PentruNichita’s Blog

1953

IARNĂ TÂRZIE

Amurgul ca o rouă, încondeiază-n sânge
păienjenișul ramurilor
ce-și desfac tăcut
uscate brațe lungi, ca un sărut amarnic
Zadarnic stau pe banca grea de piatră
iubita-mi și-a uitat gropițele-n obraji…
Nețărmuritul împietrit mă înfioară,
iar liniștea ca un ecou
se frânge-n țărmuri,
doar sălciile-și plâng șuvițele de ceară
în cenușiul lacului rămat în sticlă
Și bolta nouroasă se încruntă-n lac.
Pe lâng’aleea decoltată-un șir de plopi
Își moaie frunțile-n străfundul
nemișcat
spre unde dinspre toamnă apa a secat…
Frunzișul ruginit de-acum un an
își poartă moartea pe crâmpeiele de nea
mânjite în noroiul cu miros de ploaie
…În basm e totu’ncremenit și umed…
Văzduhul naște-ncet puzderii de arginți
nemuritori în viața lor de-o clipă.
Întinde noaptea neagra ei aripă
de fantasm
și lacul tot se oglindește-n cer.

Mai mi-au căzut azi noapte-n vis
trei dinți.

Duminică, undeva, la lacuri

PEER GYNT

E tare frig, amarnic frig
divin senin de sticlă
și pomii suri cu ramul gol
reînfloresc pe ziduri

Resfiră vântul zurgălăi
lipind pe geam petale
pitici voinici în aer dau
cu lăncii de mătase

Prin vine sau aev-n gând
petrece un susur rece…
descântă Grieg fiori de frig
și în nefire piere,

Dar stăruie pe cer de ger
un soare sur de gheață
ce viață dăruie și dă
zăpezii strălucire

pentru Maer Gynt

MOARA

O piatră de moară
ocăra să moară
boabele de grâu:
„Auzi ce desfrâu
Să nu vă lăsați, surate,
măcinate!
Neghina-i de vină!…
Dar vă vin de hac,
praf vă fac,
făină…”

Degeaba, degeaba,
tot nu mergea treaba.

Văzând cum stă cazul,
a schimbat macazul:
„Nu-i o cinste oare,
scumpe surioare,
decât, cine știe,
fierte în gamelă,
făină alburie
să ajungi franzelă ?!”

Grâul, lămurit,
se lasă zdrobit,
gândind – poate mâine
va intra în pâine

Morala: Vezi… în lume
totul nu-i
să știi ce să spui,
ci și cum anume…

LILIACUL

Un liliac mi-a înflorit
Surata primăvară
Sub geamul meu l-a răsădit
Cu taină într-o seară
Cu frunzulițe de smarald
Și stele moi în geamuri
Când razele în el se scald
Încet îmi bate-n geamuri
La ciocănitul lui timid
Cu mâinile avide
Eu ferăstruica i-o deschid
El florile-și deschide
Apoi deodată, nu știu cum
Din tremurări enorme
Încet el se preface-n scrum
Și se-trupează-n forme!
Cu părul zulufit de vânt
Răsare o copilă
Cu dinți de-azur, cu gura cânt
Și trupul de argilă
Etc.

Amintiri din copilărie

ȚURCA

I
Pe maidan s-au strâns mucoșii
ca de-atâtea alte ori
cu năsuc ș-obrajii roșii,
înarmați în mâini cu sfori.

Pe maidan îi promoroacă,
dar copiii nu țin seama;
gata-s puși acum pe joacă;
Ah ! de-ar ști acuma mama
unde sunt…
(mamele cu păr cărunt,
doamne, doamne, ce le-ar face…
nu le-ar da o clipă pace !)

II
– Roșu…
galben…
verde-albastru…
Sar deasupra unei sfori.
Gulerați ca niște flori
sar micuții titirezi…
– Ai zbârcit, ia, tu nu vezi?
…în curând se obosesc.
– „Hai o țurcă !”
– S-a făcut !
aruncându-și coarda-n lut
sar micuții și primesc.

III
Cu un băț furat din gardul
țaței Lina de la munte
și cu alte mici mărunte
întocmesc un cerc degrabă.
– „Asta treabă !”
și-au o țurcă… mică foc!
– „Vin’ Gheorghiță!
Hai Năiță !
Haide iute, hai la joc !”

IV
Sfârr… zbughește țurca-n aer
– Ah!… n-ai prins-o, număr pașii,
Unu… două… șapte… nouă
– Ba e șapte!
– Ba e nouă!
Și se-ncaeră uriașii!!
Unul rău și iute-n trântă
îmi bușește pe-altu-n nea…
Sfârr… zbughește țurca-n aer
pică-n slavă ca o stea
și se-mplântă…
– Ah! ce trântă
– Ce mai trântă…
doamne, doamne, ce tapaj!…
Uite-ncep ca să se strângă
și-i împrejmuiesc în roată…
… Toți se-ntorc să facă haz;
– Ia-u’te măi, căzuși în brâncă…
Nicu, roșu de necaz
dă să plângă
ochii-n lacrimi îi înoată…
…Dar să plângă, e rușine…
ea să-l bată, nu-i curaj.
– I-oi spunea-o eu de bine!
Smiorcăindu-se pe nas
se stropșește din zăpadă;
– „Lasă, las’
am acasă eu mulți frați,
te-o prindea la min’ pe stradă
și-ai să vezi tu ce-ai să pați”.

BÂZA

I
Se înghesuiesc băieții
fiecare-n fel și chip
către cel ce-n mijloc șade
și-i croiesc o palmă: lip!

II
El tresare și scrutează
rând pe rând întregul roi
din privire îi întreabă
– „Care este dintre voi?”

PRIN GARD

–Haai cu tro-ti-ne-ta… taa…
ne jucăm la mine-n curte
sub salcâm.
Din bețe scurte,
din carton și tinichea,
sfoară, cretă, geam și clei,
bile și nisip și pietre,
facem o căăsuțăă… Petre,
vrei?
…Dacă vii îl chem pe Stan!
…Hai de-a hoții și vardistul:
eu eram motociclistul,
tu erai milițian…
mă prindeai din urmă,
ba,
chiar mă arestai și pace…
…spunee, Petree, nu ți-ar place?
da?
– Ce să cat eu sub salcâm?
…hâm!
– Haaide, vino, te rog eu…
…am pastile de ienupăr…
și-i păcat de Dumnezeu…
Haide, vino, nu fii rău,
am capace de la bere
și-am să-ți dau câte-mi vei cere…
zău!
– N-am nevoie de capace…
…poți să-mi dai oricât,
nu vreau!
Ia mai lasă-mă în pace;
trotineta nu ți-o dau!
… Toată scârțâie, deși
ieri am dat-o cu ulei…
…Poți ca să te superi, ei,
și?
– Da… nu vrei să vii… tu crezi
c-am nevoie eu de tine
și de trotinetă… binee…
O să-ți pară rău, să vezi,
că pleci în haimanalâc…
…Am bomboane colorate,
le mănânc eu singur toate,
sâc!

SCAMA

De sus de undeva o mică scamă,
Venită-ncet, plutește vag, cu teamă
Se urcă și coboară lent prin tindă,
s-oprește se-admiră în oglindă
Spre ghemul cel tăcut din colț
coboară
…și fire cresc pe ghem și se-nfioară
…și labe are ghemul ce se-nnoadă
și coadă are ghemul… vai ce coadă!
Doi ochi verzui se plimbă după scamă
…pupilele cu tăieturi de lamă
Înfipte-n tigrul ca de jucărie
se-nvârt, iar tigrul pare de hârtie
Și scama vine-ncet… și țâști odată
tărcata labă către scamă cată.
Dar hoața printre ghiara-ntinsă-i scama
și fuge legănată ca pe apă…

FEREASTRA

Mi-a pătruns
o bucată de nouri
pătrată-n odae
…dar cerul afară-a rămas

Mi-a pătruns
o bucată
pătrată de cer
în odae
…dar stelele-afară au rămas

A plouat toată noaptea.

1954

***

De tunete turbate
or răbufni din nouri
sau de-ar fi doar ecouri
e inima-mi ce bate

De picuri mari și grele
or începea să plouă
sau de-ar fi numai rouă
sunt lacrimile mele.

Dar… paparude, cin’să
le pună-n drum să joace?
De amar de vreme’ncoace
e secetă aprinsă.

TĂRIA NOPȚII

Preț pentru rezumatul la franceză

I
Din mi spre fa bemol, tăcerea
coboară grav, ecou de glastră…
… se stinge ultima fereastră
pe strada Dobrogeanu-Gherea.

II
Un boulean brodat cu ață,
pocnește-n umbre cu securea…
… Se pierde-ncet, ducând aiurea,
mireasma fânului, la piață.

III
Un bronz cu cuc. O modulare…
O notă ce-ar părea să vină,
din cine știe ce uzină,
se despletește pe trotuare…

IV
Tării de anason și chimeni
întind un hymen ud și rece
Obscur, vre-un străin mai trece…
…Un gând… și apoi nimeni…
nimeni…

ECOU DE VĂI

Ecou de văi răsună-n tine, surdă
bisericii cu turnul răsucit…
Închid pereții umeziți din schit
descătușate plesnituri de durdă

Zadarnic orologiul împarte
cădelnița înclătinată-n loc…
…Ți-a fost luat în gene noaptea foc
dar clipa e-n mări… departe…

***

E toamnă. Marea bate-n țărmul ud
Și furioase valurile-njură
Bolborosiri de spume se aud
și cerul e mânjit cu nori de zgură.

Sunt multe ceasuri și e încă ziuă
pe nisipul țărmului pustiu
Și rece suflă vântul și-n târziu
și marea neagră bate apa-n piuă.

***

pentru cele două
picături de rouă
(să mi-o publice postum)

Când marea își varsă din sine
amarul și peștele
cresc valuri și-atâta, iubită…
de vrei izgonește-le.

Când piscul văiugii își plânge
în fulger fărâmele
Cad așchii de stâncă, iubită…
de-ți place sfărâmă-le.

…Azi noapte am visat între arbori
pierzarea clipitelor…
în vis se făcea că răsună
tălăngile vitelor…

Și-n om din cuvinte, iubită…
hai vino și strânge-le
…îmi umblă cuvântul prin vine
odată cu sângele…

***

Când bilețele dulci
îndrugi l-al tău iubit,
mândruțo, oare tu
te-ai întrebat vreodată
cam ce-ar putea să facă
un flecușteț de fată
C-o scrisorică celui ce o a primit?

Tot sărutând nebun un strâmb autograf
într-un moment el totul îndrăgit-a
dar de i-ar porunci cumva iubita
în celălalt, ar face lumea-ntreagă praf.
Și mângâind duios epistola ei
subit începe Agamemnon să se creadă
în gândurile-i răvășite de idei…

Îndrăgostitul e ca un poet șomer
Ce-n fildeșul iubirii
își zidește turnu’
în care pupă-ades
traducerea lui Murnu
închipuindu-și că-l sărută pe Homer.

***

Mocnind tăciuni ascunși în scrum,
pe coarda lirei să-i frământe
s-a dus poetul deci să cânte
în codrul trist de lângă drum.

Tocată-n deal la vechiul schit
se zbătea-n ecouri piua
era un cer senin ca ziua
de parcă zorii-ar fi mijit.

Cărarea strâmbă pe coclau
își șerpuia tovalu-n umbră
pe cer era o lună sumbră
puzderii de argint erau.

Cu țârâitul unduios
taraf de greier pe câmpie
cutremurau din temelie
priveliștea de abanos.

În codrul negru și solemn
cu frunzele din noapte frânte
s-a dus poetul deci să cânte,
dar pomii toți erau de lemn.

CÂNTEC LA DRUMUL MARE

I
Motan m-aș fi dorit să fiu
cu gheare și mustețe lungi,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu

II
La ceasul când târâș-grăpiș
zăpada nopții se adună,
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună

III
Și atuncea șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd de Domnul
că le-am stricat, urlând, tot somnul

IV
De sus, din vârful săptămânii,
să le răspund rânjind scârbos:
Iubesc doar locul, nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os!

V
Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna,
atât cât n-o apune luna

VI
…Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu

VII
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc,
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc

VIII
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un fiu
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu…

IX
Iar când o fi uitat să mor,
pe trei butoaie ca decor
un fond acrit de vin să stea
la cârciuma din mahala

X
Și-un lăutar bețiv aș vrea să
își dreagă vocea c-un tușit…
Proptindu-se buimac de masă
să cânte fals și răgușit:

XI
„Hei, viață, viață, ieși din cort
și pune-mi-te iar pe danț…
…Te uită, zace colo-n șanț
motanul mort,
motanul mort…”

ANICA

„O, troli domoli, o troli cu gușe”
I. Barbu – PARALEL ROMANTIC

Sughița:
Cineva gândea la ea.

Cam peste-o lună-i dusă la vedere
…Odaia zace în tăcere,
perdeaua are ciucuri, crețuri,
pe masă – cinci dulcețuri

Când se-ntoarce de la el,
spârc, pe ea, un porumbel
Pețitoarele îi spun
că-i semn bun.

NOTĂ INFORMATIVĂ

În noaptea ceea prea albastră
priveam hoțește pe fereastră
și mi-a părut că văd prin geam
cum preoteasa, în lighean,
își spală-n ritmul unei arii
ceva slinos, roșind și mare
ca și ceaslovu-nsângerat cu care
pe vremuri Creangă omora bondarii…
…Plecai încet, să nu m-audă,
cu subțioara pulpei udă

De-atunci, în fiecare seară,
doi ochi din frunte stau să sară
De n-ar fi mâna să-i oprească,
s-ar scoroji pe geamuri iască…

CÂNTEC NESOCOTIT

Ți-am meșterit bănuți de fier,
să-mi vinzi un ceas din sânii tăi
zbucnind în vine zurgălăi,
când flămânzeam de vis și cer…

…Dar scaldă caldă, nurii puri
iubeau ciorchinul cel mănat
Și inima ți-ai semănat
în colbul plin de scremături.

Ți-am bănuit arginți cu zimți,
uitarea ta să-mi vinzi pe ei,
când rodul florilor din tei
îmi flămânzea o stea în dinți.

…Dar vrăjitoare de nefiri,
descântece turnași în prag
Mi-ai dat fiertură de omag
să te descânt din amintiri…

GÂND

Sub cerul negru, cerul gurii,
stă marea de scuipat a urii,
ce n-are azi și n-are mâine…
Sub cerul negru fără stele,
mai joacă-arare Iele rele
pe-o insulă… Crâmpei de pâine.

1955

LA POARTĂ

Vaselica din Socoli
suferă de șapte boli;
una-n suflet, trei în ea;
și-alte trei la bidinea,
c-a făcut amor pe bani
cu lichele, și golani.
Blestemat să-i fie patul,
c-a îmbolnăvit tot satul.
*Mi-a zis Leana lu’ Matei
c-a văzut-o-n calea ei
ieri, și că era bătută –
ochii-n lapte de cucută,
sânii revărsați pe pântec
și-i tărăgăna un cântec
de rușine, lung și trist –
c-a avut-o însuși Crist.

* Se zice șușotit

BOCET

Nu mai dași pe la icoane,
d-aia te-ai pierdut, Ioane…
Singur ți-ai făcut dreptate
cu cuțitul pe la spate,
de-ai belit la drumul mare,
cum trecea, pe fieșcare…
Nu-ți șterseseși din făptură
cașul încă de la gură
Hămesit cum fuși de foame
te-ai crezut haiduc, Ioane.
Curvele de tot ce sunt
te-au fost legănat în cânt;
Tot te-au încălzit cu dor
și dulceața vorbelor…
Și te-ai potrivit la șoaptă,
minte crudă și necoaptă,
calea-n codru de-o luași
plin de visuri și de cași
Dară iarna n-o știui,
nici ce-abate vântul șui…
…Treișpe lupi te-au încolțit,
foamea de și-au izbăvit
și ți-au încălzit cu dinții
carnea ta și ochii minții,
de te duci cu pași desculți
legănat în treișpe burți

TIMPUL

Timpul, boșorog milog
(coșcovit de-un veac să fie)
înșirând printre gingie
sfinții după catalog

Ochii, doi, sub zbârci năuci,
curg sub chica trențuită
Palma dreaptă, împungită
o întinde prin uluci:

* – „Mor de foame… de nevoi…
baremi pâine… fleac să coste
Bogdaproste… bogdaproste…
Precista vă dea-nnapoi…

(Spre găini fug ochi stichiți)
Sunt bolnav… am opt copile…
Pe-un calic mâncat de zile,
bogdaproste, miluiți…”

**…I-am fost dar un sorcovăț,
Târlai-târlai, hățai-hăț!

* Tărăgănat
** Cântat

PE CAI, DECI!

Ohee! Ohee! E ceasul!
Ajungă-vă din urmă glasul…
În câmpurile seci
e noapte-amănunțită,
clipitele se cern prin sită.
Chiar mierea se împute-n stupi,
de urlă-n peșteri haitele de lupi
troznește seva înghețat-n rădăcini
Sunt hornuri fumurate, frate,
în adâncimi de vreascuri,
și teascuri storc mândria fierului:
în fiece tufiș
se lenevește câte-un șiș,
când în buricul cerului
el, timpul, stă-n genunchi
împriponit de-o stea
. . . . . . . . .
Pe cinstea mea,
ați dat destulă țâță la păduchi!

ÎN CÂRCIUMA LUI MALASTROPU

În cârciuma lui Malastropu
zac muște moarte pe tejghea
Doar una-i vie, dar și ea
își dă obștescul ort în stropu
de vin scuipat pe dușumeaua
din cârciuma lui Malastropu

E fără raze astăzi steaua
și șchioapă de-un picior e masa,
acoperită cu priviri pierdute

E pretutindeni vino-du-te
de jerpeliți, purtându-și casa
în sticlele din buzunare.

Un zid din crâșmă e stropit
cu resturi de mâncare prinsă-n chit
și, pistruiat de muște, are
un altul pete de duhoare

Aicea m-am tocmit hamal,
în cârciuma lui Malastropu
stropită cu acorduri de țambal

Dar am slăbit cumplit,
precum o muche de cuțit
că ideile, ale dracului, mi-au rămas
largi de tot

CEASLOVUL
(pagină de jurnal intim)

I
Am cercetat azi ziuă-n pod
o ladă ferecată, cu canaturi,
cu poze galbene lipite-n laturi,
ce hodinea sub praf și glod

II
Și un ceaslov doar am găsit
mâncat de carii și uitat de vreme
Părea veșmântu-i ponosit
miresme de odăjdii să-mi recheme

III
Modelul florilor ce ochii-ți fură
se zugrăvea pe fila-ntâi
Mai jos se înflorea o scriitură
ce pune folii căpătâi,
împodobind ca un sărut de iudă
colțarul galben și zbârcit…
Și ceasuri lungi am tot privit
de-am descâlcit-o mai apoi cu trudă:

IV
„Acest ceaslov ie cumpărat dă mine,
diaconul Pandele din Văleni,
pă patru lei și șapte bani, iar cine
mi-l va luare îl blestem
să n-aibă parte și nici procopseală…
(Când peana și-a luat-o din cerneală)
să-i putrezească gândul!”

V
…Bătrân și hărtănit ceaslov
uitat de mult pe fundul lăzii goale,
în podu-n care șoareci dau târcoale
Ceaslov bătrân, bătrân ceaslov,
aduci noianelor de ani
întipărit în fruntea albă-a filei
pe-acel ce-a cumpărat lumina zilei
cu patru lei…
și șapte bani

PRIMĂVARA

Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te ivești istovitor de dulce
cu sânii bulbucați zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene

Te stingi încet din mine, iară
sub piept lovește-n caldarâm o minge
și ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară

Alături de mocirlele uscate
ies pomii toți cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare,
spune-mi, oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?
. . . . . . . . . . .
Un orizont pierdut, cu buze roșii
sărută-n creștet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
și mod în primăvară ofticoșii…

STRADA BERZELOR

Străduța noroioasă,
înșiră cășile bondoace
cu varul burdușit ce se desface
și-n poartă câte-o salcie pletoasă.
Sunt pline de mâncare
prăjinile având în vârf grătare
pe care porumbeii se scoboară,
de o înghit și-apoi se duc.
Mioara trage după ea cu sfoară
un cuc de cauciuc.
Bătrânele la geamuri stau de pază
E sâmbătă de dup’amiază
și e senin de tot. Nici pic de vânt.
Puternică la văz, lumina
întinde umbre clare pe pământ
și ies la porți privind cu jind
nevestele, boscorodind,
și iese în combinezon Gherghina.
Se duce iarna de pe-acuma,
cum s-a mai dus și-n alte rânduri;
în colț, o pompă învelită-n scânduri
se scurge-ntruna.
Stau rufe gălbejite pe frânghie
și prin noroaie câinii se miros;
cu păcură de la rafinărie,
se scurge Dâmbul unsuros
la capul străzii sub podeț;
Și ziua-n sălcii dă să fie,
cu ochiul stins și mălăeț.
. . . . . . . .
La Sița-n curte moare-un porc:
(horc, horc).

PRIMĂVARA

Primejdii dulci alcătuind sub gene
mi te ivești, istovitor de dulce
cu sânii bulbucați zvâcnind să culce
pe ei sărut de lut, alene

Și prinde-aevea alăuta lină
s-adune-n strune năluciri de șoapte
urzind unduitor că peste noapte
s-a spart în raze albe luna plină

BILET

Anico,
știi că-n urbea mea
se află-n margini o grădină
cu bănci și cu poteci de tină
Cu pomi, cum sunt în urbea mea.

Aici, tot fel și fel de țânci
lovesc o minge întocmită
din cârpe și din dinamită,
că prea bușește țâncii-n brânci.

Și tot aici e, în boschet,
așezătoarea, știi tu care,
aceea unde fieșcare
tăcut, tăcut de tot, și-ncet

ne-am iscălit cu un cuțit.
Anico, știi că Gheorghe-n vreme
o a zărit, dar nu te teme
că n-are numai el cuțit!

Auzi tu, nu știu încotro
s-or fi găsindă niște cuie,
că am cătat de tot și nu ie
de fel în urbe… Apropos:

Nu trebuie să spui la nimeni
de treaba asta!

ȚAPUL

Simțind că vinele-i se rup,
un țap zări în față-i lup.
De zăpăcit și de buimac
așa-l picni la coadă bâțu,
c-abia mai scoase-un „cuțu, cuțu”,
proptindu-se de un copac.
Și svâc, pe-alături, ochii-i, plânșii!
Dar lupu, cutră și putoare,
întinse mutra-i zâmbitoare
ajungătoare, lunguiață,
și i se proțăpi în față
lăsând cărare între dânșii,
de-o zvârlitură de vătrai;
Zbârlind pe șiră coama-i creață,
se bucură din strungăreață:
– Zi… „cuțu-cuțu”, hai?

ATUNCI – ROMANȚĂ

Era adânc, era tăcut,
picau pe jos andante
foiri de foi, când între noi
l-am rechemat pe Dante.

Eram absurd și spălăcit
și, lighioană dragă,
de ghidușari zburau bondari
zbenguitori, în șagă.

Era o broască lângă lac
micuță și țestoasă
Un stâlp de lemn și telegraf,
vroia scâncind, acasă…

…Și becul a rămas stingher,
în mijlocul luminii…
Trecu în gând, pe lângă noi,
Francesca de Rimini.

Ceva micuț de tot și viu
s-a strâns în carapace,
Năsucă, ai strâmbat din glas
și-ai zis că nu îți place.

ARS POETICA

Cuvântul moare în tăcere
Se abate înjunghiat de vis
și vrea bacșiș și vrea durere,
și-ntinde pumnul drept, deschis

Atâta aur pe icoane
prea în zadar s-a spălăcit,
căci găozarii cu plocoane
abia acum au conăcit

Și-și geme-n sine universul
beția stearpă de hașiș
Mă doare surd,
mă taie versul
cum simți nevoia să te piși.

ÎN TEI

Papaciocari și geanabeți
se-ntoarnă cu ciomege beți
De cap de om un chil de spirt
au gâlgâit în colț la birt
Și-s râgâiți și cârni la bașcă
de după rang, de după gașcă…
îngâdilând la gâlci oboiul
c-așa-i dichisul de-a războiul…
Și geanabeți papaciocari
(să-i trag în rârlă de coțcari)
ți-au căptușit cu bocet ochii,
uda-i-ar râșna babei Dochii…
…Și ce e dacă-n caldarâm
ginii cuvântul gargalâm?!
Sub baldachin de-i baeram,
să știi că-i baeram de săbii.
. . . . . . . .
Gagico, fa, văzuși pe ram?
sunt șaptezeci și opt de vrăbii!!…

PĂMÂNT ARZÂND

Mai ții minte ceața-n gând?
…Răscruci în jos, răscruci la cruce,
și-n ochii negri la răscruce
pământ arzând, pământ arzând!…

Și nopțile ne-au fost întregi.
Întregi au fost și cele zile
când stâncile din șapte mile,
au chibzuit în visuri, legi.

Pământ arzând, pământ arzând…
am ridicat în tine schele,
nu să te urci pe ele-n stele
…Căci stelele nu-s tot pământ?

LA MARGINEA PLOIEȘTIULUI ÎNSERAT
(Înserare)

Sperietoarea ciorilor stă, șleampăt,
în lanul cel răstălmăcit de vânturi
și pârâie cu ghiotura, din scânduri,
scârbită rău de-atât și-atâta cleampăt.

Încet, din urmă, adunându-și pașii
Ion răsare-alături pe cărare
cu mâinile-afundate-n buzunare,
așa cum a gândit că fac borfașii.

Cu fața alungită și plouată,
pe mușuroiu-nvăluit de seară
se-așează răvășit din cale-afară
și-ndrăgostit de cinci femei de-odată!

OF, DOAMNE… CEAȚA E TÂRZIE

Of, Doamne… Ceața e târzie
și nu mai rag tramvaie-n drum
și-s singur sângelui, de-acum,
fugit din zid de pușcărie.

De ce te măsluiești cu cridă
Of, Doamne… Nu pieri… Te-aud…
În ramul primăverii, ud,
se sbate fluturu-n omidă.

Rășina-n vine se-nfioară
Mă arde gâtu. Aș bea un țoi.
Tu-mi visurile de puțoi;
nu dau pe mine-o para chioară.

Și luna, luna, rece-n spații
încheagă nopți cu chiu cu vai.
De ce nu-s, Doamne, un tramvai –
te-aș duce-n mine nouă stații…

OF, DOAMNE… CEAȚA E TÂRZIE…
(Variantă definitivă)

Of, Doamne… Ceața e târzie
și nu se-ncheagă noaptea-n drum
și-s singur sângelui de-acum,
scăpat din zid de pușcărie.

De ce te măsluiești cu cridă?…
Of, Doamne… Nu pieri… Te-aud…
În ramul primăverii ud,
se sbate fluturu-n omidă.

Rășina-n mine se încinge
Mă arde-n gât. Aș bea un țoi.
Of. Doamne… vino înapoi,
căci mâine, peste zori, va ninge.

LA MARGINEA BUCUREȘTIULUI ÎNSERAT

Se poartă fiica Irinuchii
cu ochi albaștri și pantofi de lac,
în care i se oglindesc genunchii
și două pulpe groase de malac.

Adesea, risipită-n fuste,
se-adună din pantofi crescând duios
spre unde are aranjate șuste,
c-un sutien înstrângător la os.

Adesea își adapă fruntea
la umbra unui păr neînțeles,
pășind prin sine și, în parc, pe puntea
împotrivită peste râul des.

…Când trece-așa, întretăiată-n grai
legănător și împlinită-n grații,
regret profund că nu sunt un tramvai
c-aș duce-o-n mine nouă stații!

CÂNTEC ÎNCET

Motto:
,,…o… lala ri o…
la… la
o…”

Stăpână-a pomilor din drum,
a pomilor uitați în drum…
pe lângă-același felinar,
retrec hoinar… hoinar… hoinar

Mi se lipesc, tăcut ivăr
alene funigei în păr…
se duc pe râul prins în tei
lumini prelunge, funigei

Și trec hoinar… hoinar… hoinar
cu pumnii strânși în buzunar
cu șișul singur în carâmb,
pe lângă gardul știrb și strâmb

– Hei… arborilor…

ZO TE CUȘTE

Nu-n negură deasă și ceață
e ceasul când caii se fură
Ci-n tunet pe fulgerătură
dârlogii și frâul se-nhață

Dai… arde fitilu-n pistoale
Aleargă-n coclau herghelie
Și mâine… și mâine-n chindie
ne-adastă muierile goale

Și nu e-n întineri vre-un han
pe mama cârlanilor iute
S-o prinză din urmă când du-te
de-o schimbă în piei de-astrahan

Bătrâne, hei, pleacă-te-n față
Măi, fire-ai să fii de vătui
Nu ești tu acela să spui
Cât ochii-ți de noapte au viață

Atârnă pe limbă răscopții…
Te-apropie bocet de cârlă
Răchita-ți ascunde o târlă
e târlă de gânduri a nopții.

Copita nu tropotă, zbori
că el, căpitan de județ,
ne-a pus scăfârlie-n preț
pe galbeni și arginți sunători

Câmpie, te vâră în zări!
Fii mută, că trecem călări,
fii mândră că trecem alai
noi, hoții de cai!

Către Natalia Pătărău

ADIO,-I ULTIMUL SĂRUT…

Adio,-i ultimul sărut…
Butuci zemoși de crâmpoșele
cu viță tot, cu vână-n lut,
te-au fost mustit din bobi, femeie…

S-au dus în vânt nescrise cărți
prin codrul negru, de câmpie,
de-au clătinat în multe părți
știrbiri, crâmpeie de hârtie.

Adio, dar; ‘nainte mergi
spre dealurile cocoșate…
M-au judecat la tălpi cu vergi
descântece din paișpe sate

dar n-ai știut: cântarea-n roți
și vremea-n crenge nu adastă
E spartul târgului la Moți
și voi să-mi cumpăr o nevastă.

De când era Isus căprar
câmpia mea undind se scaldă
cu scremături și bălegar
să-ngrașe-n aburi jimbla caldă

Ceresc parfum de jimblă caldă…

SAMBĂ

Și, și șina
plânge sânge,
sânge, sânge,
sânge, sânge,
șerpi de sânge

Șapte șișuri
șir de șișuri
plâng tăișuri
șir de poduri
și șuvoaie
de noroaie-n
șir de șișuri
sânge, sânge

jos la ace,
între ace
printre ace
trece trenul
trece trenul
și, și șina
și, și șina
șușotește:
Mort e Gheorghe
mort e Gheorghe
binghibinghii
bungubanga
binghibinghii
bungubanga
bungubanga
bungu, banga
bungu, banga
eșșșșș . . . . . . .

CÂNTEC FURAT

Hei, pumnul meu, în tine-nchizi
scârbos de multe dește
și bezna-n cer se ruginește
și fieru-n lut se ruginește.

Bă, zâmbăreților stupizi,
ce vă chiorâți încoa’ tâmpește,
cu mutre de sudalmă?
S-a spart paharul strâns în palmă
și curge vinul alb pe masă?…

Ce-mi pasă,
ceara mă-si,
curgă!

M-așteaptă-afară iapa murgă
și-am s-o întind fără habar,
să scuip cu mine-n colțuri zarea:
l-am spintecat pe lăutar
și am furat din el cântarea!

MIEZ DE CODRU

Ahaaa… mânia mea,-n buric
aduci prinosul de merinde
la steaua mă-si, strălucinde
minunății de mizilic.

Scrâșnetul orb de buzdugan,
sborșind prin codrul sterp de felu-i
petrece nevăzut acelui
înșirător și vis și van.

Ei și? Deșirătorul timp
te-a înghiontit… Ia dă-l la dracu’.
Să-și urce-un singur gând aracu’,
e ceasul ielelor în câmp.

Râșnește peste el cafea
așaa… și peste trei coline
Râșnește bine… bineee… bineee
Hîhîhăhă – ha-ha hahaaaa…

CÂNTEC SINGUR

Te-am hotărât cu ochii negri,
deci fie noapte-ncercănată!

…rămas departe, printre crenge,
mă cheamă gândul tău de fată.

Le-ai adunat în ochi cuvinte
neștirilor nepângărite…

Tâlhar hoinar, cu văz albastru
și nins pe umeri de clipite,
mă-ntorc, fugit din munți, să mângâi
făptura umbrelor păgână,
ce-alene luna pețitoare
ți-a îngânat-o pe țărână

și nălucirile de sânge
pe valea nopților s-or pierde,
doinindu-ți lin un cântec singur
„Hei, frunză verde…
…frunză verde…”

LA CALUL BĂLAN, CÂRCIUMĂ ȘI HAN

Zicea că i-am vrăjit nasol,
că fac mișto la parastase
…mă tot miram ce-o gâdilase
de-a dichisit-o-n ochi un trol.

Și mi-a suflat-o, mă… de-a gata,
călca-i-ar dricu’ arătarea
Cântai, cântai, dar vezi cântarea
mi-a încălzit doar beregata.

Mă arde sub cămașă coasta,
mă seacă dur, prea dur, abrașa,
sau bă… m-o fi durând cămașa
și eu nu știu nimic de asta.

Sunt șmecher, eu? Eu, mă? Ce zici…
C-așa-mi turnă la-nghesuială
Dar vezi, m-am prins; e pe gineală,
c-o arde-n muscă d-un carici.

M-a uns cu găinaț de zână
și tocmai cine… O cartoafă,
o ștoalfă talciocară, oafă
Ei și? De-o gâdilă… rămână!

Ochitul, vorbele îi put
dar dă-o-n suflet de gagică
. . . . . . . . . .
Ai oasele la tine, Gică?
Te fac pe zece un barbut…

CÂNTEC SINGUR

Mă-ntorc, la tine mă întorc
Doiniri să se-nfiripe!
Se frânge timpul între crengi
în ore și în clipe…

Hei… mâine-am să-ți aduc în ochi
de-mi vei ieși-nainte,
un cântec vechi, un joc de doi
din sânge și cuvinte

Cântări de ocnă și de dor
mă dor și mă adună
Azi codrul tot, tâlharii goi
s-au murdărit cu lună

Mă-ntorc, la tine mă întorc
prin noapte și prin gânduri
Rămân nescriși, în urma mea
copacii, rânduri, rânduri

și calc așa, fără să vreau,
cu tălpile murdare,
pe umbra frunzelor de tei
uitată în cărare

SUB CARUL MARE

S-au coborât doi corbi de sus
în pletele tâlharului răpus
și-au amuțit acolo nemișcați
la fel în pene, ca doi frați.

Și-i curge trunchiul înapoi
amestecat cu ierburi și cu ploi
spre-afundul cald al viermilor de lut
ascuns amarnic și zbătut

S-au coborât încet doi corbi
ca văzul de înnegurați și orbi
Prea des în aripile lor, surori,
sburase cer plouat cu nori

PRIMĂVARĂ

Primejdii dulci alcătuind sub gene
mi te ivești, istovitor de dulce
cu sânii bulbucați, zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului alene.

A prins aevea alăuta lină
s-adune-n strune năluciri de șoapte
urzind unduitor că peste noapte
s-a spart în cioburi albe luna plină.

Încinsă-aprins cu brâu de sânziene
te-ascunzi de după vis învins, iubită,
și dinadins abia te lași ghicită
primejdii dulci alcătuind sub gene…

…Aș vrea să fiu spânzurat de limbă!

MĂRTURIE

Arșița tălpilor
nu ni se mai scurge în trotuar,
căci picioarele ni-s încălțate
nu în pantofi,
ci în cismar.
Umerii nu mai șterg cu umbra
trotuarul,
căci nu-s îmbrăcați în haine,
ci în croitor.

Dar pumnii,
pumnii
își scuipă umbra pe ziduri,
căci pumnii
își scurg arșița printre degete.

Zgâiți-vă, chiorilor, la noi!
Nu-i așa că suntem chipeși?!

PARALIZIE

În miez de fier și-n trup închis
aud cum se rotesc tăceri
de mâine așternut pe ieri,
de somn arhaic, fără vis.

Un cer de gură înstelat
îmi linge sufletul, domol,
din si bemol spre la bemol,
cu raze negre și scuipat.

Se ruginește bezna-n cer;
n-am limbă, n-am, nu pot să-njur,
mi-e somnul greu și port în jur
doar fier și fier și fier și fier.

CÂNTEC DE TRANȘEE

Chircit, păduraru-și svâcnește-n femeie
cu ropotul fugii de ciută
sămânța pădurii-n fetia gemută
a cerului scurs în tranșee.

Mă doare-n ureche un cântec stătut,
câmpia mi-adoarme în nară
și țeasta mi-atârnă spre lună, e seară
și mut se lipește tot lutul de lut.

Hei… viermilor, viermilor. Sunt!
Prea fulguie clipa-n coline…
Sămânța mă doare; sămânța e-n mine
și astăzi m-oi naște pământ.

CÂNTEC MUT

Prin smârcul noroit în valea seacă
țesută-n fire lungi, de tort,
se opintesc căruțele să treacă,
albastre, peste Crișul mort.

Copacii putrezesc încet, în plete,
îngenuncheați de-atâta rod
când greierii căruțelor încete,
ascunși în osii, rod și rod

privirea crengilor jugastre,
nedeslușirile de pârg…
Și tot se duc căruțele albastre
și poate că în zori e târg.

FUG CERBII

Fug cerbii vineți, cerbii,
în nesfârșitul azi,
goniți din munții singuri
chemărilor furtunii…
Ei, hai, hăieți, e vremea,
să ațâțăm tăciunii;
destul fumarăm gerul
cădelnițând prin brazi.

Zadarnic printre crenge
țâșnește din buștean
privirea înghețată,
cu apele-nghețate,
o să ghicească cerbii
când palizi vor străbate
câmpia mărginită
de lună și alean

Fug cerbii vineți, cerbii,
din codrul coborât
iar crivățu-și descheie surd
buciumul și zeghea
și să intrăm în pături
și-n seară pân’ la gât!

GRAI SUPT LA SÂNII CALZI AI MAICII

Grai supt la sânii calzi ai maicii,
strivit în buze te dădură
ca un sărut din gură-n gură,
din jalea mioriței, bacii.

În munții ninși cu ochi cărunți,
goniți în tainice tăceri
de mâine așternut pe ieri,
destul te-am obrocit, în munți.

Adună-ți dintre vremuri iezii
zbucniți, pe care ți-i păscură
în sânge,-n chiote, în ură
Neculce, Creangă și Arghezi,

și-n codrul scorburat de furi,
la cei ce te-au vândut pe stele
în ceas de noapte, printre iele,
Dumnezeiește să înjuri.

Și-apoi spărgând în frunze lyra
să râzi, să râzi, pocnind din dește,
precum ai râs dumnezeiește
în tine, când muri Zamfira.

În munții ninși cu ochi cărunți,
gonit în tainice tăceri
de mâine așternut pe ieri,
destul te-au obrocit, în munți.

Din Eminescu înapoi,
hai, grai de oameni liberi, vină
în frunți ce-au nădușit lumină,
în pumnii noștri mari și goi!

BOALA MOTANULUI
(reluare)

I
Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi,
c-un ochi verzui
și-un ochi căpriu

II
La ora când târâș-grăpiș
zăpada nopții se adună
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună

III
Și-atuncea, șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul

IV
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os

V
Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna

VI
Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi
c-un ochi verzui
și-un ochi căpriu

VII
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc

VII
Jegos și obosit, apoi,
cu mațele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie

IX
Ca-n fața unui șobolan
spinarea să mi-o fac colan,
să scuip, să scuip și-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar

X
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui
și-un ochi căprui

XI
Iar când o fi uitat să mor,
la cârciuma din mahala
sorbită-n cana pumnilor
poșirca acră viu să stea

XII
„Hei… viață, viață…
ieși din cort
hai, pune-mi-te iar pe danț…
te uită…
zace colo-n șanț
motanul mort,
motanul mort..”.

MUNȚII

Bătură în zăpadă lupii
cu pas înfipt, talanți și rupii
în ceasul ăsta, când nu știe
noptirea-n crenge să se împle
Îmi urlă lupii-ncinși sub tâmple
ceas sângeros de haiducie
Muierea mea cernită-n plete
hai, dă-mi paharul plin: mi-e sete!
Strămoșii se rostesc în mine
cu sfârcul asupru-al munților,
tânjit și ars în ochii lor
cu doine prăvălite-n vine…

Pieptiș, ferelnic, drept, pe lături,
în stânca linsă de omături
tot urcă, urcă amărui,
și mersul singur se ogoaie
legat de mâini și de țurloaie
cu funiile vântului

Păroși, înnegurați și goi
încremenesc așa, șuvoi,
la pieptul dur al sfintei doici,
cu scoici în el și ierburi multe,
căzuți în brânci să mai asculte
odată, mările în scoici…

VIN PLOILE

Auziți, rândunelelor joase:
norul sur ca o rață sălbatică moartă
se ducea mai acum
peste ochiul meu, alb-cenușiu.
Și i-am zis să îi spună iubitei
că-i sunt zilei acesteia, pustiu.

Auziți rândunelelor joase:
s-a topit mai întâi
capul alb și aripa cea stângă
și-apoi lin și-a pierdut din vopsea.
Când ajunse departe, pe zare,
norul sur ca o rață sălbatică, moartă,
orb cerului, ochilor singuri,
nu mai era.

. . . . . . . . .

Vin iar jos, printre ierbi, cu zbor tâmp
rândunelele-ntins, după rouă.
O să plouă la noapte pe câmp,
o să plouă…

DE LA VRĂJITOARE

Cu ocazia intrării lui T. Arghezi în Academie

I
Noapte, noapte cețoasă…
…al dracului drumu spre casă
Prundiș zdruncinat, să-ți rămâie
măsele de piatră-n călcâie.
Coptură în țâțe, jăratec în pântec
stă plopul izbit de descântec.
De vrei la vedenii să zbieri,
țâșnesc dintre buze tăceri.

II
„– Mda… dacă găsiși cu cale
să pici la baba, cu parale
Nu mă bucur eu, maică, la omu sărac:
un pol de fieșcare drac
De… să-l cinstesc, muiere,
cu fiertură de stele și fiere.
Mie mi-i da
cât te lasă inima…”

III
Noapte, noapte cețoasă…
…al dracului drumu spre casă.
Glasul pasului urcă-n gâtlej
scâncet de prunc și de vrej
Întunericul, bezna te simte
dincolo de ani și de cuvinte.
Se sting hotare amare
în amintire și în felinare.

IV
„– De… de-a căzut la păcat,
s-a-ncurcat omu? S-a-ncurcat!…
La ce-are baba nouă, drac de drac
ca să-l dezleg și să-l înșfac.
Să n-am parte de zile… și lasă
de nu ți s-o-ntoarce bărbatu acasă
izbăvit, maică, c-ai rămas
durută, cu burta la nas…”

V
Noapte, noapte cețoasă,
al dracului drumu spre casă.
Afundate de-a-ntregul în beznă,
sfârșeală-n genunchi,
sfârșeală în gleznă,
Goniți de sub frunte-n țipenii,
ochii apucă-n neștire vedenii:
Sub felinare striviți câteși doi,
nasoale stătute, nasol…

GÂND

Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
și sunt atâția morți în jur…

CE VIS CIUDAT MĂ STRĂBĂTU AZI NOAPTE…

Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte…
…Ardea spitalul cu bolnavi cu tot
și flăcările sfârâiau în cărnuri
râs alb, cutremurat, de savaot.

Ce râs, ce râs mă străbătu azi noapte…,
ce râs de ziduri prăbușite
strivind sub ele urlete, clipite
și razele căzute ale lunii…

și luna… cum mai fulguia azi noapte
pe străzile pierdute-adânc în vis…
și cum mai fulguia pe cărnuri arse
desfrâu de flăcări și de vis ucis.

Ce flăcări prăvăleau azi noapte
râs fremătat și alb și savaot…
Ardeau, ardeau puroaiele azi noapte,
ardea spitalul, cu bolnavi cu tot

DE-ATÂTEA ORI

De-atâtea ori m-am vrut prin ani,
hoinar…
dar mi se zbat în tâmple, șovăiți,
și sânii tăi ca doi genunchi juliți
și vinul lor amarnic, de Cotnar.

MUTU

Pornise-azi noapte iar să meargă, mutul,
și, Doamne, cum cerca cu talpa lutul
încins de flăcări și umplut de scrum,
s-a încâlcit gemut cu fruntea-n drum.

A tot icnit, s-a încleștat, și iată
se deslușiră-n umbra cufundată
puzderie de Om ce tot se strânge
încet, să-l vază cum borăște sânge.

Și Unul, cu picoru-n plină stradă
l-a-ntors cu fața-n sus, ca să se vadă:
– „Mai dă-l în mă-sa, ca picat în șanț
duhnit, beat mort, și fără nici un șfanț !”.

…Doi șfanți i-au mai rămas de la bodegă
încremeniți în ochii lui de cegă,
dar, Doamne, ei de unde vrei s-o știe,
când cale de un strigăt, e pustie…

CE MAI AȘTEPȚI ?

Ce mai aștepți? Hai, pleacă, du-te…
Câmpia cu plămâni de iarbă
aceleași cântece tăcute
le-ndrugă, veștedă și oarbă

Își tăvălește noaptea-ntr-una
uitarea lutului în sine
și n-o să mai răsară luna,
căci ai pierdut-o, orb, în tine

Același lung și cald răsuflet
în plopii tresăriți, se-ascunde,
ca să-ți arunce, surd, în suflet
un pumn de strângeri și de unde

Se tăvălește noaptea-n tină
și tot nu vezi că ora-i seacă
și tot mai crezi că o să vină
Ce mai aștepți? Hai, du-te, pleacă…

TREC TANCURILE NOASTRE MÂNDRE

taci,
mă aștept să reintru în mine
și vom râde, mândri, împreună
cum nu râdem acum
…trec doar tancurile noastre,
ale noastre!
ale noastre!
să râdem mândri, împreună
și totuși în mine
e-o strună plânsă
m-aștept să reintru în mine
și vom râde mândri împreună
trec tancurile noastre,
trec tancurile noastre, mândre…

CÂNTEC DE TOAMNĂ

Măi, cuțule,
eu sunt Stănescu Hristea,
știi?
Stănescu Hristea, poetul îngerilor.
Cui, ce-i pasă?

Măi, cuțule,
m-am luat prea în serios
cu mâinile de suflet,
așa că-l voi vinde
la talcioc,
să-ți cumpăr pe el, ochii.
Cui, ce-i pasă?…

Am atâta pământ în mine
cât într-un câmp cu iarbă udă.
Nu-l auzi cum sună?
Am adunat trotuarele, toate,
sub tălpi.
La marginea timpului,
lunii îi picau pe jos razele
ca unei hârci.

Am strâns dinții lunii
la marginea timpului,
și mi-am făcut șirag de mătănii,
căci țara nu avea
nici munți
nici timp
nici cer.

Cui, ce-i pasă?…

ANTI ARS POETICA

Foaie verde fir lalele,
din puzderia de stele,
Galaxii, cuvânt, luceafăr,
bolovani în pieptul teafăr,
inimă în piept bolnav
stă luceafărul jilav.
Diamantul în gunoaie
te dospește, te ogoaie,
de auzi voce năroadă;
câini cu Galaxii în coadă,
patimi, vers cuvântului,
câinele pământului…

Foicica macului,
să ne ducem dracului!

ÎNGER VERDE

Tu ești bătrân, mă, îngere!
Surâsul a-nceput să-ți sângere
și fulgii aripilor moi, de jad,
frunze moarte gem și cad
Gingia peticită surd cu dinții verzi,
în gândul meu nu ți-o mai pierzi
și pașii tăi de vis și de bătrân
în mine, moi, nu mai rămân
Dulci nădușelile reînflorite
din porii verzi ai pielii de argint,
în nări, în sânge, în clipite
nu mă mai mint

De piele dezbrăcat, tu, îngere,
mușchii n-au să îți sângere
nici beznă verde și nici lut
ce-ți este peste ei sărut
…Gol, dezbrăcat de piele și de vis,
te-ai naște poate-n gând ucis
și vine moi și ciufulite
ți-ai pieptăna cu mâini ghicite
Mâinile verzi, prelunge moaște
de patimi dulci și pământești

…Poate că Domnul nu te-ar recunoaște
crezând că ești…

AȘTEPTARE

Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele,
își amintesc pașii din ele.

Surâsul tău amărui, funigel
plutește-n amintiri, stingher.

Furi azilnici se scurg
în cenușa vărsată de-amurg,
fluturându-și cenușii comorile
Monezi cad din turn orele
pe-acoperișurile sticloase și se duc, se duc

Nu știam că merg prin materie năuc
și că iarna își flutură cenușie
tăcerea stridentă; strada pustie.

Nu mai vreau să vii.

Se surpă schelării și cad
aiurea, cu trosnet surd de brad.
Zidurile rămase departe
își răvășesc în mine ferestrele sparte.

Liniile se despletesc și curg
în cenușa risipită în amurg
și vântul rece, vântul oarecare
monezi de aer zvârle pe trotuare.

Copacii te-au pierdut din ramurile goale
frunză hohotită, pe șanțuri, canale
Privirea ruptă de pleoape către ei
ca niște funigei plutește, vineți funigei…

Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele
își amintesc pașii din ele

CÂNTEC ÎNSERAT

lui Mihai Eminescu

Nu privi la cel jugastru
cu frunzișele întinse,
înmuiate-n vin albastru,
albăstrit de stele stinse.

N-o să-ți pună niciodată
calda frunzelor neștire,
nici surâs pe buze, fată,
nici cuvinte în privire.

Din frunziștea lui măiastră
ruptele, albastre lamuri
nu sunt depărtarea-albastră,
depărtarea frântă-n ramuri.

Hai, iubită, din poeme
vom fugi cu pas de iele
într-o margine de vreme.
…Timpu-i cimitir de stele.

Râuri străbătând tăcerea
cu pumnale reci, de apă,
vor tăia spre nicăierea,
între vis și cer, o pleoapă

și or sparge-ntrânsa soare
și-or aprinde-ntrânsa lună…
…râsul gol de oarecare
îl vom râde împreună.

Ațipirea din înaltul
leagăn brațelor de hidră
ne va curge unu-ntr-altul
ca nisipul în clepsidră.

Ah, ce-om râde împreună,
vor pica pe noi, pe șoapte,
raze din gingii de lună,
dinți de lapte, dinți de lapte!

Din gingii căzuți, de soare,
aur – dinții hârcii hâde
ți-i voi prinde-n pălmi odoare.
Ah, ce-om râde, ah, ce-om râde…

Adormit în hău albastru,
albăstrit de stele mute,
nu privi la cel jugastru
cu frunzișele tăcute.

*** [Palindrom]

Dus aici bețiv opal
Lapovițe bici asud
Dur, o vietate, cal –
La cetate – inor ud…

AMIEZI DE NOAPTE

Vin vremuri roșii, de răscoală,
să împle vârf privirea goală
mocnind din codri și din stânci
căușul ochilor adânci

Iubito, fumegă din mine
reci ruguri sterpezite, line,
în tâmpla străzii, brumărie,
un cântec surd de pușcărie

Mi-s vineți ochii cum sunt cerbii
goniți de la ospățul ierbii,
sătui de noapte și de vis
de dor ucis, de vis ucis…

Vin vremuri roșii de răscoală,
cuțit să-mi vâre-n palma goală,
frunziști din ramul strâmb și drept
să mi le svârle ude-n piept

…Se răsucește-n somn orașul
și jar de stele, cu făgașul
stă aruncat, al nimănui
sub cerul adormit, verzui

și dube cenușii, gonite
ca ochii vineți din orbite
opresc în șanțuri, în amiezi,
râs înnoptat de huhurezi

Și, în amurg de noapte sură,
zac trupuri făr’căutătură
în șanțurile străzilor,
cu țărna strânsă-n pumnii lor

Dar udă, peste cei din șanțuri,
noptirea joacă-albastre danțuri
și hoiturile din noroi
s-or ridica, în rând cu noi

Cu plumbii sângerați în ceafă,
vor arunca din gura, cleafă,
pe tâmpla străzii brumării
un cântec surd, de pușcării…

1956

CÂNTEC DE LEHAMITE

Poezie, târâtură de cuvinte,
soarele nu poate să mă mintă,
soarele nu minte…

Pașii ăștia înfundați în beznă
până la genunchi ori pân’ la gleznă
tot mai duc ei prin noroi, prin tină
trunchiul plin de viață și lumină

Ce îmi pasă dacă-ntinsul
poartă-n brazde oase, țeste?
peste nopți și peste zile
nu sunt eu cel mort, învinsul…

Dacă codrul verde plânsul
nu și-l mai adună-ntr-însul
ci doar lupii arși de foame,
haita dorurilor mele
va mușca din cer, din stele
scorburi negre și icoane

Gura dragei de e arsă
de chemare neîntoarsă,
de sărut nepus de alții,
ce îmi pasă? draga-i moartă
și la cap brazii, înalții
îi doinesc drum vechi, de soartă

Poezie, târâtură de cuvinte…
Numai soarele nu poate să mă mintă,
soarele nu minte!

CÂNTEC DE LUNĂ NOUĂ

Încet, sub pașii ceasului venit,
se șterge, sur, noptirea-albastră
…și tot mai e ceva neîmplinit
și singur, în iubirea noastră…

Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând,
de îți răsună în ureche
pe după cețuri luna lunecând

Neliniști vechi, și glasul lor hoinar
spre neștiut încet ne mână
Ne-oprim o clipă… apoi mergem iar
prin ceața udă, mână-n mână

și văzul tău pe piept îmi suie
ca un paianjen beat. Și nu îmi spui
că mi s-a prins surâsu-ți amărui
de buze, fată amăruie

Chemările ne scutură în sân
durut zornăitoarea salbă…
. . . . . . .

Și de-aș fi fost copac bătrân, bătrân,
tu ai fi fost o frunză albă

sau poate înserarea.

DUPĂ PLOI

Aruncă-ți văpăile negre din gene
hotarul din tine și mersul alene,
dă-mi mâna și hai să fugim din hotare
copila mea dragă, e soare, e soare…

Noroiul cărării de-ți scuipă despoiul
nu pasul ci ochiul ți-atinge noroiul
și nu-ntoarce geana să vadă, rebel
cald sângele nostru cum tremură-n el.

genele
Privirile dacă ți-s arse de soare
nu ochiul ci drumul sub talpă te doare
și nu-ntoarce geana să vezi prin noroi
nici umbrele noastre cum fug după noi.

Dă-mi mâna și hai să fugim înainte
copilă mlădie, copilă fierbinte
La capul cărărilor șerpuitoare
e soare în ierburi, în ramuri e soare…

ATUNCI – ROMANȚĂ

Era adânc, era tăcut,
picau pe jos andante
foiri de foi, când între noi
l-am rechemat pe Dante.

Eram absurd și spălăcit
și, lighioană dragă,
de ghidușari zburau bondari
zbenguitori, în șagă.

Era o broască lângă lac
micuță și țestoasă
Un stâlp de lemn și telegraf,
vroia scâncind, acasă…

…Și becul a rămas stingher,
în mijlocul luminii…
Trecu în gând, pe lângă noi,
Francesca de Rimini.

Ceva micuț de tot și viu
s-a strâns în carapace,
Năsucă, ai strâmbat din glas
și-ai zis că nu îți place.

CÂNTEC DE LUNĂ NOUĂ

Rănit de liniști, taurul albastru
a presărat încet iubirii noastre
cu urmele copitelor lui albe
întinsul vechi al stepelor albastre

Dar îngerii îndrăgostiți de tine
îl ferecară iarăși în belciuge
…și de-ai închide ochii strâns, aeve
l-ai auzi în depărtări cum muge.

CÂNTEC VECHI DE LUNĂ NOUĂ

Ieșise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar seara grea de stele și de lut
ardea pe străzi și nu l-am cunoscut.

În felinarele cu iz de scrum
ochi de pisică-mi licăreau în drum
și pasul greu mi se-așternea nătâng
…și fluieram, așa, ca să nu plâng.

Dar tot credeam că poate viermii moi
nu cresc în ochii mei pustii și goi,
nici în surâsul meu nedăruit
și tot credeam că poate n-am murit.

Ieșise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut și, gol de gând,
trecu așa’nainte, fluierând.

CEAS SURD

„Ea n-a venit și nimeni mireasă
nu-mi va mai fi soție”
Ady Endre

Am așteptat întâi, să se usuce bine
noroa’ele și nopțile din mine…
Dar palma fierbântată-a rechemat în ea
garoafa înflorită-n coapsa ta
și buzele încinse-au vrut în ele
sărutul cu arsuri de stele.

Tu goală-mi aiurai în piept
cuvântul mort, cuvântul cel nedrept:
„– Ce-s patimile arse toate-n tei?…
…și fericirea toată, toată… ce-i?”

– Poate privirea ta cu unde line
străluminată până-n mine
Poate uitarea ce fărâmă
potecile cu mers de râmă
intrate-n orele târzii…
…ori poate mersul tău când vii…

Am așteptat apoi, tăcerile să vină
cu aiurarea lor de taină și lumină
cu noaptea destrămată, calmă
Dar orele mi se rostogoliră-n palmă
și buzele-ngâimară-n ceasul surd, un cânt
din vorbe-amestecate cu pământ.

PROPOVEDANIE

„O Doamne, cum îmi fu ciudat
pe lângă inim ‘ „
B. Delavrancea

Cazi vărgiuă ‘n genuche și te rogi
la urmele păstrate în arire
Au fost umblând cu chipuri de inorogi
jivinele pre ceia hire

Au cine mândru-aice, mânu-le
den seara cea de gios
supt luni de cridă?
Au cui în rugăciune, mânule
se-mpreunară cu venim de-aspidă?

Văzum cum iar la verdele pământ
de-a-valma turmele de inorogi
la morții hodiniți de chinure,
ce sunt…
O, vărgură ‘n genuche să te rogi!

CÂNTEC DE LUME

Toată frunza-mi zice lotru
c-am furat un ram din codru…
Câmpu-i nins și tot mi-aș duce
dorurile-n el, năuce,
dară nopțile-nstelate
i le ține lui pe toate.

Tot aș sta și tot mi-i modru.

Înserarea-mi zice lotru
seara cufundată-n moină,
c-am furat din ea o doină
ce-am cântat-o în neștire…

Numai mândra-mi zice mire…
…dar la capul dragei mele,
plop își urcă frunza-n stele
vântu’ de-l îngână-n ramuri,
plopul alb cu noaptea-n ramuri.

FABULĂ

I-auzi, frate!
Adâncate
între coapse
zac căscate
nedințate
râturi moapse
…asta-i totul
(coapsa, botul)
Mai încolo?
Somnoroase
Piei și oase…
I-auzi, soro!

Luna vinde
raze, dinte
nopții care
nu le are
(coapsa, botul)
…ia pe ele
numai stele…
Asta-i totul!
…peste zare
cumpărare,
târg și vinderi
pe întinderi.

Morala:
Totdeauna
curvă-i luna…

LA IEȘIRE DIN LUCARNĂ

La ieșire din lucarnă,
câtă sticlă, câtă iarnă…
Geru-i cu sugrumătură
de îngheață flegma-n gură.
Plopii-s deșelați de ramuri.
Lamuri reci sticlesc în geamuri.
Numai unul n-are parte,
căci fereștile-i sunt sparte,
cap și trunchi atârnă-n ele
fremătând din giurgiuvele,
întorcând privirii calde
ochiul spart în trei smaralde,
lins cu cetini, să se-ntâmple
vinul șiroit pe tâmple.

În zăpadă geme veacul…
…l-a scuipat, în suflet, dracul.

***

Ai văzut, frate Isus?
Cade iar o stea, de sus…

Gura-ntinsului de tină
mușcă sfârcul de lumină.

Gându-n noaptea asta, lungă,
pân’la tine să-mi ajungă:

Mâna ce-nchinase lutul
strânsă, caldă ca sărutul;

Coasta suptă, sângerată
împlinită-n sân de fată;

Șoldul ce-l mânjiră bunii
alb și pur ca șoldul lunii;

Pulpele, la subțioară
umede ca de fecioară.

Lămâiță de mireasă
frunții tale, ne-nțeleasă.

Vin de nuntă, clipei clare
urma crucii pe spinare
. . . . . . .
Ai văzut, mireasa mea?
Iar a mai căzut o stea.

SILE CEL VECHI

În noaptea ceea, Sile fusese spânzurat,
fără molidva popii și fără lumânare
Cădeau grâiele albe, în drumul meu, arare,
din coasa lunii hârbă, întoarsă peste sat

Venisem dintre paltini horbocăind pe uliți
către aceleași drage ferestre, pâlpâite,
să fur stăpâna casei, uitată-ntre clipite
când ceasurile oarbe se coborau din suliți

Și nu-ți bătui, mireasă, cu pumnul în uluci,
de trei ori înțelesul de taină nunții tale…
…tu-n nerăbdarea serii, îți adăstai în cale
tâlharul să te ducă în paltini, la haiduci.

Priveam uimiți la uliți, râdeam încet la coasă,
întoarse câteși toate de-a valma în ureche
Și nu știam că Sile, în noaptea ceea veche,
se legăna alene în șbilț, cu limba scoasă.

PRELUDIU ÎN SI

Lustra joasă orb și-a rătăcit lumina
pe gravura lui Ravel și Debussy
și șarpele din mâini mi se oprește-n Si
și se oprește fremătând, pianina;

Surd, tăblia coboară până-n clape
tremurând în Si îngână /adună/
– locul ei
făptura ta de somn, plutind în funigei
pe-acest sfârșit de stele și de ape.

Cântec spart veghează încă, în odaie,
Dansatorii încă nu s-au deslipit
și încă, brațul cel străin e-ncolăcit
de cingătoarea ta ce se îndoaie.

Pete pe tăblie, pete moi, de sânge,
își ghicesc haot conturul tremurat
cum umed brațul îți zdrelește sânul dat
și te adună-n coapse și te frânge.

Ape murmură în cărnuri și în oase…
Albă, /te desprinzi/ vii din umbra
răsturnată-n prag,
ca și de-atâtea ori, să-mi spui că îți sunt drag
și să îmi lauzi mâinile nervoase.

Hai, iubito, spune-mi, spune-mi înc-odată:
șarpele din mâini, oprit în Si era?
/… Ca o frânghie umedă în lustra grea/
frânghie galbenă și udă-n lustra grea
/se clatină lumina atârnată…/

CÂNTEC DE LUNĂ NOUĂ

Să-ți mai sfârșesc povestea cu hoinarul
care-și furase nopțile, pe rând?…
Ei… pe surâs petale moi, de lună,
îți cad și nu le mai aud căzând

…și greu ce-ți e… și mâinile-ațipite
ți-alunecă din poală-atât de dulci…
Ți-am așternut în ochi
un pat albastru…
Hai, vino, somnoroaso, să te culci.

POPAS

…și nu mai râvnesc nerostitele fumuri
din rug, să le smulg
ca pe-un schiptru de domn
Călcâiul îmi sângeră încă de drumuri
Prea vin de departe, din somn…

Ci lasă în poala ta caldă, să vie
făptura mea vie și glasul ucis.
Mi-ești dragă, femeie. Și noaptea-i târzie
să plec mai departe, spre vis.

***

Ascultă-mi mâna, iarbă de armindeni,
cum te mângâie cald și drag pe pântec,
o, verde pur, țâșnit de pretutindeni,
din ziduri și din brazde și din cântec…

La noapte poate, în ultimul răsuflet,
cu luna coborâtă lin pe mururi
un pumn de-arginți ți-oi arunca în suflet.
Dar, cel de-acum, te voi iubi de-a pururi.

Ascultă-mi mâna, iarbă de armindeni.

***

Când ai plecat
soarele-obosit căzuse-n brânci pe frunze
și copii cu ciorapii-n vine
mai băteau mingea pe stradă

Când ai plecat
mi-ai cerut o floare din salcâm
și eu am râs zicându-ți
că florile sunt găinaț de zână

Când ai plecat
dintr-un megafon răgușit
curgea o romanță
și tu spuneai că-ți place tare mult

După aceea s-a înserat

RÂUL

Rămâi așa și reazămă-ți obrazul
de gândurile mele pământii
…E-atât de tânăr râul astă seară
și crengile de apă-atât de vii!…

Se duc prin seară, dincolo de arbori,
chervanele de fum molâu și tâmp
Rămâi… Vor dezveli și pieptul negru
și trupul codrului, sculat din câmp.

Și plăsmuiri absurde, de lumină,
vor curge-n lungul malurilor moi…
Ce chip ciudat de a muri e clipa
ce dăinuie-mpietrită-n noi.

Se duc prin ore, dincolo de arbori
chervanele de fum plutind, molâu
Rămâi așa, să ascultăm cum luna
se sfâșie în pietre, jos, pe râu

LUI TUDOR ARGHEZI

Te-ai oprit?
te-a străpuns vegetal
gâlgâit, ochiul supt, de telal
să-l mângâi
să-l răsfeți în urechi:
– Haine vechi cumpărăm!
Haaineee vechi…

Pântecul ți-i jigărit,
ghiorțăiala te-a ghicit.
Inimă… n-ai pălălaie
de vânzare, vreo bătaie?
Suflete, nu-ți vinzi tu, frate,
gândurile dezbrăcate?
Că nu m-oi ținea abraș
dacă-i mai căta cumvaș
în bocceaua ta cu stele
vreun tăpșan fără pingele
sau vreo gârlă ruptă-n coate,
să le arvunesc pe toate.

Țoalele de mucava,
fieșcare o para.
Țoalele de-azur și tină,
o scatoalcă levantină.
Țoalele de om sărac –
candel, mied și cozonac.
Cade lung
colcăit vegetal.
Pe trotuar, strigăt stins de telal.
Tot mai stai pironit?
…să plecăm!
– Haine vechi,
haaine vechi cumpărăăm…

ALT CÂNTEC…

La ce mai tresar din clipite
Fereastra… nu-i nimenea, nu-i…
s-aștearnă văpăi logodite
pe scoarțe, albastru, verzui.

Și zorii la ce-i mai ascult,
verzui, cum se crapă în zare?
Pe laviță doarme de mult
ecoul păstrat în ulcioare

și surd răsucită-i în lacăt
tăcerea… La ce iar… și iar,
când vântul se sprijină-n treacăt
cu mâna pe clenci, mai tresar?

RITM MOLCOM

… Ondulele limpezi coborâte-n sânge
și steaua aerului nu se răsfrânge…

Prin zborul cocorilor, iată
privirea te așteaptă filtrată
Pașii tăi îi aud și tu nu vii
cu liniștea suplă a marilor fluvii.

Lângă copacii de marți
lângă copacii de miercuri
lângă copacii de joi
lângă copacii de vineri
O, pașii tăi limpezi și tineri!

***

… și roțile reci sacadate pe șine
sfredelul acesta… tăcerea aceasta…

iar voi privi câmpul negru
agățat de fereastră…

Dar umbrele-acele pe caldarâmele reci?
…ciudate și gingașe ca o meninge…

Departe-n târziul nopților vechi
și fereastra ta se va stinge.

AU FOST OAMENI MULȚI…

Au fost oameni mulți cu dulăi
și cu care,
o știu după urmele mute din drum.
Țărâna-i crăpată de arșiți stelare
și munții ridică șuvițe de fum.

Prea tace tăcerea nespusă, adâncă
…iar tu, pumnule cald,
stai încins pe prăsea.
Vulturii sting zboruri
din stâncă în stâncă
și trebuie să se întâmple ceva…

***

O, țară a moților,
te-am ridicat la gură ca pe-o bărdacă,
dar bătăile inimii
mi-au picat ca niște frunze
la marginile tale.

Poate că era toamnă târzie,
ori poate că nici nu se pârguiseră strugurii…

PORTRET

Orfan de vise treze, suflete scremut,
băltoacele cu ochii teferi
te odihniră, când să fii nu ai putut,
colindătorul de luceferi

Aripa de tărie-ngemănată-n nori,
tu ți-ai julit-o doar cu gândul,
căci șchiopătat ți-e zborul și lipit de flori
și mied dulceag îți este cântul

Aleanul leșios pe care stins l-ai strâns,
nu patima iubirii strânsu-l
și-n țărna unde morții gem în ierbi, nu plâns
de-nvingător îți este plânsul

Păstrează-ți în petale firavul tău zbor
și-ntreagă mierea ta și vinul;
prea ești aidoma albinelor ce mor
atuncea când își pierd veninul.

CÂNTEC

Lumina surâdea pe ierburi și pe ramuri
cu-alaiul ei de foșnete și lamuri
în care îți afunzi uitarea și te pierzi.

De ce-au mai nălucit
în calea mea târzie
și fruntea ta-n zulufi de umbră vie
și ochii tăi, ca doi păianjeni verzi?…

PROPOVEDANIE

Oameni buni, pentru numele lui Dumnezeu,
unde sunt vechile mucuri de seu?
Dar opaițele ca niște ochi de cucuvaie?
Și unde este vechea pălălaie?…
Popii și frații lor mai mari, sfinții,
și-au descheiat gura și dinții
și toate țarinile, toate ostroavele
și-au deschis la fila a șaptea, ceasloavele.
Că acolo unde glăsuit-a împăratul David,
oameni buni, știuleții porumbului se deschid.
S-au mai adus și moaștele lui Vasile
făcătorul de blajinătăți și mile
și s-a mai adus
și o bucată din lemnul crucii lui Isus.
D’apoi că toaca și cloapetele de la schit
și cloapetele florilor ce încă n-au putrezit
or să bată în dungă două săptămâni
să-nduplece seceta, oameni buni.
Măcar să mai fi venit Rada și Tinca,
să scurme arsura din piept, cu opinca,
ori măcar fătălăul cu solzii la dește
să-ți zgârie sufletul, hoțește,
că tot nimica nu se-alegea, nici gândul,
din balega menită să-ngrașă pământul…
Mioara cea blândă aduceți-o la jertfelnic
și junghierul și morții rânduiți la pomelnic
iară să cerce, cei ce-au rămas,
dacă se lipește bănuțul de iconostas
ori dacă plumbul topit capătă asemănare
cu chipul și trupul da fată mare,
ori cu urechea lipită de piatră
să cerce cățelul pământului dacă mai latră.
Și-apoi, oameni buni, putem purcede
care cu cântecul, care cu ruga, care cu ce crede.

Dar unde e vechea pălălaie
care stârnea nourii să ploaie?

POEMUL MAHALALELOR

„se prind de mâini și se desprind
și bat pământul…”
COȘBUC

Vai!…
Mahalalele vechi și triste,
cu casele poticnite în stradă,
cu femeile ghemuite pe prispe
să adulmece, să audă, să vadă.

Și ferestrele ce pâlpâiră
ca niște candele fără icoane…
. . . . . . . . .
„– Mi-e frică, țață Zamfiră…
– Ai să crapi, Linco, de foame!…”
Vai!
Anii mahalalelor, vechi și triști,
cu clipele tocite și rare,
cu liceeni palizi ca niște Criști,
prelinși pe sub felinare

și gândurile ce se zdrențuiră
ca noaptea și ca veleatul
. . . . . . . .

„– Uliu… ce urât! Țață Zamfiră…
– Ce-ai, fă, cu băiatul?…”

CHLOE

Pe câmpul cu greieri și noapte
mirezmele verzi își răspund
pe câmpul cu greieri și noapte
ceva a zvâcnit în afund

și s-au destrămat peste ierburi
maramele moi de tăcere
și s-au destrămat peste ierburi
și poate c-a fost o părere

dar câte fâșii sfâșiate
de verde și negru aprins!
și câte fâșii sfâșiate
aevea plutiră-n întins

Când greierii toți se porniră
zvâcnise și-afundul genunii
când greierii toți se porniră
să secere holdele lunii

nu-i nimeni… visează-nainte
tăcerile strânse-n mănunchi
nu-i nimeni… visează-nainte
mai am să-ți sărut un genunchi

ORA CULORILOR

O, sângeră culorile, Matisse,
așa cum și în tine sângerau
E ceasul lor durut, ucis
și n-am nici bani măcar să beau

Și iar voi atârna de un răsuflet
în mine orb, noptirea toată
s-o peticesc cu petice de suflet
și cu hârtie colorată…

***

Pe unde, prin ce stepe
mai hoinărești noptirea?
O, au clipit pe zare
și zorii și privirea

dar chipul tău de-atuncea
și noaptea lor adâncă
fântânile din suflet
le mai păstrează încă

Pe unde ești?… De-acuma
poate-ai sorbit din Lethe
…ori poate mai ‘nainte
în cale, ți-a fost sete?

***

Pe noi, zorii
și amurgurile
ne strâng în platoșe

Nouă, zorii ni se încolăcesc
după grumaji
ca niște lanțuri

Nouă, amurgurile
ne încolăcesc gleznele
ca niște lanțuri

Doar pământurile nopții
ne-au mai rămas,
doar pământurile nopții

Nu ne sărutați pumnii,
căci ne sărutați sângele!

CÂNTEC DE IARNĂ

Noaptea a nins peste câmp cu pământ
Tu unde ești, în ce gând?

Crengile zvelte și goale în bezne
dansează întruna…
Uite-le sânii, uite-le glezne.
Noaptea a nins peste câmp cu pământ
și crengile zvelte, și goale, cu luna
lunecă negre și-aiurea, întruna
dansează întruna

Tu unde ești?
În ce gând?
frunzele negre-ți căzură
cu toatele, oarbe-n căutătură?

Ah, de-ar mai fi în adâncul schilav și urât
doar o creangă cu roadele pline,
să m-adun, să-mă-ntorc și să vin iar la tine:
– „Na un măr!”… și atât.

CÂNTEC DE CER ALBASTRU

Nunta lor era nunta noastră
în pădurile cu brațe incendiate de flăcări albastre,
căci ochii le erau împodobiți cu uitări
cu vulturi
cu ereți
cu șoimi
cu bezne.

Femeie zveltă ca o troiță la răscruci,
amurgul ți s-a prăbușit lângă glezne.

O, nu-i citi amurgul scris între brațe,
drumule care treci și te duci,
drumule cu privire albastră,
căci ochii le erau împodobiți cu uitări
cu vulturi
cu ereți
cu șoimi
cu bezne

și nunta lor era nunta noastră.

***

Ah, și beția de salamandre
ce-adulmecă luna, nebune.
La ce bun?…

De aș fi iertat sufletul tău pământesc,
tu tot n-ai fi știut cât te iubesc
și dacă ți-aș fi-nroșit cu cuțitul
salbă la gât,
că eu sunt cuțitul tu n-ai fi știut

la ce bun
beția de trestii
pe care lacul și le înfige în pântec?…

Ah, salamandrele-adulmecă luna
dar tu, care treci totdeauna,
tu ești cântec, nu lebădă.
Cântec.

CÂNTEC DESPRE DOJA

Care, cum a rostit cuvântul,
a dispărut cu noaptea și vântul
iar ochilor le-au mai rămas să vadă
doar urmele lor umede-n zăpadă.

Unde s-au dus?
De ce s-or fi dus?
De ce au rostit cuvântul nespus?
Departe, sub noi,
între huile și antracite,
gem stelele carului mare stâlcite

O, nu rostiți cuvântul acela știut!…
E iarnă în patima lutului mut
și peste amurg a nins cu fulgi roșii
…paștele crucii și cristoșii!

POEMUL VIERMILOR

Se sărutau cu glasurile, poate,
și au pornit mai departe, tot mai departe
dar s-au atins cu spinările către orizonturi,
cu spinările de stelele coborâte

Culorile deveniseră grele;
le apăsau umerii
ca o povară
și mai întâi au lepădat albastrul

se sărutau cu glasurile, poate,
și au pornit departe, tot mai departe
dar oboseala le atârna de pleoape și de nări
asemenea mirosului de soare întunecat

Sunetele deveniseră grele;
le apăsau gurile
ca o rană
și mai întâi au lepădat cântecul

Dar ei au pornit mai departe, tot mai departe
și inimile lor fulgerau, din când în când

Apoi caii albi, ce păscură
umezeala ochilor și frăgezimea obrajilor
și vigoarea mâinilor și zborul călcâielor…
Dar ei au pornit mai departe, sărutându-se poate

Câmp negru… ierburi negre…
și hergheliile cailor albi
ca niște pete de tăcere

***

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo și sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai
Poate ceva despre crengile și apele care ți-au cutreierat
nopțile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai

Mă jucam cu pălmile în zulufii tăi
Erau tare îndărătnici
și tu nu mă mai băgai în seamă

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai
Poate doar așa, de tristețea amurgurilor
Ori poate de drag

și de blândețe
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai

Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam

CÂNTEC PENTRU CRĂPATUL ZORILOR

Cu amurgul, ai căzut, din crengi ca un măr
copacii s-au prăbușit peste umbrele lor
Peste tot e numai pământ și pământ și pământ
Gândul nu mă mai știe cum sunt

Ah, de-aș putea
să te iubesc
fără amintiri!…
Cin’ ne-ar mai ști între-atâtea neștiri?

…degeaba se-alungă-napoi și-napoi, pătimaș,
câmpiile moi, câmpiile reci de sub pași…
tot mai aud prin întunericul șerpuitor
pietrele-n lut cum se dor

Hai, vino!…
De-acolo, departe, sub dungile vechi de pământ
te-adăst în lumini să te-aprinzi, să te pierzi
…Peste tot e numai pământ și pământ și pământ…
Gândul nu mai mă știe cum sunt
dar ți-oi aprinde, în pălmi, flăcări verzi…

CÂNTEC DE DOR
(variantă)

Mă culcasem lângă glasul tău
Era tare bine acolo și sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai
Poate crengile și apele ce ți-au cutreierat nopțile
Sau poate copilăria ta care-a murit
undeva, sub cuvinte

Mă jucam cu pălmile în zulufii tăi
Erau tare îndărătnici
și tu nici nu mă știai

Nu-mi mai amintesc de ce plângeai
Poate doar așa, de tristețea cântecului
Ori poate de drag
și de blândețe
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai

Mă culcasem lângă glasul tău
și te iubeam

CÂNTEC DE GHEȚURI

Și brațele tăcerilor vor fi-nceput să pregete…
Mișcările mi s-au oprit în pălmi și în degete.

De acum, neștiutele, albele pale
își vor chema renii lângă genele tale.

O, nu-ți conteni cântecul drag și ninsorile
când m-oi întoarce, odată cu zorile

să-mi încălzesc la glasul tău legănat și stingher
mâinile încremenite de frig, pe jungher.

FOAIA DE JURNAL

În fiecare ramură, în fiece trunchi, ți-am clădit câte-o biserică
dar atâtea ziduri și ziduri în beton te înferică
Copacii sunt din ce în ce mai rari în țara de jos, în țara de sus
și tot nu pricep de ce nu-l mai urăsc pe Isus

Orga privirilor lui s-a frânt în colinde
„Ne dați, ori nu ne dați, ne dați-ne dați?” răsună, se-ntinde
Dar pe străzi nu mai este nici iarnă, nici vară;
oamenii își poartă surâsul ca pe o povară

În fiecare ramură goală ți-am clădit câte-o biserică,
– un cuib al păsărilor ce se întorc, se-ntunerică
Dar au crescut zidurile de beton și furnalele ‘nalte și grele
proptind cerul cu îngeri, de ele

Peste noapte veniră și mâinile lui Isus și mă mângâiau
Poate că strigasem smintit: „Închină-te, închină-te!”
Dar nu mă auziră, sau poate că nu mai erau
când m-am trezit, cu coastele de sub inimă vinete

Dați-mi brazi tineri! Doi brazi tineri! n-auziți cum vă spun?
Nu, nu atât de mari, nu vreau pom de crăciun
Vreau brazi tineri, fără munți, fără soartă,
s-aud zgomotul cuielor, când au să-mi bată în poartă!

AȘTEPTARE

Vuiește codrul atârnat de cetini
și s-a cuprins în vâlvătăi albastre
În noaptea asta s-agățați, prieteni,
securile și steagurile noastre.

Miroase-a ars și-a lună firul ierbii
Surâs, Crai Nou își sângerează buza
…Și fug înnebuniți din codru cerbii
pe ulițe la Sarmisegetuza.

1957

VÂNTUL, SFÂRTECAT DE BOALĂ

Vântul, sfârtecat de boală
îmi atârnă greu în mâini
Plâng și plâng de oboseală
colindând din câini în câini

Și-mi smucesc din colb călcâiul…
Pasule, de ce rămâi?
Poate-i drumul tău, dintâiul,
ce-ți atârnă de călcâi

Fălcile cu scrâșnitură
mi le strâng și-n van asud
doar scrâșnitul surd, de ură,
al măselelor l-aud

Nu-i cântarea cea mlădie
cu vedenii vechi, de mit
…Cântule de drumeție
te urăsc că ai murit!

CÂNTEC

Vinule, de ce ești trist?
Ea, acum, poate că cere
Frunzelor îngenunchere
Troiței din somn, pe Crist

Uite, lavița de ieri
noduroasă și nebună,
așternută-i doar cu lună
cu bărdace… cu tăceri…

Fierul plugului, olog,
Poate chiar în noaptea astă
dezveli, din lut, o țeastă
și-un corn viu de inorog

Poate ea a tresărit
cine știe? cui îi pasă?
…s-a visat în somn mireasă
și-a crezut că a murit

Lavița de ieri, acum
lună țipă și bărdace
Cine râde-ncet și tace?
Cine s-a-mpletit în fum?

Poate de pe-uluci de fier
vor chema din nou, cocoșii,
turmele de bivoli roșii
ațipite lângă cer

Pleoape vinete, de Crist,
vor cădea, și-au să se sfarme
Ea acum poate că doarme…
Vinule, de ce ești trist?

CÂNTEC

Nu se mai zăresc de albe
chiciurile de lumină,
când te-afunzi cântând ‘naintea
pașilor ce au să vină

nu se mai zăresc de negre
trunchiurile, șerpi în spume,
când te-afunzi, cântând prin frasini
„Uite lumea, soro lume”.

***

Steaua din ochii tăi s-a speriat
Cerul era adevărat
ca atunci printre ierburi de mai
când tu-l știai

Să mai frâng un cuvânt ori un gând?
Crengile tac tremurând…
…Cheamă-ți genele, arse de iele,
ce ți-au rămas lângă ele

Stăpână, stăpână, mai cheamă și-un câine
sau mai bine trei câini
. . . . . . .
Doar un cuvânt de-aș gândi, mi-ar părea
arborii toți să se-nalță spre stea
ca niște mâini
vinete mâini…

LA LEMNE

Iarna a prins în suflete altoi
Ne e frig; și pădurile cad peste noi!

Iată, pe dricul săniei abia de încap
șase, șapte coceni, cap la cap

Dar de-au venit gerurile cu grijania,
ne-am ars peste vetre gardul și sania

Ne e frig; și pădurile cad peste noi!
Colonelul răcnește să dăm înapoi.

Cum să-ți mai tragi mâna de pe secure
când ea-i flămândă de lemn, de pădure?

Ne e frig, dar el răcnește să ne-ntoarcem acasă
Colonelului, ce-i pasă?

Ne e frig. O copaie de mațe
în opinci, pe sub pași, dă să se-agațe

Inima a mânjit cu roșu ghețușca.
Mai a dracului-i furca, nu pușca.

***

Să descălecăm, degeaba fugărim cărarea moartă
Înspumată e zăbaua ca la drumul cel dintâi
Iarăși ne-au furat amurgul, curcubeul viu ce poartă
tot arginți și-arginți de salbă, îngropați sub căpătâi

Să descălecăm, degeaba fugărim caii întruna
înspre taina îngropată sub un cap de mort frumos
Pe cărarea de sub ramuri calcă iarăși pură, luna
Țara lui Vlad Țepeș, prieteni: Iată, sunt arginți pe jos!

CÂNTEC DE ODIHNĂ

Acesta e ceasul de liniști nespuse
Materia doarme cu pumnii deschiși
Iată, cu mințile și cu genunchiul
tăria-i supusem, și vlaga, pieptiș

Frunțile noastre, orașele lumii
vor licări printre dalbele bezne
Rămâi, doar o clipă rămâi, tu, mireasă
cu fuga oprită în glezne

Atâte-oboseli răzimate-s de trunchiuri
și bucurii… și uimirile-atâte!
Pe genele noastre-nghețate, vor ninge
luminile lumii, știute

Taci, iată e ceasul gingaș, și-ai putea
cu-o șoaptă să-l sfarmi, să-l înjunghii…
Materia doarme cu pumnii deschiși
…Stelele i se rotesc peste unghii

***

Vremea luneca din culmi
tremurându-și privegherea
râuri măsurau tăcerea
resfirată printre ulmi

și-ți părură vechi și șui
arborii fără suflare,
cum în scoarța lor tresare
tâmpla Sămădăului

și nălucă te ghiceam
cum tăceai privind aiure
poate numai spre pădure
poate numai către-un ram

O, te-aș fi cuprins de brâu
poruncind din nevăzute
păstrăvilor să-ți sărute
gleznele scăldate-n râu…

NU MAI PÂLPÂIE

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta
Hai, Nichita, strânge-ți pleoapă de pleoapă,
strânge-le
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiți
de parc-ar vrea să vă priviți
unul altuia, sângele.

CÂNTECUL PRIVIRILOR

O, au rupt în aripi pânza de paing
tulburând aeve liniștea cu stele
ce se-aprind o clipă și apoi se sting
printre-atâtea păsări, fâlfâind rebele
O, au rupt în aripi pânza de paing
ce-o uitase seara, prinsă între gene,
prinsă între gene

Neștiute păsări au plecat spre Sud
răzimând văzduhul, cu aripa-ntinsă
Zborul lor de frunză lin de-abia l-aud
tot mai des cum ninge pe câmpia ninsă
Neștiute păsări au plecat spre Sud
și-au lăsat în suflet cuiburile goale
cuiburile goale

***

Doină, inimă ciudată,
Umbră-n umbră scufundată,
Flamură nefluturată
sub cămașa mea păstrată.

Te-am iubit numai o dată,
clipa mi-a fost fulgerată.
inima pe cer e-o roată
Ce-mi aleargă blestemată.

Când din osie răsună,
Lumea crede că e lună
și privește cu mirare
două luni pe cerul mare

DOINĂ

De trei stele și lumine
Doină, mă gândesc la tine
Iar îmi stăruie în pleoape
Fagul prăvălit în ape…
Brațul vântului, pe gene,
scris cu păsări și poeme
îmi cuprinde pleoape-n pleoapă…
Fug prin gânduri cerbi de apă
Coame reci se frâng în unde
Unde ești tu, doină, unde?
Fagul tremură în lanuri,
păstrăvi i se-ncurcă-n ramuri
arbori mi se-ncurcă-n plete
O, și-i noapte în făgete
Și tot mai gândesc la tine
de trei stele și lumine.

SENSUL DURERII DOINEI

acum nici râsul meu copilăros
nici plânsu-mi
nu mai rănesc tăcerile de-atunci
acum sunt iar asemenea cu mine însumi,
cu pietrele, cu cetina din stânci
ci pași întregi de om și-aruncă
iar ecoul
de cetinele soarelui târziu
de după munții mei,
sunând alt cântec,
… un drum sunt eu, o trecătoare, știu
o, și-mi rotește peste tâmpla împietrită
o codobatură, fâșii de vis, subțiri
și urcă-n sus, mai sus, strângându-se rotită
și mi se-ncurcă în priviri

TRAGEDIA DE SEARĂ poem ermetic?

Emoția

– Unde-s căile întoarse
de sub lutul nepăstrat?
Vai, cădeam și-s pururi alții
anii ocoliți, înalți,
strat de lună – și alt strat
de neant în fire arse…
vinele din ochi ți-atârnă
către depărtarea cârnă
cu albastre, negre gioarse

Dialectica

– Adu-mi trepetnicul cel mare
Mi se zbate pleoapa
cât vei citi să taci uitare
Curgă numai apa !…

Emoția

– Ce ciudată ți-este mâna
cu cinci dește-nfipte-n ea
Vai, mișcările aceste
se porniră fără veste
și în ceas nu pot să stea
Ziua-ți crește săptămâna
cocoțată-i peste creștet
valul logodit, cu pleștet
îți colindă căpățâna

Dialectica

– Ce deșuchiată și ce rece
ni se zbate vâna
Antartica în alb petrece
și Canopus, una…

Cor de alge

– A-a a, a-ae, e-abo –
Valu-n sus, cu epave,
și-a urcat, de la ei către do
pescărușii cu aripi jilave
și nu pot să mai urce de-acum…
Vrem alt sunet, alt drum

Emoția

– O, bătăi de aripi iluzorii
au căzut în oceanele verzi
Numai tu, neastâmpăr, mai pierzi
Atlantide-n memorii…
Vai, neastâmpăr, mai pierzi
Atlantide-n memorii

Cor de alge

– Sub Canopus, bypogastru
sfârc de munte, deodată
grai ce stă în beregată
alt văzduh și alt albastru
O, dulcețuri, acadele
și tu, limbă de copil
plescăită-n vânt umil
timpu-i cimitir de stele
și vezi bine –
se sfârșește lângă tine

Emoția

– Voi capre negre, capre arcuite
deasupra gurilor căscate între stânci…
flăcăul blond vă mai visează ca atunci,
cu piscuri împlântate în copite

și-n viscolul acesta, o cornute,
se-ncruntă înjurând în somn flăcăul blond
și în călcâiul lui crăpat, de vagabond,
tresar coclaurile străbătute.

Dialectica

– Adu-mi trepetnicul cel nou
S-a rupt un cerc
și altul rupe-l-voi acum…
și înc-un cerc s-a rupt
și înc-o zare:

da-nu, da-nu da-nu,
da – nu

JOC DE FLĂCĂI

De-atâtea stele buzele mi-s arse
văzduhul tău e ars de-atâția sori,
dar în aceleași unde genele întoarse
pândesc nemaivăzutele candori.

O, de-ar mai clătina acest sfârșit de ape
conturul lunii ce s-a rupt în noi,
atât de mare ți-ar părea și-atât de-aproape
de n-ar încape-n ochii amândoi.

Ar curge poate-n undele încete
sub chipul tău de somn al nimărui
și-ar plânge de uimire și de sete
și i-ar mușca surâsul amărui.

DUMINICĂ VECHE

Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe
casele își schimbau locul între ele

Ai deschis o fereastră, acoperind
cu scârșâitul ei păcănitul streașinilor
și-ai tras adânc, în plămâni, după amiaza

Ploua liniștit peste Ploiești
și tu ți-ai scos cămașa pătată de petrol
și ți-ai arătat în ploaie umerii tatuați
cu ancore și cu inimi,
strigându-ți peste gard vecinul
la o partidă de table.

Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe,
casele își schimbau locul între ele

PLOAIE DE MUNTE

Cu sprâncenele lipite
de fereastra aburită,
mai privești și-acum, domniță,
lunga ploilor clipită?

La un semn știut de păsări,
o, tu palido și blândo,
îl mai vezi pe Gheorghe Pătru
umbra pomilor furând-o?

ca să-l miluiești cu dreapta
și să-l ierți de sărăcie,
să-l trimiți în lungul ploii
cu jădari, la primărie?

O, e părăsit conacul
și urechea de cercele
și n-auzi cum se subție
ploaia, printre giurgiuvele…

Și cum suie-n fire-albastre,
tot cu somnul se-ncrucișe,
al cocoșilor de tablă
ruginiți pe-acoperișe

SEVĂ DE PRIMĂVARĂ

Apele ochilor, s-au amestecat
cu poleiul de pe-acoperișe
Nu mai cutreieri jivină piezișe
lemnul plopilor suri, înghețat.

Iată, ți-am prins la urechi, rotogoale
cerceii albaștri de fată
Te resfiri, și parcă auzi deodată
luna cum sună pe străzile goale.

Pete albe, lespezi albe, un zid infinit
pete albe, și una prelinsă
Mijlociul e-ntors, inelaru-nchircit
… arătătorul cu așchia ninsă.

DECENIU REPUBLICAN

Gândesc arborii tineri și soarele-n amiază
și umbrele întoarse sub ramuri din zenit
și iar vibrează-n mine, din nou atât de trează
făptura ta mlădie de zbor înmărmurit.

O, drumurile toate ce-ți răzimau călcâiul
și arcul de-ntuneric al depărtării – frânt
ce l-ai zvârlit în două când prima oară brațul
ți-a izbucnit în noaptea cu margini de pământ.

1958

CON

Eu am venit de foarte de jos, de lângă taine
M-au cotrobăit în voie plantele, la început,
după-aceea peștii și ereții și lupii și vulpile faine.
Pe toți i-am încăput.

Trebuia să răsucesc bine șărâna
și cu degetul gros al piciorului să trag un cerc
care să-mi păstreze și smucitura și râna
când am să mă-ncerc

Numai de nu m-aș tăia la jumătate,
într-un cerc mai mic, deasupra stând, mărunt,
ca un soare răsărind pe jumătate –
doar atât să-mi fie dat, spre punct!

DIMINEAȚA ÎN MARELE ORAȘ

Dimineața, sirena te cheamă la lucru,
risipindu-ți fire albastre-n auz
și când bulevardele sună
sub pașii grăbiți ai sondorilor,
rafinăriile de petrol își țâșnesc, dintr-o dată
siluetele argintii, printre castani;
și tu,
tragi adânc în plămâni
șuvițele reci ale dimineții
și pe cerul subțire, răsfirându-și sorii,
văzul tău odihnit
întâmpină arcul sputnicului,
și-atunci,
mâinile agile
ca un joc de flăcări brune,
ți le privești cu mândrie.

CÂNTEC

Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mâna,
privirea ta sună cel mai îndepărtat.
Acum ți-o mărginesc treptele albe,
acum ți-o sfârșește luna
pe care joacă așchiile soarelui cufundat

Surâsul tău, cu colțuri abia arcuite
deasupra-ntinderilor ovale de nisip,
și după mine va fi, și după oasele mele albite,
și după chipul tău, fără chip

Mai îngenunchi și scurg nisipul dintr-o palmă
într-alta,
ca-ntr-o clepsidră răsturnată aerian,
în timp ce scara cu trepte albe, înalta,
și-a risipit și treptele pe care le urcam.

STRIGĂT DE LIBERTATE

Dinții, pentru că ei sunt cei mai aproape,
se vor rupe, scrâșnind, să-mi facă loc.
Vântul va goni de pe străzile pietruite
umbrele montane, înghesuite la oraș.

– Desigur, vârful munților
ar trebui să fie drept –
Și prin toate încăperile,
pe sub pragul de sus, pe sub burlanele de tablă,
ori sub stinghia de lemn a porții,
se dilată firul subțire al clopotelor

Eu trebuie s-ajung mai repede
Și buzele, pentru că ele sunt mai aproape,
se vor rupe în stea,
Porțile de aer ale orașului,
numai porțile de aer ale orașului
se bălăngănesc în vânt

Și mâinile, numai mâinile,
pentru că ele sunt mai aproape,
vor pipăi zăvoarele

1959

COROANA

La capătul străzilor,
în vârful privirilor,
își izbea coroana-n caldarâme
boiul de rugină să-l fărâme.

La capătul câmpurilor,
la-nceputul dealurilor,
își sălta coroana, în pietroaie,
rotogolul ei de ghionoaie.

– Unde fugi, coroană, încotro?
… dar ea saltă-n pietre și se pierde,
ușurat răsuflă câmpul verde –
o la-la-ri-o-la-o!

La capătul văilor,
după vârful apelor,
tot sălta din piatră-n piatră.
Mușcă piatra,
câinii latră:
– Und’ te duci jivină, încotro?
… dar ea saltă și se duce, saltă
dintr-o mlaștină-ntr-o baltă –
o la-la-ri-o-la-o ! –
dintr-o mlaștină-ntr-o baltă.

RITMURI PENTRU BUCURIE

Bucuria izbânzii a crescut în noi, ca arcul zării,
ca jurământul dat Comunismului,
ca spațiul dens din fața mării.

În noaptea asta, somnul s-a desprins de pe punți
fără sunet, căzând peste lespezi.
O, de-aș putea, munților-nalți,
măritor mari,
spune-o-aș,
ca pe un chiot de călușari,
ca pe-o strigătură din Ouaș.

Cerule, oierule,
aburinde cerule!
Stea iscând din gândul nostru
ți-am trimis să-ți afle rostul.
Grinzile tăcerii tale
să mi le răstoarne-n poale,
să ți le prăvale-n mare.
Jocul tău de jar și fum
mai aproape ni-l făcum,
clătinatele oglinzi
între gene să ne-ntinzi.
Rotitoarele pământuri
răzimate-n patru rinturi,
învelite-n ceruri multe
le-nvățarăm să-ne-asculte,
că ne-ai stat atâta vreme
dincolo de ochi și gene,
cu miratele poeme.

RÂNDURI LA ANIVERSAREA UNIRII

Mâinile omenești se căutau între ele
Mâinile erau lățite de cornul plugului
Mâinile crăpate și grele.

Și Milcovul
Milcovul cu apele mult prea firave
să proptească-n maluri umerii
țării Valahe și țării Moldove.

Prea zburau drumurile de nisip
câmpurile de nisip pe deasupra Jiului
de unde se începea cântecul Miului Cobiului
de se sfârșea cu Toma Alimoș.

Mâinile omenești se căutau nesupus
Mâinile lățite de cornul plugului crăpate
să razime-n ele țara cea nouă.

Buzele pipăiau cântecul, înfiorate
și Milcovul apă fireavă
nu-l mai rupse în două.

ROȘU ȘI NEGRU

Se auzea prin ganguri, cutremurata iarnă!
amplificat de bezna întinsă și la pândă
cum țipătul sirenei la nesfârșit răstoarnă
încinșii drugi de ghiață și neaua tremurândă

… și plumbul greu, vai, plumbul, dacă-a bătut în oase
și ca ecou-n stâncă de Roaită se izbise
‘nalt strigătul sirenei steag roșu fluturase
spre chipul nou al țării, atunci zărit prin vise.

A TREIA CURBĂ DE SACRIFICIU

De câte zile stăteau, cu brațele-ncrucișate, sondorii?
– Tu aveai, puștiule, brațe subțiri și degete lungi…
Frigul cresta, cu o margine, dungi negre pe punțile negre.
– Tu aveai fața prelungă și buzele albe…
Mereu, mereu, același cântec muncitoresc
îl murmurau în amurg.
– Umbra ta cădea peste podul de fier,
Apoi, deodată, tăcerea și pumnii lor se încleștau în buzunare,
Ziua de toamnă aluneca într-o parte
Rotunjiind privirea ta mirată.
– Tu aveai ochii albaștri.

***

Din nou, jindul mi-a furat
trupul pe care-l purtam când eram copil:
s-a-nvoit pe bani puțini, cu vântul
și mi l-a purtat până la marginea
doritului, jinduitului, strălucitorului
Bosfor !

Aici era o noapte intensă,
cu cornul lunii-ntors spre pământ.
Rătăceam prin străzile-nguste cu clădiri de scânduri,
și-n colț, deasupra brutăriei, în podul binemirositor,
am închis ochii, stând de vorbă singur.

Întotdeauna lemnul a fost prieten cu oamenii
și eu l-am înțeles.
Iar stelele își scoteau razele, ca pe niște picioare,
subțiri.
Paianjeni și păienjenițe
și lemn…
Oh, doritul Bosfor, pe care n-am să-l mai văd niciodată!

DIN COPILĂRIE

Bolți călătoare de nori peste Pind,
și vârfurile totdeauna ude
Vântul își despletea odgoanele, zornăind,
peste șindrila caselor zălude

Mai tot găseam și câte-un arbore vechi de care
cu mâinile-amândouă mă agățam, să-mi flutur
trupul ca un steag omenesc, peste ciuturi,
peste boturile cailor, la adăpătoare

Căciula tatii, de astragan,
an de an mai ruptă, mai dată pe sprâncene,
profilul lui de vultur fără pene,
îl port în fundul ochilor, an de an

Coborau oile, vârâte una-ntr-alta
Tălăngile lor coborau în vale,
la iazul rece,
ca niște pietre în el, una-ntr-alta,
stârneau rotogoalele până la zece

Coboram din gorun
să le număr cu degetul;
de-aceea le știu așa cum știu
cântecele cu haiduci
pe dinafară,

Sus, la piscuri, pregetul
oprea opinca oamenilor, în seară

Mereu, bolțile de nori, mereu tălăngile oilor clătinându-se,
râul rece nu spăla stelele. Numai copitele cailor cărunți.
Așa, așa era, cobora totdeauna însetat din munți,
numai pe sine sorbindu-se

Și dacă mă-njunghie după vremea aceea de ploaie un jind
și mâinile-mi tresar pipăind invizibili goruni
e că norii curgeau mereu peste lumi
acolo, în îndepărtatul Pind

LAUDĂ UZINEI

Uzina te-ntâmpină cu mirosurile știute
de fier încins, de păcură, atât de aproape!
Ferind fețele soarelui în ochiuri de ape,
pasul calcă mai nervos, mai iute.

Aici pulsul țării bate puternic și dens:
în ritmul lui, cărămizile
cresc orașul, ca pe-o columnă.
Aici cântecul meu capătă sens,
capătă flacără, se răsfiră, se-adună.

Pe linii ferate l-aș tot duce, prin țară,
cu vagoanele pe care vopseaua nu s-a zvântat,
pe sub berzele ce se-ntorc primăvară
de primăvară,
cântecul meu, mai puternic, mai curat!

ORAȘ ÎN CREȘTERE

O, e amiază zidul urcă supus
lângă schela subțire ca un strigăt în sus.
Câte-o minută de fiecare volută și unghi,
mistria se odihnește, lângă genunchi.

O, e amiază. Acoperișurile lucesc aburinde.
Eu te aștept să vii dintre străzi, cu merinde,
și gândind la meșterul Manole, în întâmpinare,
ți-am făcut cu creta pe zid sprâncenele-amare
și geana dulce și ochii ca două peștere.

O, e amiază. Orașul e-n creștere.

CELE NOUĂ RAIURI

Fiecare pas al tău
I se cade o caleașcă.
N-a căzut de mult o pleașcă
așa grea pe capul meu !
Colțul străzii dacă-l dai,
ai și nimerit în rai.
Îngerași cu buci grăsune,
stau la poartă, să te sune,
căci, desigur, se cuvine
mare cinste pentru tine
și hodină pentru mine…
– Capul tău e-un zurgălău,
sună-anevoios și rău !
Și numai urechea mea
te aude, dacă vrea.
– Raiu-al doilea, și el
mai departe e, nițel,
cum dai colțul celălalt,
(N-are robinet; în schimb
să-i dai drumul poți, c-un nimb,
și-o să curgă doar caimac
și lună de vârcolac)
‘nuntru, îngerimea snobă,
poartă numai roți de sobă
Iar la șold, ca sabie,
Numai câte-o vrabie !
– Ceru-al treilea, firește,
nici nu se deosebește
de al doilea – decât
că-i mai mic și mai urât.
Sfântul Pavel dacă tu-l
zăvorești cu lacătul,
treci de-adevăratulea
în raiul al patrulea,
unde prietenul François
te poftește pe-o saltea
tot de scânduri rihtuite,
pe sub tine nădușite,
ca să te înveț-așa
raiul cel de-al cincilea!
– Fiindcă-ți place-acest popas
și n-am vreme, eu te las
și plec singur, mai departe,
prin raiul șase și șapte,
unde voi întârzia…
(Singur, fără dumneata)
Așteptând, junghiat de jind,
babele să ouă –
raiurile opt și nouă
în construcție fiind!

***

Vă spun asta, pentru că am văzut cu ochii mei:
valurile se risipeau câte-și două și trei,
lingușind câte-o piatră cu mușchi vinețiu,
ori dând în nisipuri burghiu,
când plăjile unde-au ridicat o femeie goală,
ca pe-un deget arătând depărtarea
cu valuri azvârlite-n sus și prăbușite-n neorânduială,
peste toată marea.

Seamănă cu Thetis, mi-am zis, din Olimp,
dar largul mării-ncepu să se șteargă-ntre timp,
pentru că îl trecuse la ea în gând, peste seară,
pe nebăgate de seamă, lăsând ochilor mei doar beznele.
Vai, biată mare, mai rămăsese din ea
doar o brățară – cât să-i înconjure gleznele!
Peștii s-au zbătut goi, în prăpăstii,
mărgeanul a ridicat țipăt subțire, până la steaua Arcturus,
Desigur, e vrăjitoare, mi-am zis, peste fire!
Și m-am îndepărtat, gândindu-mă la steaua Arcturus.

POEM DESPRE VIAȚA TAINICĂ A FEMEII

I
O, fluieră cocoșii de tablă
pe-acoperișele-nnorate, în vânt,
și pe clavicule port umbra neagră
a platanului sub care-am trecut
(cu arderea verii)
Mi-am amintit deodată de casa ta
fără umbre, învelită de toamnă
și-am venit lângă ziduri, o, desigur,
te privești în oglindă, când fluieră
acoperișele-n vânt

II
Desigur, mâinile tale prelungi
ți le-ai ridicat foșnitoare
Un dans pentru sprâncene și unul
pentru spirala urechii
Un dans
pentru buzele ca două frunze roșii de salcă
și pentru surâsurile dăruite mai de mult,
un dans.
În aer, mâinile tale gândesc
cu ondule, cu spirale,
când fluieră acoperișurile de tablă în vânt

III
M-am oprit,
cu umărul răzimându-mă de zid
pentru că înăuntru potrivești colțul
covorului,
și câte-un cântec pe care nu-l aud
ți se rupe de buze,
și-o privire anume se surpă
în ochii tăi întâmplători,
petrecând insule nelocuite,
în trecerea lentă prin ziduri.
Pentru că ceasul cu cuc din perete
s-a oprit deodată și tu
tresărind, ai lovit cu mâna orele
Pentru că ți-ai despletit
zulufii strânși,
și surâsuri pe care nu le zăresc
se întorc, și tu le ospătezi
cu trupul tău de piatră subțire.
Dar aceasta uneori se arată,
alteori nu,
când fluieră
acoperișurile-nnorate, în vânt.

PRIN CÂTE O MANSARDĂ

Prin câte o mansardă, în puterea nopții,
când orele trec greu și frigul tencuiește toate crăpăturile,
las câte-o bucată, umărul de pildă,
ochiul cu geană și sprinceană pentru lume,
creionul și hârtiile puțin roase
de prea mult purtat în buzunar…

Nimeni nu face nimic pentru mine.
Sunt o scară de serviciu, în spirală,
pe care urcă, ori coboară doar câte-un om, singur.
Jos de tot, pe ușa de tablă, copiii
au schițat cu creta niște pomi, dar
dacă te uiți bine pot fi și libelule
ori case mai vechi

Printre acoperișurile ruginite, aici,
port cocoși de tablă pe umeri, și geamul
îngroșat de praf îl deschid cu mâna
care mai mi-a rămas –
știu, în curând am s-o dau cuiva,
ori mai bine am s-o subțiez
ca să pot bate cu ea văzduhul

Restul nu-l pot schimba pe cuvinte.
Îl las așa cum e, să se împuțineze singur,
pe câte-un pervaz, lângă merele mucegăite,
pe câte un scaun fără un picior
ori jos, pe firul de pământ șerpuit
printre pietrele caldarâmului
unde birjarul din colț moțăie pe capră

Între timp, dacă mai e ceva sus,
atunci, desigur, va adormi legănat
de pocnitura neregulată și rară a caldarâmului,
sub potcoava calului, care prin somn
își trece osteneala, rând pe rând, când pe un picior,
când pe altul…

PEISAJ DE IARNĂ

O vreme de argint masiv
pe-alocuri înnegrit de vreme,
îintat cu sori, metalic tiv,
la orizont scrâșnește, geme

Copacii de argint, tăcând,
din crengile de-argint, oprite,
nemailovind, nemaisunând
nici ore-ovale nici clipite

par, cum îi întâlnești, așa,
explozii împietrite, surde,
care-au țâșnit spre cer cândva,
din arhebuze și din durde

Dar eu bat câmpul iernii, greu
cu pași de-argint îi sun argintul
O, fericit auzul meu !
Ecoul bate-n jur argintul

și-o clipă dacă m-aș opri
s-ar prăbuși, de-argint, o clipă.
Și peste câmp s-ar auzi
țintatul brâu de-argint cum țipă!

1960

TRIAJ

Tampoanele de oțel se ciocnesc încet
pocnetul muzical
stârnește cârdul de ciori
ca un vis iute, alunecând,
de pe pleoapa stângă pe pleoapa dreaptă.
Pe scara vagonului, un frânar
risipește cearcăne de lumină
cu felinarul.
Un țignal, scurt, dă un burghiu în boltă:
răsare Jupiter, cu roiul lui
de sateliți.
Eu, stau liniștit și respir
mirosul de tutun al terasamentului
și-mi pare c-aud
sputnicul, tăind ca un diamant
sticla nopții.

FĂT-FRUMOS

Acum, sufletul meu nu mai este rotund,
acoperit cu furnici înnebunite,
întretăindu-se, fluturând din antene,
cum era odată !
Dacă vreau,
el se face Machairodus,
săltând într-un arc neîntrerupt,
în beregata urlând.
Dar eu nu vreau.
Fă-te, suflete, câmp întins
Până la mare !
Fă-mi-te, suflete, stâncă
zburând în soare !
În centrul rotirilor de vulturi
eu îmi ridic șira spinării
și pleoapele mi le deschid,
așa cum aș spune iubitei mele:
– Te iubesc !
ca să năvălească lumea în mine, urlând
Ce adânc sunt, Doamne, ce adânc !
Nesfârșită văgăună luminoasă sunt,
au loc și arborii și hergheliile
și turmele…
De-acia merg clătinându-mă puțin,
pipăind trunchiurile, până jos
de unde-ncepe pământul.
Ce de întâmplări în sufletul meu !
De-aceea îmi întind mâinile
înfigându-le în pământ, de-aceea
ridic pământul până la buze…
Și ce de întâmplări în sufletul meu!

ELECTRICITATE

E o zi cu vreme închisă.
Chipurile noastre nu azvârl nici o umbră în vânt.
Turnurile își îmbracă inelul culorii, egal.
Ne vedem numai noi, cei de pe pământ.

Într-o astfel de zi, m-a născut mama.
Nici nu se știa unde e soarele după scutul de nori.
Probabil că era amiază atunci, ca și acuma
și mă simțeam bine învăluit de aer, sub nori.

Când am învățat cuvintele, tata mi-a spus
că ploaia e așteptată de pământ cu bucurie,
că de curând lumea s-a mai născut odată, în Est,
mai adevărată, mai largă, mai vie.

Am știut abia mai târziu că norii fulgerând
seamănă cu niște scoarțe cerebrale.
Totdeauna i-am privit cu prietenie și curiozitate,
socotind în gând, care va fi recolta la cereale.

Oh, pământule, sferă iubită,
împodobită cu munți și cetăți!
E o zi cu vreme închisă, și prin fulgere rămuroase
umbra trupurilor peste construcții, pâlpâind, ne-o arăți.

DOR

Să sar aș vrea și, peste cap, tot trupul
făcut inel, mi l-aș suna prelung
Să-ntind o unghie pân’la păsări,
zborul rotit să îl ajung

Ca în copilărie, sus, pe garduri,
să prind lăcustele, sărind
cu sabia de lemn în mână
oastea de elfi să o cuprind

Ori poate-aș vrea să fiu rănit grozav
și tu, cu brațele subțiri și reci,
cu un inel de aur roșu
sufletul, lin, să mi-l petreci

Și ochii să-i deschid în sus,
așa, ca dintr-un somn de moarte
și glasul tău pe după umeri,
prin curcubee să mă poarte

Și să mă fac, aș vrea, un cal
săltând la dunga mării, și din nară
foc răsucit s-asvârl și jar
Și că sunt Duchipal să-ți pară!

TE SALUT, CUBA!

Uneori îmi trec prin fața ochilor
visele adolescenței mele,
ca niște poze colorate intens.
Acolo, în Marea Caraibelor,
ohe, în Marea Caraibelor,
de pe puntea corăbiei orânduiam
stelele albastre, verzui,
liliachii, în constelații
încă neinventate de nimeni.
O, Cubă subțire
ca o suliță de pământ, sfichiuind
Marea Caraibelor !
Adeseori, gândindu-mă la acele
Fermecătoare mări ale adolescenței;
pumnul tău bărbătesc, ridicat,
și înflăcăratele tale cuvinte, Fidel Castro,
aevea le văd – așa cum văd
speriatele umbre ale Capitalului,
sfâșiindu-se pe lungile plaje,
căutând cu mâinile,
întâmplătoarea scândură plutind
pe mare.
O, Cubă, săgeată de pământ
sfâchiuind Marea Caraibelor,
ajungând din urmă
nestematele curcubee ale viitorului!

ANANGHIE

Oh, pe mine-s zugrăvite
numai nimfe izmenite
care-n loc să aibă țâțe
două inimi țin, de fâțe,
peste pântec atârnate,
când spăsite, când umflate.
Dau și eu să le cuprind
cu o palmă, cu un jind,
dară mă trezesc nătâng
cu deștu-n buric, și plâng

***

E ca și cum ai murit și ți-ai trimite, mereu,
stafia subțire în gândul meu,
ca să-ntind brațele și brațele să treacă prin ea
fără s-o strice, fără s-o resfire

E ca și cum ai murit de mult, undeva,
fiecare gest întorcându-mi-l în amintire!
De-aceea-am pus capcane, cu câte patru brațe,
când treci cu glezna, adevărată, pe-acolo, să ți-o-nhațe

PĂPUȘI

Și-am să-mi las odată tâmpla pe o pernă strevezie
care nici n-o să se vadă, sau într-adevăr să fie,
ci doar dintre pleoape lumea îmi va atârna zbătândă
când uscată, lungă stearpă, când adâncă și fecundă

Lasă-te-n genunchi, amice, ceapa ochilor albastră
dacă poate s-o străbată: asta-i forfotă cerească !
Se arată-un dans subțire dintr-un elf arzând și-o zână
ce bat tactul dimpreună

Dacă ți se face frică,
poți să stai că nu-i nimică
Am murit și eu ‘ntr-o doară
astăzi, pentru prima oară

AH, COPACULE

Ah, copacule, frunza ta îmi cade pe umăr,
soarele-și rotește ochiul, căzând la orizont,
umbra ta e lungă și subțire
pe câmpul acesta, pustiu, de piatră

Am rămas așa, ținând în mână
șaua și hamurile cu miros de cal
Mi-ar părea foarte rău să mor…
Poate și pentru că nu mi-e sete,
pentru că aș vrea să plec, rămânând
de dragul unui cal care putrezește
și-al unui copac cu frunze căzând

Până unde – nici eu nu știu
și nici ce întâmplări vor fi în sufletul meu.
Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pământ
și e dulce căldură și e un timp și e o liniște
ca o flacără verzuie, arzând!

LA CÂNTĂTORI

Încă puțin și drumul de pământ
mereu schimbător, între două ploi,
va ieși din sat șfichiuind, fluturând
sub caii noștri, amândoi

Valurile lunii bătând spicele reci,
mâinile mi le deslușesc pe frâie
O, câmpul acesta pe unde treci
și-arată dulceața dintâie

Pe când, răspunzându-și, înalță boltind
țipete cu ghimpi scurți,
câmp lângă câmp, jind lângă jind,
sfâșietorul neam al cocoșilor din curți

56 DE ANI

56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos!
Îmi vor înconjura un deget cu brațele, mirându-se, se vor
speria de arama mea răsturnată, dar mult mai degrabă am să
te pierd, adolescență, fruct trecător al toamnei, la un ospăț

Și o liniște ca după plâns mă-mbie cu coarnele, ori mă
linge, bătând din talăngi, o mască de sare punându-mi pe
față, un scut de nămol prinzându-mi de braț

Parcă aș fi fost strigat pe nume de cineva
la coborârea serii în ape

Numai surâsul tău mă încape
și eu voi pleca
Bărcile le-am uns cu catran, așteptând să-mi răsară
stelele, una câte una, din frunte

Și n-am izbutit să împlânt
nici o lopată deasupra acestei movile!

Mai încet mi-e orice cuvânt decât ruperea timpului
în nopți și zile.

***

Eu nu port nimb pentru că
el ar fi dureros plutindu-mi
strâmb, deasupra unui umăr…
Tu te gândeai la un
copac, la o pasăre amăruie
și, în timpul ăsta, eu
existam

***

Mor de ridicol ce sunt,
făcător de cuvinte și sfânt
Și
pentru că trebuie să plec, copacii se fac mai lungi
și pietrele-mi spun mai mult decât atunci
când tu erai
despărțită de mine, cu Stixuri, ca iadul de rai
și eu îți păream
despicătorul de grote, Sesam!
Mor, numai pentru că trebuie să se ducă
o parte din mine
cu alte lumine,
duducă

***

Iată, corzile stelelor vuiesc
lumesc, nelumesc
Uite, semne se-arată în lume
bune, nebune
Și tu, ce mai faci, dragostea mea?
Umbra ta, spune-mi-o, cărui
s-o dărui, s-o nărui?…

1961

MARE TÂNĂRĂ

Apa-mi joacă cercuri peste față
transparente cercuri în declin.
Și o piatră, din Bicaz, mă-nvață
cât un cer de Mai, catifelin.

Chipul lung al meu cu ochi albaștri
mi-l răsfrânge marea modulând
într-un larg, sub indinări de aștri,
luntre – argonaută e-curând.

Mare, te-am săltat pe umeri până-n
piscul aromitului Ceahlău
chipul lung al țării să rămână
tandru oglindit în largul tău.

Vezi, ridic o mână și îmi pare
că resfir cu palma mai aproape
arcuita cerului spinare
peste două maluri, între ape.

Liniștit cum stau aici, pilastru,
ritmul suitoarelor idei
din sprânceana mea cu ochi albastru
luna o răsare în scântei.

CONFRUNTARE

Peste noapte, cerul meu curgător
și-a eliberat toți sorii deodată,
și ei, ca un arc începură să bată
într-o dezordine iluminată,
întâi mai iute, apoi mai ușor.

Era de piatră verzuie luna mea
și căzând pe turnul primăriei, turti
minunatul cocoș de tablă care muri
și rămase luna înfiptă aci
și-ncerca să răsară și nu mai putea.

Eu mă aflam la fereastra dinspre apus,
îmi roteam privirile peste acoperișe.
Pe valurile lor de tablă, piezișe,
zării o corabie de fum cum se furișe
din furnalul de cărămidă, în sus.

Ce cauți pe catargul de fum,
băiete din clasa a doua primară?
Te cațeri pe scara prelungă de sfoară.
Lumina ta o fi ajuns bunăoară
în dreptul stelei Arcturus, acum?

Peste noapte, cerul meu, peste tot,
și-a eliberat electricii sori, în cerc.
Mă subțiu spre Arcturus, mă fac gând și alerg:
să refac, de departe, de foarte departe, încerc,
orașul cel vechi, și mi-e greu și nu pot.

PARTIDULUI

Îți mulțumesc pentru această primăvară
în care glasurile noastre fac să fluture copacii
și pentru gândurile mele care s-au cristalizat
asemenea quartului.
Adevărul îmi surâde din fiecare amintire,
conul de lumină al soarelui aleargă
înaintea mea;
e o scară în trepte, o izbucnire,
la capătul căreia strălucește o singură stea.

LUMINISCENȚĂ

Febra cerului noptatic alungește-n sus copacii
și vârtejuri de miresme din corolele lor suple
printre schelele stidoase, printre zidurile albe
le resfiră, le înclină, le-ntețește, le irupe.

Și un gând pulseasă-n mine decupând conture repezi,
Numai lumea comunistă a ajuns la frumusețe!
O, e-un răsărit de stele. Febra lor umană suie
dulci ovaluri de lumină peste umeri, peste fețe.

CÂNTEC DE LUNĂ NOUĂ

Plutitorul lac al lunii
de mercur e, și coboară
revărsat din înclinarea
cerului prelung, în seară

E mai jos de umeri parcă
și mai jos de coama neagră
care-o lași să taie-n două
ceața câmpului, întreagă.
Uite-l, curge peste iarbă,
iarba-n spini metalici trece
și o să-ți izbească glezna
c-un fior de cald și rece.

Și crescând, o să ne țină
nemișcați, în largul sclipăt
al mercurului acesta
de tăcere și de țipăt.

Dacă-ntind spre tine mână,
până la genunchi îmi crește
apa lui, cu pești de umbră
mai izbindu-mă hoțește.

Dacă las spre tine numai
o privire să se-ndrepte,
luna-mi crește pân-la mijloc,
pân-la piept își taie trepte.

Las-o dar s-alerge-n noapte
și să-i fim noi doi, catarge.
Nici o piatră n-o sfâșie,
nici un răsărit n-o sparge.

CERUL PĂMÂNTULUI

Acolo unde soarele nu se vede
niciodată apunând
și timpul lunii e curbat de stele
inima omului sovietic s-a ridicat bătând
ca-n trupul zburător al gândurilor mele.

Iar chipul meu e baza unui con
ce fulgerat în sus cuvinte-adevărate
și sfâșie tot ce-i inconștient și monoton
azi, când spre tine mi-l ridic,
tovarășe și frate.

O, gândurile mele și ochii amândoi
te însoțesc pe baltă, într-adevăr văzând
a cerului spinare de rob cum o dezdoi
acolo unde soarele nu se vede
niciodată apunând.

ÎN CUȘCA DE STICLĂ

Unde-ți cade umbra spartă
urlă pământul de scârbă.
În preajma ta întunericul se simte murdar,
lumina ia culoarea sângelui
și curge-napoi spre un soare bătând
ca o inimă smulsă, de copil.
Până și spectrul violet al morții
s-ar mânji atingându-te.
Stixul se rupe din țărmuri
ca să nu-ți răsfrângă
zig-zagul zdrențuit al figurii.
Ca niște pești negri
odată cu valurile lui
amintirile gonesc spre izvoare
Timpul își retrage imaginile
în preajma ta,
ca un film ce rulează-ndărăt
și-abia de se oprește
la o dată care-i mai veche
decât nașterea celulei dintâi.
Timpul izbucnește pe lângă tine
ca un glonte,
de scârbă că te-ar putea atinge,
și-abia de se-oprește
la o dată
de după dispariția ta.
Asemănarea trupului tău
cu trupul omului
e-o-ntâmplare nefericită,
e o coincidență macabră.
Tu ești un râu de lături
suspendat în haos,
ocolit de lumini.
Tu ești o băltoacă de lături
pe care plutesc scânduri
din corabia de pirați
a fascismului.
Eichmann,
numele tău pătează silabele
de care se-agață.
Eichmann,
dacă ți-aș spune vierme
aș jigni viermii!

SALT

E un parfum al revoluției, plutind
în ampla ridicare către nouri
a schelelor de aluminiu și e
un gust de viață revărsat din lucruri.

Și e-o zvârlire-n sus a sufletului meu
spre-un viitor mai cristalin al lumii
și-un timp de dragoste care-l presimt sub tălpi
ca pe-o zvârlire din pământ, a lunii.

E ca și-atunci iubito când te-aștept,
coloană vie și nerăbdătoare
secunda ce-o lovește pieptul, tu
s-o schimbi din sunet în culoare.

Și vii, și e un gust de viață-n lucruri
și-n aer trupul tău e scris
și-o mână îmi alunecă pe umăr
ca peste-un ochi întredeschis.

VEGHE LA LINIȘTEA LUMII

Sub cerul acesta puternic, atârnând de stele
ca pânza unei corăbii nupțiale,
stau drept ca în nopțile-acele
de dragoste, și steagul îmi flutură
argintat de aerul rece.

Ca un piept de corabie tai viitorul.
Valul lui îmi izbește urechea, cu țipăt
de victorie, de odihnă, de pace,
și râd cu toți dinții și-mi place
cerul acesta pe care-l curbează
bătăile inimi mele.

CÂNTEC

Fiecare schelă este un Icar
ce-și măsoară zboru-n sus, diurn,
cu o casă, sau cu-n turn.
O, și-atunci când cade,
saltă-n ceruri iar.

Uneori le pipăi cu mirată mână,
ori cu ochiu-n trecere, uimit.
Trebuie să aibă aripi! strigă-o amintire,
aripi lungi și ascuțite, negreșit.
Lângă fiecare schelă-n parte
marea sufletului lasă un fiord;
muzica iubind-o, dintre arte
lira contemplării o acord.

ÎMBRĂȚIȘAREA

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
și-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenți și goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, și-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
și ora, lovită, se sparse-n minute.

Aș fi vrut să te păstrez în brațe
așa cum țin trupul copilăriei, în trecut,
cu morțile-i repetate.
Și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut.

DĂ-MI MÂNA

Dă-mi mâna, prea frumoasa mea și hai,
Privește-mi chipul care mi-l știai.
Fosfor îmi suie peste față zorii,
Stingându-mi urmele candorii.

Îți spune singur câte-nțelesei
Din lumea suitoarelor idei,.
Privește-mi ochii, vezi, în ei există
Arzând mai pur, lumina comunistă:

Electric sar din fruntea mea, și-aprind
Ideile, un cerc de sori vuind.
Cu fiecare gând, alt cer se lasă –
Mai nobilă mi-e tâmpla, mai frumoasă.

Cu fiece cuvânt care-l murmur
Mai bărbătesc mi-e zâmbetul, mai dur
Și întunericul, auzi-l, strigă,
Trece-n cărbune veșteda-i ferigă.

Cu fiece silabă care-o sun,
Un frig al polurilor îl răpun.
Desțelenind, privirea-nfige-n maluri
Dreptunghiuri, romburi de păduri, opaluri…

Căzu din mine umbra, și-a tunat.
E umbra unui turn neînclinat
Care-a strivit pe lespezi, la picioare,
Mileniile reci, de exploatare.

TITOV

Mi-am ridicat emoția, ca pe un braț, în lună
și-n palma ei răsfrântă, băteam stelele fixe
când nava ta, în cercuri, planetă omenească
le însenina cu galeșe elipse.

A fost precis și sigur înaltul zbor al tău,
ștafetă a Comunii pătruzând
până departe, într-un viitor
al păcii izbucnite din pământ.

Mi-am amintit fără să vreau, de tata.
Fiind copil credeam că stelele-i apun
de după umeri, și-mi spuneam – curând
voi fi ca el, și luna îmi va trece
pe lângă tâmple, argintind.

Din stele se-ntretaie conuri de lumină
și nici nu le mai știu de număr,
și iată, azi, suarvul cer al lumii
ca o iubită-ți pune tâmpla peste umăr.

INSEMN

Orele noastre-s frumoase
ca oul soarelui
din care ziua se naște
Orele noastre se iluminează,
se împlinesc.
Tot ce lumea comunistă visează
va fi.
Noi suntem timpul, noi suntem
coloanele lui porfirii.

DOMNUL BABBIT MOARE SINGUR

Gândurile nu ți se mai dezlipesc de frunte
Ți-atârnă de tâmple ca niște șerpi verzui
Răsuflarea aerului le mai lovește capetele uscate,
dar nici un sunet nu rănește urechea nimănui.

N-ai mai ciocnit peisajul cu nici o privire
și-n curând, înghesuite sub același zenit,
privirile din copilăria ta unsă cu unt,
se vor încetini, oh, s-au și încetinit!

Într-o zi, din orizont, soarele îți va țâșni
mai degrabă, și, izbindu-se de boltă
va buși-n orizontul cellalt, incendiindu-ți
întreaga recoltă, de dolari, oh, întreaga recoltă!

Și încetul cu-ncetul, se va-nteți
va apune și va răsări
va apune și va răsări
de o mie de ori într-o zi,
parcă tras dintr-o mitralieră cerească:
Orizonturile, rupte surcele, în sus vor sări
și o să trăbuiască să te ții de un pom, oh, o să trebuiască!

Sfera se va-nvârti foarte iute, într-adevăr.
Și-ai să zărești, pe boltă, gonind Carul mare.
Cum te ții de copac, fluturând în sus,
ai să-l zărești printre degetele, oh, de la picioare

– E o calamitate? dar ce să-i faci, se întâmplă
soarele să dănțuie ca un Seavaot
Iar din viteză, de nu-ți zboară copacul, se întâmplă
să-ți smulgi din umeri mâna, cu inimă cu tot,
și lumea ta, să cadă pe-o tâmplă
– E o calamitate? dar ce să-i faci, se-ntâmplă!

VÂRSTA DE AUR A DRAGOSTEI

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubește,
și iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
și iată-mă, fără să dorm,
aievea văd zeii de fildeș,
îi iau în mână și
îi înșurubez râzând, în lună,
ca pe niște mânere sculptate,
cum trebuie xă erau pe vremuri,
împodobite, roțile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, și Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânga-n roată și ea se urnește.
E un dans, iubito, al sentimentelor,
zeițe-ale aerului dintre noi doi.

Și eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, și lucrurile vin
tot mai aproape,
și pieptul mi-l strâng și mă dor.

PROFIL DE COSMONAUT

Deodată, bărbatul din fața mea
și-a azvârlit privirea peste umăr
c-un gest de parcă-ar arunca
o mantie sunând în vânt,
lăsând, un timp, vederii mele
profilul – sclipitor contur
de fulger împietrit și dur.

Uite-i fruntea, ușor înclinată,
de lumi nevăzute înconjurată –
ce le apropie, apropie, apropie
ca soarele de orizont, în zori,
suind o acoladă de culori
în orașe de munte, în orașe de șes,
de două, de trei, de o mie de ori.

Uite-i ochiul cu sprânceană-ncruntată,
ca un izvor de fluviu – adâncit în piatră,
și privirea lui, întretăiată
cu păsările cerului de dimineață,
când norii se tem și se fac subțiri, și umbra lor
o șterge călcând-o-n picioare,
primul miner pornit spre mină, primul sondor.

Și iată-i nările și iată-i bărbia
și arcul tăiat al surâsului
unde se vede, întreagă, mândria
de-a fi bărbat în amiaza lucrurilor,
de-a putea să rostești, strigând,
minunatul, săgetătorul cuvânt,
Comunist.

PIERI PEISAJUL VECHI

Pieri peisajul de igrasie și subsoluri,
cu străzile-i ucise de nămoluri…
l-au zvârlit în Dunăre
să bea apă tulbure.

Pieri peisajul vechi și crâșme și cocote
cu zaruri, cu șeptic și cu belote…
l-au zvârlit în Dunăre
să bea apă tulbure.

și negre baionetele tăcerii
de sângele ce l-au vărsat docherii,
le-au zvârlit în Dunăre
să bea apă tulbure.

Pieri și masca foamei, albăstruie,
fu smulsă și ciobită în călcâie…
au zvârlit-o-n Dunăre
să bea apă tulbure.

și umilința chipurilor supte
și cerul vechi cu friguri ne-ntrerupte,
le-au zvârlit în Dunăre
să bea apă tulbure.

Iar amintirea timpului trecut
trecu și ea, dar n-a mai cunoscut.