ce nemiloasă putere avui
ca să-mi sărbătoresc singurătatea!
Dintr-o linie, nefericitul de mine
făcui un cerc;
am schimbat animalele între ele,
coarnele rămuroase de cerb,
de băteau în vânt cu frunze.
Îmi venise să plâng un râu foarte lung,
îmi venise o dulce moarte stacojie, –
portocala dracului,
ihaul calului!
Învinețisem cerul, nenorocitul de mine.

Cântec

Nu este obligatoriu cuvântul să fie potrivit
stării de spirit,
nici iepurele nu este obligatoriu
naturii.
Sancho s-a certat cu mine
și m-a părăsit de multă vreme
Sprijinit într-o lancie
încă mă mai uit melancolic
la morile de vânt.
Caii au început să se nască din femei, –
i-ha, ce țipăt lung în Andaluzia!
Iar grecii să ne lase și pe noi puțin,
de Sparta și de Atena și de perși
suntem sătui.
Ne mai vopsim încă fețele în roșu
de drag de Pean,
dar limba greacă noi am uitat-o
de mult.
Cu sânge bănos
ne înroșește iarba,
cu sânii rupți și smulși
de sub clavicula iubitelor noastre,
cu stingherire și împiedicare
a răsăritului de lună.

Imediat

Nici să mângâi nu mai sunt în stare, –
natura a devenit atât de străină și de ghimpoasă
că numai gura mi-a rămas
pentru surâs.

Lexicon

Se dedică lui Andrei Pleșu

Dădea din aripi cum dă timpul din secundă,
zbura părând a trece; –
de pești se înecase râul-n unde
și era rece, foarte rece.
Veni și mă rugă:
– îneacă-te!
dar n-am putut, dar n-am putut,
sub șapte mii de lacăte, eram și plâns
și, și ținut, –
n-aveam atâta sufocare în mine
ca să îl iubesc,
n-aveam aflare
în râul stelelor ceresc.
Dar vânăt,
m-am dat lui
cu tot.

Logodnă

Nu mai avea curaj să se întoarcă acasă
I se înfrumusețase de singurătate muierea,
îi devenise mireasă
Un fluture cu două aripi ținea ea
pe urechea ei stângă
încercându-se și neputând să plângă; –
a levănțică mirosea duhul,
a toate păsările zburătoare, văzduhul!
Ea sta întinsă și albă,
pe deget îi strălucea ca o cometă,
căzătoarea verighetă.

Vedenia

Ce biserică ciudată
cu clopotnițe înfipte în pământ!
Avea scări coborâtoare
și nu-l avea pe Sunt.
Se rugau cerșetorii
cu capul în jos, –
de un cartof se rugau,
de un vierme.
Biserică, tu care ari înjugată
la îngerii pământului
cuvintele mele…
Iar clopotele toate, stăteau
cu limba spre stele,
ca și cum ar fi vorbit cu ele.
Vedenia era cu picioarele pe cer
și în alergare.

Basm

Curgea ca plânsul umbra de sub frunză
înrăcorind soldații morți
Stă steaua lună mult lehuză
fără de nopți
Ah, îmi murise calul sub genunchi,
în raze mă proptisem să nu cad, –
un unghi de stea, numai un unghi
mă adormea
Și mi-am fost spus ochiul deschis
pe piatra colțuroasă
În viața mea n-avui
nici vis și nici secundă sângeroasă.
M-au tăvălit pe alb
și m-au scuipat,
un cal m-ar fi iubit și tată
Ah, doamne, eu sunt împărat
ce-a fost odată
ca și niciodată.

Nu, nu vă zic!

Boii, cu ochii lor de bou,
văd un alt firesc al naturii
Lupii, cu ochii lor de lup,
văd un alt firesc al naturii
Iepurii, cu ochii lor de iepure,
văd un alt firesc al naturii
Delfinii, cu ochii lor de delfin,
văd un alt firesc al naturii
Muștele, cu ochii lor de muscă,
văd un alt firesc al naturii.
Omul, cu ochii lui de om,
vedere trădătoare are,
spânzurându-se din dezesperare,
de crengile ce dau umbră, –
stejarul cu ființa lui de lemn,
plopul cu ființa lui de lemn,
iarba cu ființa ei zemoasă…
…și de fapt,
ce căutăm noi în aceste întrupări?
De ce dăm ocol soarelui de foc?
Nu, vă zic; nu, nu,
lumina nu este o bucurie!

Menuet

Brusc, pasărea nu a mai vrut să fie pasăre,
dar n-a avut noroc de moarte,
n-a avut noroc
Brusc, aerul,
el n-a mai vrut să fie aer,
dar n-a avut noroc de moarte,
n-a avut noroc
Brusc, stelele,
nu au mai vrut să fie stele,
dar n-au avut noroc de moarte,
n-au avut noroc
Brusc, coerența, ea,
a avrut să fie o incoerență,
dar n-a avut noroc de păsări,
n-a avut noroc!

Șchiopătarea munților

Dumnezeu pipăia pe aripi păsările călătoare,
Le mai smulgea din când în când
și câte o pană.
Nevoință de testament și de scris, avea dânsul,
când păsările sângerau prin aer.

Trufaș și de neînlocuit în locul meu,
îi imitam pe cai în lătrătură!
Șchiopătau munții, iubito,
șchiopătau munții.

Triumful

Tatăl meu plângea cu lacrimi sărate
pe roata căruții.
Caii cei patru la număr,
trăgând la cvadrigă,
muriseră de insolație și de alte stele!
Pe jos, copii, vă zic,
să mergem pe jos!
Drumul e lung, fluturii sunt mulți, –
să azvârlim cu sandaua după fluturi!
Astăzi vom mânca lănci și cârpe de steaguri
până la sufocare!

Care mă ninge

Tremură munții
ca și cum i-ar cânta cineva, –
pescărușul stă nemișcat în aer
ca și cum ar fi într-adevăr ceva și cineva
și în nesufocare, aer.
Cifrele se joacă de-a morții,
1, 1 și 6, 6, –
un cimitir de cântece, –
înmuțește, mamă,
pliscul de la vultur.
Îmi arde codrul tăiat și uscat,
ca o flacără îmi arde codrul tăiat și uscat,
frigul acestei femei
care mă ninge.

Vedere

Ca orice ființă transparentă,
de tot nevăzutul mă murdărisem.
Închisesem ușa deschisă spre rai
cum un cal de sticlă,
prin care vedeam un iepure,
prin care zăream o vulture,
prin care străvedeam o vulpe,
prin care îl vedeam pe nenăscutul de mine
întins pe dulceața de bronz a glonțului,
încoronat cu zarzavat,
gătit,
și fiert,
și de mâncare.

Evangheliile toamnei

Patru evanghelii scrie-vom despre căderea
frunzei în toamnă.
Matei zice-va:
– Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă
Marcu striga-va:
– De greutatea vieții și de viață pe viață cădea-va
frunza în toamnă.
Luca va zice:
– Din nedragoste, din neînviată moarte,
din verde repetat numai cu umbra
cădea-va frunza în toamnă.
Ion se va ridica și va zice:
– Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau și e toamnă și sunt frunză
și cad pe pământ.

Ciocârlia

Au început să-mi lustruiască coșciugul
Mă vor îngropa într-un nor
care va ploua cu morți
Mai pune măcar odată, mamă, mâna pe ceafa mea
chiar dacă ți se udă de sânge
Mamă, crede-mă e mortul care plouă
iar nu care plânge
M-a izbit îngerul în spinare, mamă,
nu sub forma plăcerii
ci în chipul tăcerii
M-am uitat, mamă
d-aia mor, d-aia am murit.

Stress

Când ea surâdea din colțul buzelor ei,
cădeau capete retezate de morți
văzuți de la distanță.
Un nelămurit miros de gutui
mă-nstrăina de taina cuvântului.
Niciodată eu nu am iubit-o,
mi-e frică să mă și gândesc la ea.

Ararea

Zbura pământul cu iarbă verde, întoarsă în jos
peste chipul meu de adolescent frumos; –
mama mea se frigea pe mâini gătind mieii,
stelele răgeau de lumină, născându-și teii

De piatră deveniseră chipurile noastre pietruite,
bolovanul timpului se sparse în clipite,
ochi roșii de ură tatăl meu avea în orbite,
mureau femeile hitite.

Am pus mâna pe alt alfabet, zâmbind imperfect,
mi-am băgat mâna în flacăra cea roșie și cea neagră
lăsându-mi făptura ciungă și neîntreagă

Miros de friptură de stele, miroase
se aude pe ceruri scrâșnet de rupere de oase.

Dă-mi, mamă, din sânul tău lapte,
dă-mi, mamă, din singurătate numai pe cifra șapte
Lasă-l pe nisip pe barbarul de tată al meu; –
ți-am spus să nu mă naști,
că nu vreau să fiu Eu, Eu!

Plânge tu, mamă, numai dumineca,
sâmbăta ar pământul, am treabă
nu am timp să plângi tu!

De o vină pe care noi nu o știm

De frică toți aveam un orizont,
de frig ne făceam cu toții cercuri,
toți ne mâncam pe toți,
rânjind cu coarne și cu colți.

El ne-a făcut ca să ne umilească,
a dat cu merele păcatului în noi, –
de stele, astăzi, bolta nu-mi mai e cerească,
îmi este un noroi:
strigătul mamii născându-mă,
soldatul adolescent care moare fără iubită,
timpul,
timpul,
timpul
care ne-mbătrânește ca și cum am fi vinovați
de o vină pe care
noi
nu
o
știm.

Șobolanul regelui

Din beregata tăiată, sângele
majestuos curge pe piept.
Atât de multă moarte îi era în moarte,
că dânsul devenise nedureros de înțelept.
A mai zvâcnit o mână în dreapta lui
prinzând un șobolan de câmp,
sub soarele de aur și gălbui
peste Olimp.
Nici nu murise prea bine,
când altul se născuse, –
a horcăit la timp, puțin și în vechime,
cu șobolan cu tot se duse.
Cel nou
și el,
cu beregata retezată,
spre dreapta lui întinse
mâna dreaptă.

Cântec

Pe sub uși icoanele curgeau, doamne,
aleluia, doamne, aleluia

Învinsesem și plecasem,
pe o piatră șezum și plânsem
M-a găsit săgeata la-ntâlnire,
a venit dânsa și s-a sărutat cu inima mea

Din ochii mei, în ochii tăi, îmi cad lacrimile,
se aude Dumnezeu pe după codri lătrând
Simt cum îmi crește un mormânt

Ca o sufocare de-necați îmi este muntele,
ca o albeață, ca un vid.

Cucurigu, vă strig, dragii mei,
cucurigu, vă strig!

Învățarea de a număra

Stăteau bărboși și nădușiți
barbarii hitiți.
Învățând să numere, smulgeau din hoit,
degete, picioare, brațe, ochi.
O, tu, delabrare,
ce plină e de sânge
ideea de a avea idee!
Stăteau înădușiți și păroși
frumoșii de hitiți, frumoși, –
smulgeau din hoit câte un deget, câte un picior:
opt, zicea unul,
patru, zicea altul.
Învățau să numere.

Refuzarea podului

Punându-i capul în brațe,
el mi se prelungea ca o lancie, –
clipeam ca și cum aș fi dat din aripi,
adormeam leneș și în mirosul ei,
stelele străpungeau cerul.

Se făcuse foarte frig
iar trecerea timpului
îmi refuzase podul.

Euclid și soldatul latin

Regina stătea gravidă
și în dureri începuse să nască pe tron,
necercetătoare și urlândă și lividă
înnăscând un pui de domn.
Tron roșu de țipăt,
câmpie roșie de foști soldați, –
feciorul trist al mamei mele
l-au fost izbit coroanele de împărați.
Muște albastre, muște albe, muște verzi
țin loc de gene.
Miroase a sfârșit de lume,
a cruci și a semne.
Cu untdelemn, vă zic, să ne spălăm,
cu untdelemn,
pe trupuri!
Pe tâmplă să ne dăm doar cu polen de fluturi!
Noi alergăm în cerc cu orizontul,
ei trag raza linear și omorâtoare!
O tangentă la un vultur
atinge un punct.
O tangentă la un punct
atinge un punct.
O tangentă.
Despre ea e vorba, prieteni,
o tangentă.

Alesul

Alesul cailor este păianjenul
Alesul păianjenilor este elefantul
Alesul alesului este neânțelesul,
este streinul,
cum față de râu este inul
În ales te îmbraci de singurătate
cu moarte.
Voi nu știți, dragii mei, că sunteți morți
și când mișcați, că sunteți trași la sorți,
că n-aveți Rubicon,
că n-aveți Domn,
că este nu este
Ce poveste!
Nu există timp, dragii mei,
Ah, vai mie, vorbesc morților!

Pupila unei insule într-un ocean albastru

Între două pietre îl striveau pe tatăl meu,
cum între două buze, surâzând,
se strivește cuvântul.
La piramide nu mai lucra nimeni, nici un felah!
Din lipsă de moarte mi se împuținase mormântul,
mă uitam la faraoni ca la libelulele verzi, –
– Eu nu te cred, îi spuneam,
eu nu te cred, eu nu te cred!
– Tu nu ești în stare să mă crezi,
în rest, dealul-valea pline de iezi,
în rest grecime înecată,
Maică-mea înainte de taică-meu
și fără de mine
și fată.

Stampă

Săgetarea unui leu în cușcă,
iată
vânătoarea regală.

Starea confesiunii

Orice om înainte de a împușca râde timid.
Ce animal tânăr a putut să fie
și cât de suavă, maică-mea,
până când taică-meu a îmbrățișat-o
cu brațe păroase și de otravă.
Când ea urla, eu mă nășteam,
urletul ei îmi este coroană,
tot ce e vis, tot ce nu este,
tot ce există,
tot ce nu îmi este de-o seamă.
Ce plăcere e ca să ucizi
pe cei mai buni, pe cei mai dragi,
pe Seleucizi!
Ce minune este ca să minți,
ce minune este ca să minți,
părând că n-ai dinți,
că nu ai strungăreață,
că nu ai părinți!
Ce poftă de sânge verde
de iarbă, îmi este.
m-auzi, tu, calule,
m-auzi, tu, calule?!
Sunt negru de pământ,
haide, tu, și calcă-mă cu potcoavele tal!
În Iran, morții sunt morți.
Mă voi spăla cu un cuvânt
economie de apă fac.

De aer prea mult

Fără de margine și limpezi
noi doi eram
Nimica, nimica nu ne despărțea
pe noi doi
Orice privire deodată
prin noi doi trecea
Umărul tău era mâna mea
ochiul meu era umbra ta
respirarea ta era
inima mea
glezna mea era
geana ta
gura ta era
vederea mea
nara mea era
coasta ta
Fără de margini și limpezi
noi doi eram
când deodată loc
n-am mai avut unul de altul
cum aerul apăsat în aer
sub aripa păsării zburânde.

La căpătâi

Murea și mirosea a galben otrăvit, –
cu iarbă verde în pământ se încercase
să-i ducă toate miresele în stele,
virgine toate, toate arătoase.
Se începuse să miroasă groaznic și urât.
Am fost și eu la căpătâiul zeului.
Atât.

Capul retezat

Nu știu ce să mă fac,
capul tăiat
ca o unghie îmi crește tot timpul la loc.
Pe cine să mângâi cu linia vieții?
Pe cine să zgârii?
Nu striga, iubito,
nu am fost eu!

Altă stampă

Morții se-nmulțeau ca merele cu viermii,
ca fulgerul de zăpadă ne topeam.
Ah, ce căldură fuse în această iarnă,
ce șerpărie și ce izgonire!
Râzând, maică-mea aniversa
a nu știu câta izgonire a mea din ea, –
tatăl meu cu o mână indiferentă și grea
cu unghia mi-a arătat o piatră,
dar nu s-a obosit să-mi spună
ce să înțeleg.

Fără de ceară, către sirenă

Ah, tu, după ce m-ai spălat de perii pielii,
spală-mă tu acum de murdăria pielii,
de carnea roșie, ah, tu,
spală-mă de carnea roșie,
până la osul gălbui,
spală-mă de carnea roșie,
cea mirosind sărat a sânge,
de oase, de schelet, ce murdărie, vai!
Spală-mă și de acestea, tu,
și de acestea spală-mă tu, –
curat să pot lăsa în vederi
pe acel A
mormânt al existenței.

Nedreptatea ca formă de contemplare a naturii

Penele se strâmbau
iar zborul era în apă.
«A», doamne,
ce biserică fără de țară!
Nasc stelele copii
și roșie de sânge îmi este lumina,–
tăcerea-mi urcă în creieri,
nedragostea tatălui meu de tine, mamă.
În ce ev m-ai născut,
pe ce rogojină m-ai născut,
cine mi-a tăiat buricul,
cine m-a moșit pe mine?!
De ce mi l-ai lăsat pe tata
să mă spele pe față?
Unde este sângele tău sacru,
cel care încremenind pe mine
i-ar speria pe Perși
atunci când cânt peanul?
Ți-e sete, mamă,
pe nisipuri arzătoare cum stai?
Sunt rece, mamă,
bea-mă de sete!

Mama mea și soldatul ei

Nu, nu, nu
strigă în dureri mama mea, născându-mă
nu, nu, nu
strigă ea născându-mă; –
viața nu e pentru ucidere
viața nu e pentru ucidere.
Soldatul nădușit zise:
– Ce sânge, cât de mult de sânge
și ce miros și ce strigăt
dă femeia când naște
și fără de nevoința glonțului, –
acestea zise soldatul nădușit,
azvârlind cu pistolul său
după un fluture.
Nu, nu, nu
urla mama mea în dureri, născându-mă
viața nu e născută pentru a fi ucisă,
nu, nu, nu
striga mama mea, născându-mă.
Fluturele zbura în zig-zag
revolverul soldatului era cotrobăit de furnici
pe mare și pe deasupra mării
soldatul dezbrăcat
răsărea odată cu luna.

Întorsura Carpaților

Dinți lungi de elefant,
de fildeș, am,
în loc de gene răsucite, –
și fieșicare fir de păr
pe care îl uitam,
mi-a încolțit secundele oprite.
Stau leii toți pe moarte,
put și gem,
în patul tatălui cel meu,
plecat la vânătoare.
O, curvă, tu, de steauă și polară,
eu te chem la mine
în moartea zâmbitoare!
Treci tu cum trece glonțul printr-o frunte,
deschisă ca o palmă de Isus,
și mohorăște-te și fii tu nume
de tot ce e
și nu-i de spus.

Lecția despre cerc

Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu același băț de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brînci.
După aceea se izbește cu fruntea nisipul
și i se cere iertare cercului.
Atât.

Anunțuri