Insignă

Această ramură a poeziei
a cărei umbră peste cer
alaltăieri lent se înscrie
iară vederii noastre, ieri…

să fluture peste sfioasa
întindere de plai natal
mişcând privirea şi răcoarea
tristeţii spusă virginal…

Această ramură a poeziei
a cărei umbră pe pământ
şi duh de vânt şi de zăpadă
lent clătinândui-o, îi sunt.

Ridică-te și cântă-ne

Iau cuvântu-n creieri; tu
ridică-te și cântă-ne…

Voi tăia priveliștea
arătându-se

Voi supune-naintând,
sugrumându-se,
lucrul stând
fiindu-se

Tu,
ridică-te și cântă-ne:
Nevăzut văzându-se
mult înspăimântându-se…
Creier cu izvoare suse
izvorându-se
învingându-se

Secunda florii

Sub țâța stângă a poetului,
a ieșit un ou fără de sfârc.
Sub aripa păsării împușcate
desenată cu sânge a apărut gura iubitei.

Grațios degetul femeii tinere
bătea pe coarnele de melc
întocmai cum ar fi bătut la o mașină de scris
gelatinoasă
inima mea de sidef.

Cât timp reușesc s-o țin în aerul meu, –
pasărea aceasta bolnavă va zbura,
Când crivățul mi-o v-a smulge din respirare,
singur și vânăt voi rămâne ca spânzurații

Dulce trebuie să fie somnul înecatului
dormind cu ceafa pe un delfin, –
dulce este secunda florii,
dormindu-și mirosul pe un destin

Schimbarea la faţă

Nu uitați: acum nu mi-e foame,
nu mi-e sete.
Punctul meu de vedere e punctul pietrei
Nu sunt obosit, nu, nu sunt obosit
și nici nu mi-e sete
și nici n-am de gând să stau tolănit
pe timpanul vreunui crocodil.

Merg ca și cum aș sta,
și deși sunt sătul de aer, respir.
Nu, nu, uitați; nu mi-e foame și
nu mi-e sete,
după cum nu mai sunt tânăr
dar nici bătrân nu sunt.

Boarea suavă a dimineții
o pot strânge de suava beregată
fără să fac vreun efort prea mare
și pot să dau și cu piciorul
în râul subțire și firav
și fără pești în el.

În râul cu nimic mai presus
decât o coadă de câine.

Dacă hotărăsc să fac ceva, fac.
Am cheltuit atâtea zile
Încât o zi în plus risipă
Nici măcar nu mă face mai sărac.

Nici dorința de a supraviețui
Nu mă face să respir mai des,
Nici moartea nu mi se mai pare
atât de măreață.

E bun sistemul acesta planetar,
dar nu mai mult decât atât.
E luminos soarele acesta
Luminos. Nu orbitor, nu orbitor.

Dacă n-ar mai răsări mâine dimineață
ar fi o mare pierdere.
Dar nu mai mult decât o mare pierdere.

Aș putea să biciuiesc lucrurile dar n-o fac.
Nu pentru că n-aș crede că lucrurile
n-ar simți durerea,
ci pentru că mi-aș uza inutil biciul

Nu scot limba la tine
Ca să nu crezi că vreau să te gust.
Îți vorbesc numai.
E un fel de a scoate limba pe jumătate.

Dacă mă înțelegi – bine
Azi cât timp mă înțelegi voi fi bucuros.
Chiar fericit.
Dar numai azi.

Dacă nu înțelegi nimic, voi fi trist
iar către sfârșitul serii, – melancolic.
Dar nu mai departe de această seară,
pentru că la miezul nopții
vine îngerul.

El îmi va spune:
– Am venit să te schimb!
– Schimbă-mă, am să-i spun.
Și el, mă va schimba.

După aceea eu mă voi duce la cal
și îi voi spune:
– Calule, am venit să te schimb.
– I-ha, îmi va răspunde el,
iar eu n-am să înțeleg dacă trebuie
să-l schimb
sau dacă el vrea să-l schimb.

Și n-am să înțeleg dacă eu sunt pentru el
ceea ce este îngerul pentru mine.
– Am venit să te schimb, calule.
– I-ha, i-ha, îmi răspunde calul.

Trecător

Călăream pe un cal și deodată-am văzut
că eu sunt calul acela
Și deodată-am văzut că ei doi
galopează pe mine.
Mă învolburam și deodată
i-am văzut pe cei trei,
când umbra mea din spatele meu
mi-a strigat:
– Eu sunt tu. Lasă-i
pe cei patru să-și urmeze destinul…
Lasă-i!

Spre semn

Până și ciuperca gri a creierului
e mult prea materială

Păr, piele, meninge, alb…
Ca și cum am mângâia o tablă
de logaritmi

Pune degetul pe cifră!
Să fie aceasta un înțeles al pipăitului?

Atâta lumină îți taie vederea,
până când îți pui geana
pe o rază de soare!…
Dar are aceasta vreun înțeles?

Unde sunteți voi, stări ale neliniștii
și tu Insignă, unde ești?

Îmi pun tâmplele
între literă și hârtie

– Dar nu este nici un loc între ele
râse îngerul, –
ce cauți tu, acolo, în îmbrățișarea lor?

Steaua

Ca o rupere de oase, răcnind răsare steaua
în timp ce osul copilului, gelatinos
doarme foarte dus sub reaua
răsărire de rupere de os

Pare că plânge dar ea strigă,
pare că luminează în timp ce vorbește
E o vedere care obligă
să fie ceea ce este.

Fioros răsare steaua în gând,
Creier în cutremur, inutilă carne.
Ca să fiu trebuie să afirm că sunt
și lumea-n mâna dreaptă s-o țin ca pe o armă

5, 4, 3, 2, 1, 0

Din omida aceea scârboasă
mi s-a tras dorința de a scrie versuri.
Din pricina aceleia mi s-a tras obiceiul
de a mă bucura că pot să-mi exprim în vorbire
mizeria.

Stăteam la armată și soldat fiind
cu Ionel Vianu, soldatul,
trași într-o recreație nedormită,
scăpați din paturile suprapuse
când iată că el
găsi de cuviință, o omidă.

Ea avea ciucuri oranj, ea avea
peri, dacă vă puteți imagina aceasta.
Păroasă ea era și ea avea peri.
Peri străluminați…
(mi-a luat Dumnezeu versul cel bun)

Aici trebuie să opresc vorbirea aceasta,
Dar nu pot s-o opresc
din dorința de a mă justifica.

Soldatul Ionel Vianu lăsa să-i curgă
din mână spre cealaltă palmă
scârboasa omidă.
Eu o priveam și rău mi se făcea
și greață mi se făcea pe când o priveam
și foarte mare neliniște mi se făcea
și jeg, de omidă.

Soldatul mi-a spus:
– Nu vezi cum curge dintr-o palmă într-alta?
Ca o pată de umbră! mi-a spus soldatul.

Ea curge ca o pată de umbră
dintr-o palmă într-alta
Ca o pată de umbră!

Am repetat și eu aceasta:
„Ca o pată de umbră”.
Mi-era o scârbă deplină de omidă,
dar ea curgea dintr-o palmă într-alta,
dintr-o palmă a soldatului într-alta
Ca o pată de umbră.

De aici mi se trage obiceiul,
din scârba de omidă mi se trage obiceiul,
blestematul obicei de a scrie versuri.

Ca o pată de umbră!
îmi spuse soldatul.
Ca o pată de umbră îi răspunse soldatul.

Strigăt

Numai pe tine te am
pe lumea aceasta!

Eu? întrebă iarba
Eu? întrebă căcănarul
Eu? întrebă vulturul
Eu? se forță piatra să vorbească
Eu? întrebă întrebarea
Eu? se schimonosi limba smulsă
Eu? întrebă Eu!
Eu? nu cumva eu?
Nu cumva eu?
Nu cumva eu?
Nu cumva eu?
Nu cumva eu?
Eu?
Eu?…

Crește altă iarbă

Crește iarba și în timp ce crește
mie nu mi se pare grozav că ea crește
și numai la un lucru mă gândesc
în timp ce crește
– „Hai să ne strângem în brațe,
hai, să ne strângem în brațe”.

Zboară pasărea
tocmai pe deasupra mea
Dar nu prea tare, dar nu prea ciudat.
Și nici prea cine-știe-ce, nu mi s-a părut
că zboară.
– Hai să ne strângem în brațe mă gândeam,
sau dacă nu cumva chiar spuneam:
hai, să ne strângem în brațe.

Uwe, între timp a murit. Eu,
am făcut parte din echipa
din îndurerata echipă, din acea echipă
de oameni care
i-au căutat trupul.

Murdarul de mine, în timp ce-l căutam,
părându-mi-se, apărându-mi-se…
strigam, dacă nu cumva chiar gândeam:
– Hai să ne strângem în brațe,
hai, să ne strângem în brațe!

S-a dus și ora de azi.
La radio s-a dat ora exactă:
„Cling, cling” sau „Peng, peng”
Toți își potrivesc ceasurile
numai murdarul de mine
ca și cum nimica nu ar fi,
mă gândeam, sau poate chiar strigam
– Hai să ne strângem în brațe,
hai, să ne strângem în brațe!

Clepsidra

Dacă simt că te grăbești
și asta
prin puținul aer care-l respiram,
îmi declini culoarea-n pasta
umbrei atârnând de ram.
Și mă las în neîncrederi
ondulat și mult suit
precum verdele în iederi
suspinânde spre zenit

Ca și cum aș merge peste
clar albastrul înorat
al privirilor celeste
și cu capul îngropat
ținând ochiul în călcâie
și tot mersul lângă tâmple
O, clepsidra mea dintâie
răsturnând ce-o să se-ntâmple
și curgând de jos în sus
lung și greu nisipul suplu
și smulgând dintr-un apus
pururi răsăritul dublu.

Plus unu mai puțin

Spune-mi poate că tu, secundă, tu,
poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei să-mi spui că tu ești
din dispreț pentru mine că nu știu
nu știu
când ai trecut

Spune-mi, poate că tu, cuvințele, tu,
poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei să-mi spui că tu ești
și mă disprețuiești pentru că am
limba smulsă.

Spune-mi, poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei, iarbă, să îmi spui
și mă disprețuiești că nu sunt verde
și nenumărat
și nu vrei să-mi spui că tu ești…

Spune-mi piatră, poate că tu, poate că tu
ești dumnezeu
și nu vrei să-mi spui că tu ești
din dispreț pentru osul și nervii
din care-s înfăptuit,

Spune-mi, poate că tu ești dumnezeu
și nu vrei, Asinule, să-mi spui că tu ești, –
și mă disprețuiești că n-am patru picioare
și nu vrei să-mi spui

Șoarece tu, poate că tu ești,
poate că tu, pomule, poate că tu
șarpe, poate că tu
porcule, frânghie,
sânge roșcovă, poate că tu
nisipule, scoică, cerneală
poate că tu, sticlă,
pasăre, roată, poate că tu
sârmă, urzică, paianjen,
Petru, poate că tu,
cuțit, bufniță, păpădie,
dihor…

Prințul căzând de pe cal

Prințul căzând de pe cal
strivește-n cădere un înger
E sentimentul total
pentru care azi sânger.

E steaua cea rea, e steaua cea gri,
e steaua cea verde
marele A și marele I
azi mă vor pierde.

Însă spun totul, astăzi, chiar totul,
șira cea rece de câine,
urâtele labe și botul
lui Astăzi lătrându-l pe Mâine.

Cal de rege, cal de prinț

Înainte de a muri, apuc să strig:
Călăriți, cailor, iarba!

Cal de rege.
Vine toamna.

Cal de prinț:
Vine iarna.

După aceea: fără de cal
Fără de călărie și fără
de călărit.

Mă las să fiu un fost om.

Albastru de singur

Vin acasă, casa este goală.
Nu-i nimic, am zis,
am să dorm și am să visez.
(Doamne cât de laș am putut să fiu!)
Am zis: nu-i nimic.
dă-o-n mă-sa de casă
Am să adorm și am s-o visez.
Dar ochiul meu din dreapta,
ochiul meu secesionist
s-a deschis singur
albastru de singur.
Să vadă, să ochească,
meticulos să ochească,
tot, tot ceea ce avea de visat.
Știți de ce mi-e frică?
De ce alerg?
De ce alerg?
De ce mi s-a făcut frică?
Fir-ar să fie!
Frica este forma nerealizată
a curiozității!
Clang!

Rău de frumusețe

Nu spun că a fost un noroc
că te-am cunoscut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poți.

Mie mi s-a dus viața,
ție ți s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.

Însoțire

Sunt ai mei, le-am zis lor,
ca să-i liniștesc, –
despre aripile fluturilor
care zigzagau tâmpesc.

Sunt ai mei. Stați nu dormiți.
Tot ceea ce nu înțelegeți voi
este rudă cu mine.
Îmi vine să plâng de rușine
pentru cel care mă ascultă

Dacă mori, cel puțin,
lasă-mă singur…

Menuet

Vine un copil, face o reverență
și moare.
Vin doi copii, fac o reverență
și mor.
Vin trei copii, fac o reverență
și mor.
Vin patru copii,
fac o reverență.
Vin cinci copii,
fac o reverență.
Șase vine singur.
După el vine o hienă,
după ea vine o lyră.

Deodată apare Îngerul.
El mă țintește cu ochii lui ficși în ochi
în timp ce zăngăne în mâna dreaptă
o monedă.
– Cap sau pajură? mă întreabă.
– Pajură!

Fereastră

Ca șarpele atât de unsuroasă
mi-a fost vorbirea nemăiastră.
…Și să fi fost mai bine eu brățară
la mirosul tău lung, la nara
cu care ai amirosit
căderea de din infinit
când noi stăteam și te priveam
și aerul era un geam…

Construcție

Eu sunt un mare Dom care dorm
Eu sunt o mare stea care, A.
Degeaba curgeți voi, le-am spus
celor care curgeau,
Degeaba ați fost, le-am spus celor
care erau.

Nu există un viitor al trecutului.
Nu se poate spune ce-ar fi fost
dacă ar fi fost.
Singurul lucru din viitor
nu există încă.

Și tot n-am să fiu iubit
pentru că lașitatea
este zidul cel falnic și de granit

– Dar tu, dar tu ce faci?
zise Îngerul…
– Ce să fac,
trec!…

Coasta rechină

lui Ion Drăgănoiu

Inima mea se înlumină
peste inima mea rechină.
Coasta mea albă
e domnitoare peste coasta de capră.
Urechea mea surdă și umilă
s-a ascuns în urechea de cămilă
când, tu, iubito, îmi lași nările de berber,
să-mi leșine la tine în păr.
Dintele elefantului
este blândețea tatălui
iar moartea mea ca și moartea aramei
țâță îi este mamei.
Dar nu, dar nu, dar nu se înlumină
inima rechină.

Singură vedere

Ei au plesnit, au crăpat, s-au scurs
în aerul acesta infectat
și dus.

Tisipă de pene albe și murdărite,
ningea,
ningea fără frig peste semne
și peste podea.

Eu v-am spus vouă să nu zburați –
le-am zis lor,
de ce ați vrut să vreți
și să vă încercați
mai jos, mult mai jos?…

Eu v-am spus vouă să rămâneți
să rămâneți ce sunteți.
De ce ați venit până aici?

Stau, doamne, cu o sabie în mâna dreaptă
și în mâna stângă stau, doamne
cu un bici.

Dar nu mai am ce tăia
și nici ce bate.

S-au sfărâmat prin venire spre mine,
de la stea spre mine,
de la cometă spre mine,
ființele gândite și minunate.

Plouă cu sfărâmături.
Plouă, doamne, peste întregul de mine.
Au făcut explozie acele făpturi
În care m-aș fi întrupat,
poate, mâine.

Dialog

Eu cred că pentru că sunt
și pentru că știu că sunt
și pentru că vreau să nu mai fiu.

– De ce nu mai vrei să fii?
mă întrebă îngerul, –
și în acea secundă
m-am trezit.

Se făcuse tocmai că alerga,
alerga fericit.
Se făcuse că tocmai scăpasem
de sub talpa lui alergând fericită.

– Te-ai visat furnică, îmi spuse îngerul.
– Nu, nu, i-am răspuns,
nu, nu…

Molima

S-a stârnit o boală grea pe arcă
Primele au fost maimuțele
cărora le-a căzut pielea.

Ce putem face cu ea? Vai,
nu putem face aproape nimic.

Am uscat-o la soare și ea
s-a micșorat foarte mult.

Maimuțele stau cu carnea goală
pe punte. Sunt roșii, se simt
foarte rău.

Am îngenunchiat cu toții și ne-am rugat
pentru ele. Dar ele nu se uscau
de fel. Roșii și umede. Și suferind.
Nimic nu le face plăcere.

Cu toții ne-am gândit că la rând
vin șoarecii. Știu și ei asta.
Am pregătit o frânghie mai mică
pe care să uscăm pieile lor mai mici.

Marea curge liniștită sub arcă.
Pieile uscate ale maimuțelor au început
să miroase urât, dar noi
încă nu ne înduram să le azvârlim
în mare
Șoarecii au fost aceia care-au insistat,
cel mai mult, să le mai ținem
pe punte.

Pitagora

Să curgem la vale, la sine,
la S ca un șarpe.
Voi dormi pe misterul dumitale
dragule de șapte.

Literă frântă destinul mi-ar fi fost,
cifră cu bățul înscrisă pe nisip
când soldatul roman, fără rost
un X cu sabia mi-ar scrie pe chip.

Moare Pitagora, doamnă,
mor păsările-n zbor.
Un fel de foarte înțărcată toamnă
rodește din omor.

Sarea apei

lui Dinu Tănase

Uite așa, cu trupuri de împrumut
ca basoreliefurile pe un scut.
Uite așa, ca acel fâlf de înger
zbor peste tine și te însânger.
Uite așa,
tu, draga mea,
capra mea,
gâsca mea,
vrabia mea,
apa mea,
apa rece și curgătoare a mea,
apa foarte lungă și rece și curgătoare
a mea,
peste tine mă voi apleca
și chipul altui trup de-al meu
ți se va arăta
în timp ce chipul altui trup de-al meu
se va îneca.

Ai altora

Mi-aș pune ceata doar pe osul zvelt
al păsării mâncate de pene și de carne
și tocmai ca și călărețul celt
cuvântul l-aș fi zăngănit drept arme

Vom năvăli acum pe sufletul cuiva
îi vom lua și ultima silabă
când, doamnă, numai dumneata
îți vei decade firea în octavă

Aduceți diferite trupuri
de capre mai ales behăitoare
chiar și de greci muriți pe scuturi
otrăvitoare.

Decade felul meu de-a fi
se stinge timpul, ora
Dulceața mea de Noemi
fuserăm ai altora.

Marină

Înfăşurat într-un val
strângând în braţe un peşte
simt malul cu iarbă natal,
cum mă izbeşte.

Înfăşurat într-un corp,
strângând în sine un cuget,
mi-e strigătul orb
lovit de un muget.

Înfăşuat într-un semn
cu gura pe-o cifră,
te-aud cum mă chemi
dulce hidră.

Noe

A e o literă. I altă literă
pe care nebunul de mine le cântă pe citeră.
Câinele este un animal, iarba o plantă
din care nebuna de tine se saltă
Ochiul este o pierdere,
cuvântul, derâdere,
pe care pe scândura
orelor, udele,
viețile multele
ni le salvăm.

Foarte câine

Foarte câine-am vrut să fiu
cu lătratul în pustiu
și cu dintele cel viu
mort la tine-am vrut să viu

Foarte pasăre am vrut
să-ți adorm doar peste scut
lepădat și început
de numai ce m-a durut

Foarte om poate-aș fi fost
dac-aș fi știut vre-un rost
ce este în tine os
și ce este roșu-n, roz.

Cântec lent

Câine, iepure, cal, taur…
felurite morți ușoare
de-ale mele voi sunteți, voi, de-ale mele
când nimic nu mă mai doare

Iarbă, floare, ghindă, strugur…
morți posibile de ieri
când eram cu limba smulsă
și urlând

Pietre și nisip și luciuri
o, voi dragi de morți
de-ale mele și ieșite
neînvingător la sorți.

Lecția de anatomie

Vino cu mine să-ți arăt
cât mai repede cu putință
o nuntă de fluturi, pictați
pe roțile locomotivei…

Să ne agățăm de fum
ca să privim lecția de anatomie
Astăzi se va diseca un cuvânt
deși nu e voie

Vrei să învii? Nimic mai simplu!
Vino cu mine
și repetă, repetă întruna în gând:
suntem un fluture
suntem un fluture!

Tu

Tu ai crescut pe sufletul meu
cum crește câinele pe lătrătura sa
cum crește timpul pe ding-dang
și zeul când ne vine să ne spânzurăm

O, creier în genunchi, de câte ori
tu te-ai izbit cu tine însuți
de nevăzutul ochilor cel înfundat
în durele orbite

Tu te rugai, băteai mătănii…
Iar ochii ce vedeau?
Vedenii!

Autoportret de sâmbătă seara

Mai jos de creier totul e o conjunctură,
state și regiuni și animale
în legea cea mieroasă și de ură
care a dat-o maica dumitale.
Iar pentru mers, păduchele de tifos
ales îmi pare și voios
să poarte boala cu mult ifos
și, și coroana ei, mult fioros.
Azi am aflat că port sub creier
mai dedesubt și mai departe
tălpi tropăie ce m-aleargă
zâmbinde, către moarte.
Ochi în borcan și cer cu nori
și cerb cu lupi
și fugă,
de sus în jos
e-un rug frumos
și nu știu ce e după.

Pierire de bătrân

Singuratic se duce bătrânul
de la unul la unul
Se duce să fie ce-a fost

Inimă pe de rost,
oștire de oase,
de O și de A
de tu
și de dumneavoastră…
de dumneata.

Comunicare

Se-neacă pe apa solzoasă lumina,
zeule mare!
Acum, chiar acum, când citeşti tu, cititorule
cuvintele acestea
viaţa mea curge în faţa ta
şi viaţa ta curge în faţa cuvintelor mele.
Se-neacă pe apa solzoasă lumina.

Stare

Rău să te izbești cu tâmpla de un scut
Nu este întotdeauna bine să fii
născut de o capră sau de o pasăre născut
sau ou clocit de colibri

Nu pot să sărut cu gura, gura cea mare
nu pot brațul care-l am să-l țin pe sânul
al pietrei muntelui mare
din care de-a-ncălare ne-a fost năvălit păgânul

Mă simt legat de stea căci am văzut-o
dacă aș fi fost un orb de multă vreme
gravidă de lumină, tu, zâmbito
mult te-aș fi alergat printre poiene.

Dar muge umbra mea și eu nu zic nimic
căci zicerea atârnă de un semn
care nu vine zeule indic,
nici astăzi și nici mâine.

Marină

Geme acest apus de soare,
tăiată beregată
când pe o altă mare
plutește o fregată

Cad din lumina moale
reci frunze încă o dată
când pe o altă mare
plutește o fregată

Cuvintele sunt rare,
odată, niciodată
când pe o altă mare
plutește o fregată

Și verdele îmi pare
străpuns de o săgeată
când pe o altă mare
plutește o fregată

O mare suspendată
plutește ca un nour
cad pești de sus ca ploaia,
doamne,
înaintează o mare suspendată…

Rugăciunea

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.

Ars amandi

Vreau să fiu el.
El vrea să fie arbore.
Arborele vrea să fie câine,
câinele vrea să fie pasăre.
Pasărea vrea să fie piatră,
piatra vrea să fie pește.
Peștele vrea să fie nour,
norul vrea să fie câmpie.
Câmpia vrea să fie cal,
calul vrea să fie iarbă.
Vreau să fiu iarbă.

Emil Botta

El e despărțit de zbor
printr-o coajă de ou
și printr-o nervură de frunză
e despărțit de umbră
Cum să nu-l iubesc dacă
e frumos ca o turmă de oi
în amurg
Cum să nu-mi fie dor de el
dacă este la fel de tăcut
ca un greier
Ochii lui sunt masca orbului
Fruntea lui e sărată ca marea
Inima lui e șaua
lui Hamlet.

Încă o dată

I-am mâncat zborul, nu osul, cum ziceți!
Aurul din umbra norilor…
Voi care ați căzut din înșivă –
clipelor, orelor

I-am lins ochiul cu limba, – nu vederea
El s-a făcut mai rotund, mai verde
Orbitelor, orelor,
timp cu dinți care mă mușcă, mă pierde

Am mirosit-o, atât, numai atât
Am mirosit-o cu mirosul meu,
voi muților de nas și cârnilor,
voi robilor,
voi clipelor și orelor
acestui mult de desperat de zeu.

Pânza de paianjen de Goya

Ea s-a îmbolnăvit de aer
exact în aceeaşi secundă când eu
m-am umplut de bube.
Ea era foarte palidă
cuprinsă de febra stelei polare.
Eu tocmai mă uitam într-o oglindă neagră
şi ciocul de barză al inimii
strâns îl ţineam cu dreapta
la încheietura mâinii stângi
unde-ncepuse să-mi ciugulească secundele.
Ea era bolnavă de mov
de mult prea multul mov al privirii.
Creierul meu era umflat ca un steag
fiert în simunuri.
Aici pe acest culoar cu oglinzi
mi-am zis –
aici, tocmai aici unde este
locul cel mai puţin potrivit unei mărturisiri,
îi voi spune brusc ceea ce
vreau prin destin de atâta vreme să-i spun.
Ea purta o banderolă albă pe frunte
şi leşin uşor pe spinarea secundei.
Albă ca un vierme de măr,
ea tocmai părăsea carnea zemoasă
a clipei.
Eu mă acopeream de râie, de bube,
de somn
mă arătam numai din profil
pe aerul poluat de respirare şi negru
ca o monedă latină.
Ea era bolnavă de propria sa indiferenţă,
de propriul său răsărit
Eu începusem să-mi rup memoria
cum rupi o cămaşă murdară…
– Lasă, am urlat, lasă, o să vină
îngerul naturii moarte să ne vadă
cu ochii lui de pânză de păianjen de Goya!
– Lasă, am urlat, o să-l chem
chiar pe el, chiar pe el!
Ea era albă şi bolnavă ca mărul
tăiat cu cuţitul în două.
Eu îmi acopeream rana feţii
cu verbe când iată
îngerul naturii moarte, planând
se-apropie de mine în timp ce urlam
şi-mi zise electric:
– Eşti îndrăgostit, eşti mov, eşti
un porc de câine!
– Taie-mă şi mănâncă-mă, i-am strigat,
taie-mă şi mănâncă-mă şi satură-te.
Satură-te până ce ţi se face greaţă şi verşi,
până mă verşi peste femeia
pe care-o iubesc.

La toamnă

lui Anghel Dumbrăveanu

La toamnă am să-mi schimb
câinele și taurele
Mă voi împodobi cu un nimb
pe care-l are nimenele.

La toamnă, plin de pești și de nămol
voi curge pe sub pasul tău nemers,
cum gama rea decade-n sol
fără de vers…

La toamnă tu când ai să dormi
pe o saltea numai din piele
primind în gândul tău doar prinți și domni
fără putere

La toamnă, când pe buba mea
tu ai să-ți pui ca pe o pernă
verdele ochi și vederea
mult oarbă și eternă…

La toamnă când se bea ce e
adică nervul, ochiul, trupul…

După luptă

Cobor numai pe trupul tău înjunghiat
Nu plâng pentru că se vede.
Sâmbure minunat
și foarte verde.

Mă duc, duce-m-aș
numai și numai pe spinarea ta albă,
cal nărăvaș
din lumea cealaltă

Nu ajung, nu,
altfel unde aș ajunge?
Tu care ești numai tu și tu
plină de sânge…

Mai lasă-mă

Centru de cerc pierdut
gură fără sărut,
ochi fără vedere
bărbat fără muiere!

Fugă fără de alergare,
o munte, o mare!
și mai marele
soarele!

Rază violentă numai,
și numai
pentru A, pentru Ai,
pentru Nu,
U!

Cât îmi este de urât
și de frumos cât îmi este
U!

Ultima

Visez cum mă mănâncă o șopârlă
și cum sunt pescuit dintr-o o gârlă
Și cum sunt scaun pentru trupul tău
și când mi-e bine eu visez că-mi este rău

Zic doamne, semnele pe dos
Deasupra carne, dinăuntru os,
iar nu ciolanul alb drept apărare
nesîngerând și de mirare.

Nu-mi pare că e-n zbor această slavă,
că aerul în păsări zboară, dragă,
că merge pe sub talpa ta, iubită,
când stai pământul – oră de clipită

Că te bea apa îmi apare
încoronată arătare!

Întrebări

Trăim un prezent pur?
A trăi înseamnă timp?
Timpul este tot ceea ce nu înţelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete…
Ne rugăm luând cunoştinţa
de bataia lor înscrisă pe cadrane…
Cine suntem?
Unde suntem?
De ce suntem?

Confesiunea răului visător

Înainte, nu a fost absolut nimic.
Deodată nimicul a adormit
și a început să viseze.
Astfel s-a născut cifra zero.
Nimicul a visat cifra zero.
Cifra zero a adormit și a visat
cifra unu.
Cifra unu a adormit și a visat
iarbă și capre.
Iarba visând visul caprei
a născut un copil, doi copii,
trei copii, patru copii…
copiii au mâncat iarba
și au crescut.
După aceea au mâncat și capra
și s-au făcut mari
După aceea primul copil mare
l-a mâncat pe al doilea
al treilea copil mare
l-a mâncat pe al patrulea
După aceea primul copil mare
l-a mâncat pe al treilea copil mare
Apoi,
Primul copil mare a rămas singur.
El a zis:
„eu mă trag din nimic
din nimicul cel care a adormit,
cel care a adormit și visat
cifra zero”.
Zicând acestea
a început să se închine cifrei zero.
Apoi, după un timp,
de foame și-a mâncat
un picior
Apoi și-a mâncat celalt picior.
După un timp și-a mâncat
mâna dreaptă
apoi și-a mâncat mâna stângă.
La urmă și-a mâncat
propria limbă.

După aceasta nu a mai fost absolut nimic.

– De unde știi legenda asta
mă întrebă îngerul,
de unde o știi, dacă după aceea
nu a mai fost absolut nimic?

– Nici n-o știu, i-am răspuns,
nici măcar n-o știu

– Dacă n-o știi îmi zise îngerul,
atunci, atunci de ce o spui?

– Nici n-o spun, i-am răspuns,
nici măcar n-o spun.

Frigul, sau a doua confesiune a răului visător

– Sunt cinci arbori în fața ta
dar numai unul este adevărat.
Care-i dintre ei? Care?

– Sunt cinci oglinzi dar numai una
îți oglindește chipul.
Care-i chipul tău? Care?

(Într-adevăr, spre seară
cinci lune stau în echilibru
pe cerul vânăt-albastru)

– Care dintre ele este cea adevărată,
Care dintre ele?

(Îngerul serii mă hărțuiește într-una
cu întrebările lui friguroase)

– Timpul nu are greutate. De ce
încerci să-l cântărești
pe spinarea calului obosit, de ce?

(Într-adevăr, s-a făcut foarte frig
spre seară și cinci lune stau
în echilibru pe cer)

– Care dintre noi este cel adevărat,
eu sau tu, care din noi
există într-adevăr? Care?

(Ah, și îngerul serii este
din ce în ce mai friguros
iar mie mi-e frig de-a-binelea)

Învățarea de-a fi capră

Îți iei sufletul și-l duci la păscut,
îți iei umbletul cel mai mult,
îți iei pielea de pe tine
ca să mă-nveselești pe mine.
Și îmi behăi orele
și-mi cotrobăi muntele,
muntele cel desenat,
neadevărat.

Câmp vechi

Această răsărire mult asurzitoare
m-a fost izbit întocmai și pe câmp
Făcea din cercuri o oarecare
oră clocită tâmp

Dacă zboară pasărea,
rotundă e mazărea
Dacă zboare îngerul
oval este timpul

Tap, tap, spre poarta verde alerga,
iepurele calului
îngerul câinelui
și lătratul surdului.

Intimidare

Taci cuvântul ăsta, o să treacă peste el un cal;
taci cuvântul de ieri o să sară din el un greiere…
Pun vorba mea de dragoste cum îmblânzitoarea de lei
capul în gura leului.
Se va lăsa din nou peste noi
o înserare cocoșată ca o cămilă.
Din nou ni se va face dor de ceva
sau de cineva,
din nou vom tăcea numai din spaima aceea
că ar putea un liliac să zboare peste litera A.

Despre starea de zbatere

Ca şi cum un tăiş superior
mi-ar fi despărţit norii de vârfurile munţilor,
aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat,
lăsându-şi pe cer capul fugitiv.

Nu poate să moară deşi nu mai ştie
ceea ce pentru el, odinioară, a fost viaţă.
Contempla ochiul de sus
trupul de jos şi în zbatere
Din văgăuna gâtului ţâşneşte
un stol de păsări ciripitoare şi verzi
Mâna îşi înfige ghearele
ghearele lungi cât un taur fiecare în parte,
mâna îşi înfige ghearele
în miraj
Ochiul suspendat priveşte
deznadăjduita zbatere.

Corabia de carne prinsă în furtună
nu se scufundă niciodată
Ajută-mă catedrală frumoasă
văzută de mine în alt oraş
Bate cu clopotele tale
dezordonată clipă.
Mă rog la tine frumoasă catedrală
tu, care eşti în alt oraş,
fă să se verse peste mine
bunătatea liniştii
Nici o diferenţă nu este între trupul acesta
şi trupul oricărui fluviu
decapitat dintr-o dată de delta
cea vorbitoare.
Ajungă la tine frumoasă catedrală,
cârdul de păsări roşii
care urlând, croncănind, chihotind
din gâtul retezat – se ridică la cer.

Primeşte-le catedrală frumoasă
pe limba clopotului tău, primeşte-le
Ajută-mă catedrală frumoasă,
văzuta de mine în alt oraş
Dă-mi liniştea, catedrală frumoasă,
şi altfel de moarte.

Ritm

Nu avem timp. Ea se duce.
Mișcă o secundă din șold și se duce
Se uită în ochii tăi cu ochii ei,
ochi în ochi
și se duce. Acum. Chiar acum.

Sparge-o ca pe un ou clocit.
Calc-o în picioare. Scuip-o.
Ea se duce. Nu avem timp.
Pare că este și nu mai este
Pare că aleargă și
a și alergat.

Întinde-ți brațele, n-o lăsa
să treacă, n-o lăsa.
Nu avem timp. Ea se duce.
Întinde-ți brațele în fața ei
Acum. Chiar acum.

Nu avem timp. Ea se duce.
Întinde-ți brațele până când simți
în palma stângă și dreaptă
cum ți se înfige cu durere mare.
Nu avem timp. Altfel se duce.

Către soldat

Vor veni în fața ta, –
urlând și strigând
– „Avem patru mâini fiecare,
avem patru mâini;
nu-ți aduci aminte
cum ai zis că ai vrea și tu
să ai patru mâini?”

Tu soldatule, stai drept, tu
soldatule nu-ți scoate arma
de pe umăr
și nici baioneta din teacă!

Vor veni la tine și-ți vor spune:
„Avem patru picioare, două inimi avem
șapte ochi, trei limbi ascuțite;
iar în spinare
opt rânduri de aripi pale
și cinci rânduri de plăci
N-ai zis tu că ți-ar place să fii
astfel?
N-ai zis-o tu, chiar tu?”

Soldatule tu, să stai drept
Nu-ți scoate arma
de pe umăr și nici
baioneta din teacă.
Atâta îți zic: Descurajează-i!
Descurajează-i!

Lecția de dans

Ar trebui să-mi pun o mască
și-un scut ar trebui să-mi pun pe piept
Ar trebui să-mi pun la ochi privirea
cu care am privit cândva, –
nu lumea la distanță și de din afară
și bolta pântecului călduros
sub care mă-nchegam cum perla
se-ncheagă-n carapacea lumii

De din afară înlăuntru
primeam drept hrană sângele matern
O, singurul el nu îmi aparține,
o singurul el, nu îi aparține
nici ei, nici celei ce-a născut-o
în dureri
E întreruptă hrana aceasta
și ritmică cum pasul cel de dans.

Un protocol intim e dansul acesta
în cinstea astrului.

Patinatoarele

Ah, patinatoarele
lucind și împingând
cu fundul mișcat, îngerii martori…

Ce monotonie grațioasă
și câtă amețeală
pe frigul convențional al gheții!…

Când se întorc la mantinelă
în larma aplauzelor, –
ele sunt înădușite de frig

Ah, respirația lor, a patinatoarelor
a patinatoarelor de performanță…
Ah, respirația lor!

…o simt
aidoma unui cuțit de carne
tăindu-mi beregata de abur

Matematica poetică

lui Solomon Marcus

Unu și cu unu nu fac doi,
Unu și cu unu fac trei
sau patru, sau cinci…
Unu tare și cu unu moale
fac unu tare și cu unu moale
sau o cămilă
Șaptesprezece fără unu
fac douăzeci și unu,
cinci și cu patru
fac un cal.
Opt fără trei
fac cât vrei,
o mie nouă sute
a fost,
două mii
va să vie.

Unu poate fi la trecut.

Unu poate fi la viitor.

Dorm și visez în limba iraniană
ea are un timp intermediar
între prezent și viitorul întâi
ea are un timp intermediar
între prezent și imperfect
și ea mai are și un verb fără nici un timp.
Există o gramatică a numerelor
1 poate fi subiect
dar poate fi și predicat.
1 poate să fie până la soare
dar poate fi și până
la lămâie
1, 2, 3,
o capră, un taur, un turn
capre (câte?)
turnuri (câte?)
tauri (unul).

Scuip pe 1

Plâng pe 1
dau cu piciorul în 1.

– Ai înnebunit, îmi spune Pitagora.

– N-am înnebunit, îi strig. Pământul
e plat ca o omletă.

Omul e cel mai vechi animal
și singur în vidul casnic.

El are două mâini
și două picioare. Această numărătoare
e un vis, un slogan,
2 tare nu e totuna cu 2 moale,
2 lung nu e totuna cu 2 scurt
și aceasta pentru că de fapt
e tot una
deci 2 este egal cu una
(una este nevasta lui 1 )
1 la vocativ
nu este același cu 1
la imperativ!

Matematica s-o fi scriind cu cifre
dar poezia nu se scrie cu cuvinte.
Cucurigu!

Lecţia de zbor

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor
Şi acesta e timpul.

Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripile altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.

În landa de piatră

Ar trebui să existe și pentru trădători un altar
Și pentru lași și pentru curve ar trebui
o biserică, o biserică spre alinare…
Ah, încep să nu mai fiu,
și nu dintr-o dată și măreț
ci rând pe rând
câte rânduri sunt pe lumea asta,
câte absențe de biserici sunt pe lumea asta
chiar în landa aceasta…

Nu există biserică
pentru rugăciunea ofilirii florii…
Unde, suflete, să se roage iepurile împușcat
și unde să își plângă lacrima de rugină
pușca vânătorului mort?

Oare pietrele pe care calcă roțile și caii,
au ele vreun dumnezeu al pietrelor?

Și dacă au un dumnezeu al lor
în ce biserică de piatră stau
în genunchi de piatră, pietrele?

Ah, dacă…

Ah, dacă aș putea să zic că mai am un suflet,
pe urmă după ce mi-am pierdut trupul meu, să zic
că mai am un suflet pentru cal, bunăoară,
pentru calul dresat de tine.

Ah, dacă aș mai putea să am puțin miros, – de la floare –
la subțioara asta murdară a umărului
cu care îmi acopăr morții zicându-le:
Tăceți nu e timpul,
tăceți nu e timpul! –
…și asta în timp ce timpul trece
și unicul suflet pe care-l am
mănâncă timp și nu se mai satură…

Icoană pe sticlă

Să ne rugăm să nu vorbească ochii!
Pe limba vederii
și punem o bucată de zahăr cubic.
Sare verdele pe două frunze?
Să-i punem o bucată de simun
pe nervură!

Maria! Maria, Maria,
strig după femeie, –
Ce faci?
Femeia îmi răspunde:
– Nasc. Nu auzi? Nasc.

Inimă văzând

Bați tu cum bate norul ploaia
pe zidul meu cel nefiresc
treci tu prin mine ca prin sticlă
vedere numai.

O, niciodată n-o să treacă această pasăre zburând
prin geamul existenței mele
pictat cu îngeri la o sărbătoare,
rămas la tine dintr-o întâmplare.

Fără inimă

Sunt atât de fericit astăzi
de parcă mi-aş lua la revedere de la viaţă,
de parcă mi-aş băga în inimă un măr
ca să nu mai bată ci ca să stea dracului, –
ca să pot să mă apropii de tine şi să-ţi spun:
– Mă, ţi-o fi sete,
ia şi tu şi muşcă un măr!

Doină

Putem să smulgem din aripa păsării penele, –
din aerul care-o susține, nimic.
Putem să-i rupem câmpului poienele, –
din pământul care-l susține, nimic.
Putem să ne spunem cuvintele, –
gâturile rostitoare, nu și nu.
Putem să numărăm jivinele, –
dar numerele, nu.
Putem să putem, și atâta, –
numai să nu, nu…
Eu pot să opresc pe viața mea ciuta
pe care ai împușcat-o tu.

Pune-mi piper în ochi

Pune-mi piper în ochi
și adu-ne un bivol ca să-l bem.
Prea multe am văzut
să mai putem să stăm.
Presară peste mine
cinci sute de albine
și spune-mi tu la geană
mereu altă icoană.
Prea multe am văzut
ca să rămân mai mult…
O tu care plutești
treci tu cu șapte pești
în oceanul meu
în tristul dumnezeu,
căci eu, nu ți-am fost eu…

Placă stricată

De departe tu semeni cu maică-mea,
cum punctul de departe seamănă cu pasărea,
cum de departe secunda seamănă cu ora
și clopotul cu biserica…

De departe tu semeni cu maică-mea…

Doină

Mi se face toamnă
bătând înspre iarnă,
iarna cucului
și-a străinului
Mi se face iarbă
mi se face capră
și mi se mai face
Noe-n șapte arce
printre dobitoace
dragi de animale
de-ale dumisale…
Ah, veniți-vă
și muriți-mă
și muriți-mă…

Lăsarea în voie

Frumoasă stare a ochilor,
vedere-teatru cu un singur spectator…
Toamnă netunsă a oilor
și suflet al străzilor…

Se duce norocul, se duce
fără să fie piron într-o cruce
și nici pinten la cizma de duce
și nici cântecul tău, cuce!

Frumoasă stare a cuvântului
și libertate tristă a lui I, al lui i
a nuștiucândului
de-a fi, a fi…

Arătarea pietrei

Eu îți arăt cel mai frumos lucru al meu
adică versul, chiar versul ți-l arăt
și te întreb
crezi tu că seamănă cu o piatră, crezi tu?

Tu copacule, îmi arăți frumosul
cel mai frumos de pe tine, mirosul tău mi-l arăți
și mă întrebi binemirositorule:
crezi tu că seamănă cu o piatră, crezi tu?

El îmi arată ce este mai frumos în el,
viața lui plăpândă mi-o arată,
viața lui străvezie mi-o arată întrebându-mă:
crezi tu că seamănă cu o piatră
crezi tu că seamănă cu o piatră?

Alte chei

Rămâne veşnic nedeschisă poarta aerului…
Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,
noi încercăm s-o deschidem cu păsările
noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămâne închisă poarta aerului.
Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei,
nu-i aşa?
rămâne veşnic închisă poarta aerului…

Mă sufoc, iubito
mă sufoc de aceast crivăţ violent
de acest simun care plânge.

Îndurerarea

Se îndurerează piatra netrăită
iepurele cel neîmpușcat
cerbul fără rupte coarne
și eu, mai ales eu

Se îndurerează netăiatul lemn,
soarele nevăzut de orbi se îndurerează.
Se îndurerează marea fără înecați
și eu, mai ales eu.

Se îndurerează timpul fără să curgă,
clepsidra cu nisipul sub tălpile tale.
Durerea este inorogul brodat pe o tapițerie
și eu, mai ales eu.

Se îndurerează starea de a fi fără moarte.
Durerea e gălbenușul fără pasăre.
Mai dureros decât armăsarul fără nechezat
sunt eu, mai ales eu.

Dormire

lui Grigore Hagiu

Ddacă-mi este somn mă fac miros.
Nicăieri nu se doarme mai bine
decât în nările câinelui de vânătoare

Din nou cade dimineața către amiază
Dacă mi-e lene mă fac miros
și voi dormi dus pe florile tale

Se duce amiaza singuratecă,
abia mă mai țin să nu adorm.
Haide miroase-mă!

Vine la urmă ultramarinul,
violetul, violentul
Tu n-ai să știi, pentru că, știi,
de-a-ncălare pe miros vin zeii.

Luarea zborului din zbor

Iau această formă din iepure,
iau această ploaie din lemn,
iau caprele după pietrele
care au nins în antichitate.

Iau forma acestei secunde
În timp ce mă gândesc la tine.
Nu mă crede dacă mă iubești,
nu mă crede…
Încep să iau forma credinței după fluturi.

Putrezirea calului

Putrezește calul răsturnat în câmp,
lacrima care n-o plâng,
putrezește peste cer
ziua cea de ieri
și decade peste noi
al luminii trist noroi
și te duci tu trupule
o dată cu trupele
ale viermilor
și ale iernilor…
ale florii de zăpadă
care nu mai vrea să cadă

Și dacă

Dacă pietrele ar fi ca oasele
ah cum ar crește
cum ar da degete…
Dacă păsările ar fi ca aerul,
numai pe ele le-am respira
numai pe ele…
Și dacă valurile ar fi ca mările,
ah cum ne-am duce
ah cum ne-am mai duce.

Dezîngerirea

Dezîngerirea și dezariparea
dezmoștenirea și dezesperarea
desperecherea și tu –
ah, cât mă faceți să plâng.

Desfrunzirea și întomnarea
ploaia aceasta fără nici un fel de ochi,
câmpul acesta fără de capre –
ah, cât mă faceți să plâng

Dezumanizarea și zepelinul dezumflat,
secunda borțoasă cu altul,
cioara care a căzut pe mine când dormeam –
ah voi, ah, voi cât mă faceți să plâng.

Cireșar

Frumusețea trebuie apărată cu dinții,
cu cei mușcători,
cu Suhardul, cu Mehedinții,
cu păsările plouate din nori.

Inima mea este o cireașă
prietene, eu am o inimă de pom.
Þine tu, în brațe, soarele în fașă,
zburatul luminii atom.

Această lumină plângândă
haide, să-i dăm lapte de capră,
mâncare dintre mâncăruri cea mai blândă
Și cea mai aspră.

Bate întotdeauna alt clopot

Bate întotdeauna alt clopot,
genunchii mei stau în altă biserică
şi-n altă vreme.
Peste mine doarme alt înger.
Eu mă ridic de sub aripa lui şi spun:
– Du-te, du-te, nu vezi că eşti altul?
El îmi răspunde:
– Lasă-mă, mai lasă-mă puţin,
mi-e foarte somn,
mai lasă-mă puţin…
De ce te uiţi, că eşti şi tu altul!

Stare cireșară

Ce pește verde și neapărat
în aerul sărat al ochiului tău
părăsește ideea de apă?

Ce pasăre fără gând în ea
de cuib și de nezbor
a părăsit aerul ca să țină loc
sprâncenelor tale?

Ce ciudat inorog jupuit
ai încălțat tu astăzi
de alergi peste mine
chiar acum când am părăsit alergarea?

Ochi negru de cărbune văzut de alt copil

Ochi negru de cărbune văzut de alt copil,
cer mult noros văzut de libelulă,
măr roșu și mușcat de dinți de înger,
secundă nebătută!

Cal văzut numai de iarba cea păscută,
fulger văzut de trunchiul fulgerat,
copac văzut de crivăț numai,
secundă nebătută!

Lapte văzut de mielul alăptat,
clopot văzut de un văzduh vibrând,
și tu, iubito, tu văzută doar de mine,
secundă nebătută!

Recăpătarea respirației

Respiri atât de sacadat
de parcă aerul el ar zbura prin păsări
tu, cea care uneori
prin nări îți lași să-ți curgă un miros.

Frumoasa mea, ce obosită ești!
O lasă-mi gura mea pe tine
ca pe un cort s-o pun,
ca pe un cort,
când plouă peste noi cu păsări.

Raportul către păsări

N-am mai zburat în aerul vostru
nu, eu nu am mai zburat, ––
în urechea păsării de multă, multă vreme
n-am mai cântat.

Umbra statică mi-a fost ca și cum
fumul unei frunze m-ar fi adumbrit:
iubita cea mai noptatică
m-a ouat și-a murit.

Voi care sunteți deasupra mea,
ca o memorie a neîntâmplării
credeți-mă voi și iubiți-mă
cum moartea-și iubește eroii.

Cântec de sus în jos ca și plânsul
mers alăptat de pământ,
numai pentru că vă spun aceste cuvinte
fostul de mine, azi sunt.

Această ţară de vis

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.

Mai grațios ca frunza

Mai grațios ca frunza, verdele
reintră-n vânt și-n ploaie
El este cum nisipul este
sub valul fără pești.

Stai peste gura mea tu umbră
a păsării zburânde.
E scaun pentru vorbă azi
oricare al meu dinte

O stai și odihnește-te
dormi tu pe mine
vedere-a verdelui de frunză
văzut de orbul lunii.

Lecţia de citire

Scriere este totul.
Peştele e literă
în alfabetul mării.
O frază sunt păsările-n zbor.

Totul e scriere.
Totul este de citit.
Piatra poate fi citită, –
iar norii ne spun o poveste.

Triste, muncite alfabete,
înşiruind istorii vaste.
Chiar mâna mea ascunde-n sine
uitata scriere a unui imn.

Stau singur şi în gânduri, Doamne,
iar gândurile litere îmi sunt.
Încerc să recompun o frază
dar timpul meu preschimbă scrisul.

O, de-aş putea să te citesc,
O, de-aş putea să desluşesc
aceste stranii alfabete…

Imn la natură

Privirea prea lungă
sfârșește prin a naște ființe.
aidoma trupului de fluture
între aripile sale.
Naște-te floare
Miroase-te mirosule.
Zboară pasere,
înflorește zarzăre!

Starea de a fi

Ah, n-o să știe nimeni
gingașa pricină a leandrului
profunda pricină a stejarului
cauza ochilor mei

Ah, n-o să știe nimeni
zburata pricină a păsărilor
împietrita pricină a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o să știe nimeni
neagra pricină a pământului
curgătoarea pricină a râurilor
cauza sufletului meu.

Cireșar

Singura mea eroare
e faptul că m-am născut,
după aceea cu nimic nu ți-am mai greșit.
Aripă fâlfâitoare, și început
fluture în zig-zag ți-am fost peste mit.

Acum noi amândoi ne lăsăm să ne plouă
pe tine te plouă fructe de primăvară.
Deasupra mea păsările se ouă
zburându-se pentru întâia oară.

Sunt vinovat că sunt
cu mult prea devreme
mortule pământ
înverzit în poiene.

Calul soarelui ne paște
ne mistuie și se naște.

Pietre de mâncare

Vine un animal şi mănâncă
o stâncă.

Vine un câine care latră
şi mănâncă o piatră.

Vine un fel de nimic
şi mănâncă nisip.

La urmă vin şi eu
ca să mănânc acest ecou.

– Ecou de ce?
– Ecou de nu ştiu ce!

Imn

Iartă-mă că te nasc,
iartă-mă că te fac să fii
pe valul mării flasc
un joc de spume de copii.

Iartă-mă că mă naști,
iartă-mă că sunt
în toiul sfintelor Paști
cu încondeiat pământ.

Haide-ne
prietene!

Tunderea oilor

Tunde soarele de rază
și să-mi faci cămașă mie,
calul tunde-l când nechează
de vorbirea lui.

Hai, îmbracă-mă în cântec
spus de alte animale,
să mă vezi, să nu mă crezi
omul dumitale.

Invitație la o floare

Îți trimit mâna mea scrisă pe o oglindă
arborele din spate,
norii din depărtare…

Sâmbure fără floare ce sunt
vrei tu cu șapte petale și albă să fii?

Cireşar

Nimeni nu ne crede dacă sărutăm
pasărea din zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescenței ruginind.

Nimeni nu ne spune: bea, flămândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primăvara pe sub fluturi,
visător podeaua curge pe sub tine, patule!

Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea uscată
roșie cireașa dintr-un chiparos,
zâna inventată!

Cântec

Ai văzut vreodată vreo pasăre
s-o usutre aerul pe care-l zboară?
Crezi tu, iubito că peștele
se zgârie de apa lui sărată?

Putem noi doi să credem oare
mirosului că nu se simte bine în nări?
Poți tu, obositor să crezi că fără mine
ai naște un răsărit de stea?

Haide, ne face pe piele bășici
behăitul caprelor pe care le mulgem.
Vrei tu să rămânem flămânzi?
Spune da, și rămânem

Dansul

Atât de nestabil dansai
încât o aripă de pasăre
mi-ar fi părut
un loc de casă pentru tine

Somnul

Mai bine sărează-mă tu cu tine,
și fă-mă gustos.
Nu vezi cum vine din nou
Zeul flămând de noi?

Fotografie

Ca viermele de gingaș ca viermele cel alb,
ca viermele ieșind la lumină
din mărul roșu, –
așa ai mers tu peste sufletul meu
peste sufletul meu cel lipsit de coloare.

Denaturarea sunetului

Să nu mai păstrezi la mine în ureche
felul acesta târziu al tău de a râde.
Pune-l mai bine tu, doarme-l mai bine tu
într-o floare de cais.

Rugăciune la o piatră

Ce animale au murit
când s-au scris prima oară cuvintele?
Ce nechezat a părăsit botul calului
de drag de șoldul tău?
Ce țipăt au avut libelulele peste care
s-a prăbușit o secundă veche?
Din ce gură de leu s-a smuls litera A
cea mai nearipată
singura care zboară?
Ce limbi de fiare-n omorâre
rupte au fost
ca să se scrie scrisul lui iubire.

Desen pe o aripă

Putem să credem că am scris
ceea ce poate fi citit
pe aripa unei păsări din vis
nemărturisit.
Putem să spunem că am spus
ceea ce spune piatra unei pietre
când plângi la cel de al treilea strigăt de cocoş
Petre.
Putem să spunem că din nou
avem o cruce pregătită
pe care vom răstigni un ecou
sau poate această clipită.
Vom bate timpul în cuie
toc, şi, toc-toc…
Imaginea ta amăruie
vom zvârli-o în foc.

Ciuleandra

I
Cai am văzut galopând
pe coarne de melc ca pe iarbă!
Pe un miraj de coarne de melc,
pe un gazon văzător de coarne de melc.

Ah, iar sunt frumos la vedere!
Iar m-a părăsit umilința trupului,
iar îmi decade de sub sprânceană, peste surâs
umbra stelei polare!

Mă voi azvârli ca la șapte-spre-zece ani
pe spate, cu spinarea și înapoi
peste miriștea aceasta
de coarne de melc!

Cai grațioși levitând
cu potcoava pe iarba de coarne de melci
trec astăzi spre ieri
și de ieri înspre ieri, vine la mine
să-mi mănânce urâtul, să-mi pască
albăstrimea cerească!

II
Lucrează timpul pentru mine
secunde de sidef și de carne,
moluște pietrificând
în crivățul cu țeavă de tun

Se strâng iubitele mele
În brațele altora ca în spânzurători, –
ploi neplouate și ouă
fără pui !

Nimeni n-a vrut să mă spele, –
decât vrăbiile cu stridentul clăbuc
al neființei…
Văzut-ați ce baie
și ce curățire
stă în spălarea cu praf?

Alege-s-ar piatra de piatră
și verdele alege-s-ar de frunză!
Nimic mai mult, eu, atâta le zic:
să fie ce sunt!

III
Dar voi dansatorilor, voi
care ați învățat a vă drege
mișcarea după numai inima mea
o, voi
lăsați-vă pasu-n țărână
ca și cum ea v-ar fi trup de var
Tăcere-n mișcări; tăceți-vă. Domnului
ca să pot s-o aud pe lileana,
pe lileana cea mult Cosânzeana
ce calcă venind pe-al meu sânge,
pe dânsa ce zice când zic eu, că vine,
pe dânsa să o așteptăm

Din ochiul albastru-verzui și al mumii
ea vine, tăceți jucători!
Mai moale spre zori să ne fie
secunda acestei prelungi așteptări!
Tăceți, o să vină
lileana și Multcosânzeana.
Răriți ale voastre mirosuri
și verticalii fiori

IV
Stană de piatră de mâncare,
fiară cu limbă uscată
fie-vă nemișcarea
pentru lileana cea mult Cosânzeana!

Pentru arătarea
cea ca alăptarea
din țâță de piatră
nedezverginată…
nici de respirare
și nici de privire…

V
A venit și a trecut!
…ce sâmburele în alt fruct,
ca prezentul în trecut
ca vederea-n umere
ca treiul în numere
ca iuțeala din ardeiul
și ca damful de din teiul
altuia și altcuiva
Aleluia sfinte A!

VI
Două fire, două paie
loați Ciuleandra la bătaie!
Două paie, două fire
pân’ la nesfârșire…

N-a rămas cea așteptată
O!
D-a dus i, ii, lileana
O!

Dusu-s-a!

Dați-mi foc, să ardem noi
așteptarea de noroi,
fără nori deasupra ei
cea albastră!

Dusu-s-a!

N-a rămas secunda-n oră
curcubeu-n auroră
inima de frate-n soră,
O!

VII
Repede, iute, fulger, U!
U, Uu, Uuu!
Mișcă tu, aleargă tu
U, Uu, Uuu!

Calcă soare tu
pe spinarea robului
pe negrul
pământului,
peste șeaua calului
peste valea dealului
pe aripa păsării
ca pe coaja oului,
ca pe valul marmarei
ca pe ochiul melcului
mersul greu al calului
și al ducipalului!
U!

VIII
Am zis să stați, ca să vină.
Ea a venit și a trecut.
Vă zic acum nu mai stați.
Ea a trecut spre mâine, spre
răspoimâine, –
așteptați de cel
ce nu s-a născut!

Mânați măi
hăi! hăiii!

După imn

Voi cădea în genunchi numai în fața copacului
pentru că el are o mie de picioare și suferă să meargă.
Când mi-e dor de tine sărut o piatră
pentru că nu are gură,
deși e mai tare decât dintele meu.
Numai păsările îmi fac umbră,
numai ele,
pentru că trec și îmi cade privirea.

Doină

Îmi vine să plâng cu sânge,
să rămân când apa curge
și să ling această rază
care mă nechează.

Mi-este foame de ce-i viu,
mi-e târziu de timpuriu…

Cavaler al florii de cireș

Chip de cireașă mușcată de un elf
zburând tot timpul într-un alt
miraj visat.

…Sanda pe care mi-o-ncălța un zeu
în salt pe inorogul cel înalt
și înșăuat.

Și voi veni să mă prostern
mai mult rănit și mult
învins,

Când ai să bați pe un cadran etern
un nor mai alb și mult mai mult
care a nins.

Cireșar

Visele precum cireșele,
veștile precum nevestele,
sufletele precum clipele,
zborurile cum aripile.

Stau de unul singur într-o floare
vino tu, mirosule ce doare
vino tu, coroană în văzduhuri
pe-al meu creștet.

Ah, încoronați-mă cu păsări.
Ah, voi triluri prelungiți-mi văzul.
Am s-adorm pe bobul sferic
verde, cel de mazăre.

Gustă-mă zeiță, gustă-mă secundă
nu sunt de mâncare,
aburul vieții, aburul cireșii
e al dumitale.

Tânără fată mergând

Să știi că zboară sub tine
o aripă ruptă,
să știi că zboară o aripă ruptă,
sub tălpile tale când mergi

Îmi pare pământul acela
un aer
atât de legănat e de tălpile tale
o tu, care atârni

precum cireașa din cireș,
o tu, care rămâi
cum laptele în țâță.

Pe spinarea mielului
trece umbra norului,
pe spinarea păsării
trece pasul soarelui.

Nimic nu este altceva

Nimic nu este altceva
Piatra îmi este verișoară
Rudă de tată îmi este pomul
Râul se trage din ochiul maică-mi
Nimic nu este altceva
Cel de ieri și cu cel de mâine
sunt frați de timp.
Cel de sus și cu cel de jos
sunt frați de aer
Nimic nu este altceva.

Mersul norilor pe cer
e siamez cu mersul norilor pe ape;
starea de tristețe
e logodnică cu bucuria
iar jealea îmi încoronează
cu o aură de dinți albi
râsul celui ce a apucat să râdă.

Nimic nu este altceva.
Moartea calului
se odihnește în fundul ochiului meu
Moartea acestei toamne
se reazimă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă.

Moartea se aseamănă
Întocmai cu nașterea.
Nimic nu este altceva.

Ce am simțit înainte de a mă naște
voi simți și după ce nu voi mai fi.
Cum a fost atunci așa va fi atunci.

Nimic nu este altceva.
Totul este totul
Iar eu sunt tu.
Nimic nu este altceva.

Strigarea numelui

Eu i-am arătat ei, o piatră verde
și am rugat-o să nu plece
Eu i-am arătat ei un cal cu șapte șei
și i-am spus: nu pleca!
I-am arătat o pară zemoasă și i-am spus:
Mănânc-o și nu pleca, nu pleca!
Pe fiul tatălui meu i l-am arătat ei.
I-am spus: uite ce tată frumos am!
Rămâi și nu pleca!
I-am arătat un trifoi cu patru capre;
o inimă cu două trupuri;
o pasăre care zbura înlăuntrul oului,
și i-am spus: nu pleca tu de la mine!
Dar ea
a plecat pentru că începuse să plece.
Am strigat după ea:
Spune-mi măcar cum te cheamă, dacă pleci,
spune-mi măcar cum te cheamă!
Ea
și-a întors numai atâta chipul
cât să-i fie profil peste umăr,
și-a spus ceva din care am auzit
dacă am auzit…
mie singuratecului mi s-a părut
că mi-a zis:
A venit toamna, e timpul ca îndrăgostiții
să știe numele iubitelor lor –
după cum frunzele când soarele le bate
bănuiesc că au umbră!…
Cred că umbră era cuvântul pe care
l-am deslușit,
înainte de a pleca Umbra.
iubita mea.
iubita frunzelor…

Altă matematică

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Alunecarea gândului

Nimic mai alunecos decât spinarea păsării;
pat îmi voi face din aripa zburând;
îmbrățișat cu simunul voi săruta pe gură
norul albastru.
Veniți și zburați și plângeți;
să se topească odată sarea aceasta.
Voi pune strigătul meu la uscat
ca să avem cu ce da gust mâncării.
Evaporă-te mână a mea dreaptă, –
să rămână albă bucata de var,
să stingem cu ea focul din apă
și nenorocul.
Du-te tu de la mine
mers al meu de cal pe două potcoave
Smulge tu și lasă-ți în mâini
ca pe un iepure viu cuvântul acesta
Lasă să fie acest creier frumos
plapumă pentru ideile friguroase
Culcă tu în fundul ochiului albastru
animalul rănit cu vederea de mine.
Să-l tragem jos de pe cal pe acest vânător:
Bubuie timpanul meu pe care și-l ține
ca pe un scut apărându-se împotriva tăcerii
Din blânda mea vorbă să-ți faci un cort
să-ți iei drept pernă limba mea roșie
Lasă-te tu pe tine gustat
binemirositorule !
Să te sprijini în osul frumos al claviculei.
Ața unui fir de păr alb să ți-o faci coardă, –
să tragi fără milă în dușmanii noștri
și mort fiind
să vii să-mi spui că ei sunt morți

Rărirea lucrurilor

Și în același timp cu noi
pământul se rostogolea în jurul său
ca să ne facă să nu ne pierdem încrederea în timp,

iar lucrurile deveniră cosmice…

Paharul de sticlă era mai vechi decât
măgarul de carne, –
inelul tău, mai vechi decât pasărea phoenix.
Ne generalizăm? m-ai întrebat…
– Ne generalizăm, ți-am răspuns.

Din ce în ce mai cosmice deveneau lucrurile.
Ochiul tău era desigur
mai vechi decât frunza căpruie, –
gura mea vorbea de departe
dintr-o piatră foarte veche,
cuvinte nisipoase și cosmice.

Pe fondul foarte verde al ierbii

Ce-ar fi să destupăm iepurele cum destupăm sticla
Să turnăm în pahare iepurele roșu
Ce-ar fi să destupăm capacul
Și să lăsăm să curgă pe jos alcoolul lui.

Ah, după ce am băut o piatră
Aș putea în fine să mărturisesc crima
pe care am făcut-o:

Copil fiind m-am lăsat destupat de zeu
și el m-a bătut pe mine
și eu l-am otrăvit pe el.

A murit zeul, strigau cărturarii
A fost omorât zeul, strigau polițiștii
Vindem carne de zeu macră,
zece lei kilogramul,
strigau măcelarii!

Pastel de iarnă

Mă inundă mirosul de zăpadă
Coroana de frig
mi-o pun altădată pe creștet,
înghețând în inima nimănui.

Vino, stea populată de ființe ciudate
șterge tu, cu lumina ta de pe cer
lumina mea de pe ger
pe care mi-au văzut-o pinguinii.

Vino tu, sărbătoare a lucrurilor calde
păstrate prin înghețare.
O, frig, o, tu, putere mare
a lui unu în nerepetare.

Ou de mierlă

Miros sărat de mare, și melancolic trup, –
Oare pietrele or fi avut copilărie?
și dacă au avut copilărie
atunci cum se jucau, ele
pietrele în copilăria pietrelor?

Cântec de leagăn

Dormiți voi peste mine stafii
îngeri ai semințelor, poveste de leagăn
pentru merele roșii și vii

…să se culce peste mine calul;
șa pentru priviri e ochiul meu albastru;
inima mea este perna ta;
dormi tu, iubito, peste mine

Desigur vei visa sânge, desigur
vei visa un cuvânt care spune adevărul.
Lasă-mă tu pe mine să fiu
patul pe care se odihnește simplitatea,
să fiu cu limba cea caldă
pe care se topește fulgul de zăpadă cel rece

Cântec de leagăn

Dormi cum doarme chipul reginei
pe fața monedei.
Voi dormi cum doarme vulturul
pe ceafa monedei.

Chiar așa!

Trezește-te cum se trezește verdele
în carnea frunzei.
Mă voi mișca leneș ca sevele
în nervurile frunzei.

Chiar așa!

Fii rece ca aerul dintr-un crivăț
de toamnă,
voi fi rece ca zăpada dintr-un crivăț
de Iarnă…

Chiar așa!

Descripție

Ea mergea mândră, suavă, împiedicată
printr-un pasaj de lei cu aripi.
Mai bateți și voi puțin din pene, fiarelor,
mai răcoriți-mi inima cu neputința voastră
de a zbura!

Ea își alesese drept trunchiuri gâturile de girafă.
Mi-aduc aminte, îmi spusese:
Trebuie să fie ceva de animal mut
în arborii ăștia,
un fel de ființe cu frunze în loc de cap.

Ea mergea printr-un culoar de păsări înghesuite.
Ea mergea mândru, ușor împiedicat, timid.
– Unde te duci tu, am întrebat-o, unde
te duci tu?
– Unde să mă duc, nu vezi că stau
în brațele tale, orbule?

Copil bolnav

Să-l închidem pe acest iepure
ca pe o fereastră deschisă,
să tragem după noi bivolul,
iar tu, cea dinnapoia spinării mele
nu uita:
încuie-l de trei ori!

Stinge ochii acestei păsări
și respirarea ta pune-mi-o pernă.
Sparge ceasul cucului
și fă-mi omletă din luna aceasta
galbenă.

O, voi imperii de turtă dulce,
O, tu ev mediu de zahăr ars,
o tu ceai de mușețel,
sanie a răciților,
o voi toate acestea, duceți-vă dracului!

La ultimul etaj

Ea stă singură acum la ultimul etaj,
mirosul ei suav pâlpâie,
oraşul se îndepărtează-nhămat la câini
vagabonzi şi flămânzi.

Să punem pâine pentru vrăbii
şi trupurile noastre uscate şi fărâmiţate
să le punem
pentru pliscurile de argint şi flămânde
ale zeilor nevorbitori.

Mai multă milă pentru stelele care răsar,
mai multă compasiune pentru raza
de la lună,
mai mult frig pentru pietrele îngheţate
şi mie,
mie, pentru mine, – mai mult aer,
Mă sufoc; mai mult aer!

Ce alb, ce negru de alb!

Ce alb, ce negru de alb,
câte stele în stele și stele lângă stele în alb
și vine vârtejul și vine vântul și vine
suflare de aer
și ne suflă și smulge
și ne duce de pe noi
cortul pielii noastre

Și rămânem roșii în sânge, în foarte sânge
și se topește de noi doi gheața,
și se topește roșu,
și ne durem și ne durem în durere
rană pe rană
țipăt pe țipăt.

Și vine taifunul, tromba, aerul urlând
și ne smulge zidul cel umed de carne
și ni-l duce și ni-l izbește
de un amurg de soare
și ne rămân scheleltele albe
pe zăpada albă.

Oasele de os cele albe
pe oasele de zăpadă cele argintii,
și devenim numărabili
și putem să ne numărăm unul pe celălalt
unu și doi și trei…
unsprezece, cincizecișipatru
optzeci și patru…

Și vine aerul turbat și în strigare
și ne împrăștie și ne risipește și ne suflă
și rămâne numai zăpada cea albă
scânteietoare
atât de scânteietoare cum este numai cuvântul

atât de friguroasă cum este
numai cuvântul.

Acolo pe zăpada cea albă noi doi ne-am iubit.
Urma noastră în zăpada cea albă este
aidoma copitei unui animal sideral
care a trecut prin zăpadă
niciodată acum,
totdeauna altădată…

Vânătoare

Nici n-ați crede voi că pietrele
sunt copiii de aer ai păsărilor.
Ah, cât doresc să plouă torențial
peste oceanul în care s-a înecat
totdeauna altcineva.
Nici n-ați crede voi
că florile sunt gânduri de-ale răsăritului de soare.
Ah, cât aș vrea să dorm
în casa iepurelui.
Nu, el n-o să se sperie.
Ceea ce am eu nu este un trup
este un cort.
Ceea ce gândesc eu nu este o rază,
ci este o pernă pentru iepuri.

Vederea păsărilor

Ca un noroc s-a răsucit un stol de păsări
sub vederea mea.
Am zis că poate este o vorbire.
Am zis că poate e vederea altcuiva.

Cină

Revelaţia este un fapt de jale.
Curiozitatea o durere.
De ce la urma urmelor să am atâta timp
pentru mirare.
De ce să am un ochi atât de mare
ca să săreze lacurile cu bărci?
Ar trebui să stăm la o masă
fără să ne fie foame
şi ar trebui să locuim o casă
fără să ne fie somn
şi eu să-ţi spun ţie:
– Ştii că a răsărit soarele şi că sunt!
Şi tu să-mi răspunzi mie:
– O fi dimineaţă, frate?

Colindă pe loc

Niciodată nu putem greşi prea mult
din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta.
Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim
din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi.

Nici prea mult nu putem să trăim
şi nici prea frumos nu putem să trăim.
Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii.
Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte
cei care nu s-au născut.

Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni,
Când nu ne vedem nici măcar noi înşine.
Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,
dar ştim că mai mult nu ni se cuvine.

Nedreptate

De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

Trista vedere a girafei

Trist este acel care se poate îndrăgosti
de altcineva;
care-și face oglindă dintr-o aripă de pasăre;
care speră mâine că va ploua peste mare;
care se roagă la dumnezeul muzicii cântate;
care nu-și poate închipui altceva
decât că este.

Ah, dac-ai putea să alungi
amintirea ta ca și cum ar fi a altora.
Ah, dac-ai putea să chemi numai pentru tine
venirea de suflet!

Mare secată

Ce frumos am putut să fiu altădată
Frumusețea e o formă a lipsei de curiozitate.
Acum când sunt nisipos,
când toate pietrele mele
s-au bâlbâit în fața soarelui,
nu pot spune despre mine decât, –
ah, ce frumoasă a fost toamna trecută
ah, ce verde a fost frunza văzută
ah, ce nemaipomenit a fost laptele
pe care-l va suge copilul meu.

Cu fața spre iarbă

N-ar trebui să omorâm pe nimeni
și n-ar trebui să urâm pe nimeni
N-ar trebui să mâncăm nimic,
n-ar trebui să bem nimic
Ar trebui să fim ca și cum
am omorî pe cineva
Ar trebui să fim ca și cum
am mânca pe cineva, –
dar fără să facem aceasta
Ar trebui să fim
ca și cum cineva ar înțelege răul
pentru noi
și noi numai l-am ști:
Mă-nțelegi tu, frumoasă iarbă verde
ce-ți spun?

Orfeu în vechea cetate

Poetul, cu un şoim pe umăr, intră în cetate.
El se simte foarte tulburat
şi întocmai ca steaua Canoupus,
cea din emisfera australă
cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă.
Nu-l vede nimeni pe poet.
Unii nu-l văd pentru că nu au vedere.
Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă.
În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt.

Toti însa spun în cor:
Poetul nu este de băut, deci nu-l înțelegem!
Poetul nu miroase cum floarea
Cum putem să-l întelegem,
cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea
după floare?!

Poetul merge pe strada cea mare,
Du-te dracului, îi suflă şoimul de pe umăr,
du-te dracului de prost, îi suflă şoimul de pe umăr
Poetul se face că n-aude nimica.
Am văzut cu ochii mei un poet intrând în cetate.
El ţinea în mâna dreaptă, în pumnul lui drept,
un şoim sugrumat.

Scurtă vorbire

-Vrei să trăiești numai pentru mine
și singur
și fără umbră, cum fără umbră este cifra unu?
-Da!
-Dar tu ești dus, dar tu uneori ești
aidoma animalelor de câmp!
-Da. Uneori sunt aidoma animalelor de câmp.
Nu uneori –
întotdeauna ești ca un animal de câmp.
-Da. Într-adevăr, întotdeauna sunt
ca un animal de câmp.
-Tu nu esti ca un animal de câmp,-
tu esti chiar un animal de câmp.
-Da. Eu sunt un animal de câmp.
-Mi-e scârbă de tine, dar în același timp
mi-e foame de tine
și în același timp mi-e dor de tine.
Lasă-mă să-mi fie dor de tine!
-Da. Te las să-ți fie dor de mine.
-Nu. Nu poate să-ți fie dor niciodată
de un animal de câmp;
și nici foame nu poate să-mi fie de el;
cel mult aș putea să îl disprețuiesc.
Hai, mă lasi să te disprețuiesc?
-Da. Te las să mă disprețuiesți.
-Am ajuns să vorbesc cu toate animalele;
– mă port de parcă aș fi cosmic;-
de fapt, cine ești tu, bestie?
-Cine să fiu? Eu sunt da.

Baladă

Sodiul și potasiul fumegând în apă,
fum curgând din rotulă,
vor trebui să înceapă
o altă natură…
Un pește cu aripi de piatră
va bate un aer pieziș
țâșnind din respirarea idolatră
cu lamură de șiș:
un animal cu gheare de făină
va frământa o pâine sus
când voi striga soldaților să vină
și să-l împartă pe Isus…
Voi da piciorul și sandaua
acelui vrednic ce-a mâncat
cu gura mâinii lui ocaua
a sângelui verzos și resfirat.

Va fi o deltă nevărsată
din osul stern va răsări
și va urca spre cer vărgată
a vieții mele zebră gri.
Voi pune peste ea frumoasă
o șa din pânze de paing
s-o-ncălzească neîntoarsă
numai acei care înving
și voi lăsa să latre o piatră
liberă,
neatinsă de potcoavă,
liberă,
neatinsă de privire,
liberă,
nenăscută.

Chiar așa

Ce trist că spui da numai când te întreb eu
Ce păcat că nu spui da din când în când,
fără să te întrebe nimeni…
Pe arbori nu i-a întrebat niciodată nimeni
nimic
și ei spun da, neîntrebați.
Pe capre nimeni nu le-a întrebat
niciodată nimic,
dar behăie foarte tare când sunt mulse
și nici măcar nu le dă prin gând
să nu mai fie capre după aceea…

Stă piatra ca proasta și neîntrebată.
Vine calul și o calcă în potcoave
și o balegă cu balega,
și ea stă și se tocește
și miroase a balegă
și se lasă spălată de ploaie
…și chiar tocită de priveliștea lunii
tot piatră rămâne,
fără s-o întrebe nimeni nimica…