PentruNichita’s Blog

Cristian Tudor Popescu

Nu l-am cunoscut niciodata pe Nichita Stanescu. Daca ne-am fi vazut in viu, probabil ca nu mi-ar fi fost deloc simpatic – nici eu lui. Dar pentru ca nu ne-am intalnit niciodata, pot sa scriu despre un om alcatuit din cuvinte si imagini fara sa ma poata banui cineva ca as fi avut ceva personal de impartit cu el.

Dupa parerea mea, Nichita Stanescu reprezinta cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice si morale din literatura romana. Artistic vorbind mi se pare o imensa nedreptate plasarea sa de catre lumea literara deasupra unor Marin Sorescu, Ileana Malancioiu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Ana Blandiana – ca sa dau doar cateva exemple. Cat priveste sfera moralei…

Imi amintesc ca pe o culme a confuziei zvonul raspandit prin carciumile literare si preluat de presa imediat dupa ‘89, ca N.S ar fi prevestit Revolutia prin nu stiu ce versuri cu “tineri” si “decembrie”. Asa ceva era fundamental imposibil, intrucat N.S a fost, pana la deceseul sau, in 1983, in mod constient si declarat, un stalp al sustinerii sistemului ceausist prin propaganda literar-artistica, o ruda a lui Adrian Paunescu. La inceputul carierei sale, el a facut acest lucru explicit. Prima poezie din primul sau volum, Sensul iubirii (1960), se incheia asa: “Cu timpu-acesta boltii ii supun rubine si smaralde, ametiste/si caramida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste.”. Ca sa nu lase loc vreunei umbre de indoiala, N.S isi dedica poeziile cui trebuia: Internationala – la aniversaea lui Vladimir Ilici (“va fi o judecata neinduplecata/iar numelui ei poti sa-i spui PACE/ori LENIN poti sa-i spui,/are acelasi inteles”. Unui fascist (“Ascultand sunetul inalt al steagului rosu/pe care-l tin in maini,/te privesc si iti spun ( nici un erete nu-mi intretaie firul linistit al privirii):/Teme-te!”), Sirena lui Roaita (“Strigatul rotitor al sirenei/acopera palatele stapanilor…”), Cantec – Partidului. In aceasta din urma poezie, inchinata Partidului, apare un vers emblematic pentru intreaga lucrare poetica a lui N.S.: “Spre trilobiti o lume veche se cufunda/”. Asezonarea cantarii comunismului cu trilobitii – asa intelegea sa-si justifice prostitutia artistica N.S., plasand langa propaganda ordinara cuvinte, fraze, concepte, poezii “intelectualiste”, “savante”, “nobile”, “inalte”, “nepatrunse”. La inceput, pesemne ca tovarasii se vor fi temut ca trilobitii aia sa nu fie un soi de trotkisti, apoi dupa ce i-au prins metoda lui N.S., au zis: “Just, tovarase poet!” Mai tarziu, N.S n-a facut decat sa scoata Partidul din versuri si sa lase “trilobitii”, obtinand mirarea ignoranta, dar linistita, admirativa si complice a securistilor si activistilor: “Mare poet!”

Spunea un biograf al lui N.S ca poezia lui de dupa 1964 a insemnat o lovitura data establishmentului, ca a luat prin surprindere autoritatile. Nimic mai fals. Marea gaselnita a lui N.S a fost ca a intuit la timp posibilitatea ca o poezie “abstracta”, “filosofica”, “spirituala”, “geocosmica”, o poezia “poetica” sa fie exact ce asteptau autoritatile comuniste pentru a mima, fara nici un risc, asa-zisa deschidere, de care aveau nevoie politic. Succesul lui a atras in avalansa un fenomen si mai nociv: o gramada de critici si alti scriitori s-au apucat cu grabire sa-l laude sau sa-l imite pe N.S vazand ca “tine”, ca aici era o paine de mancat. Cariera lor a ajuns sa depinda intr-un fel sau altul de N.S. Fereasca Dumnezeu sa le comunici niste simple si neplacute fapte in legatura cu N.S., esti etichetat pe loc drept “dusman al valorilor”. Toti insii literari cu care N.S a baut prin vreo bomba si le-a scris cate un “vers” pe versoul notei de plata, il sanctifica buimac si astazi. Moartea lui a fost ornata cu accente de tragedie antica, ea producandu-se de facto, prin consumul asiduu de bauturi alcoolice si tigari pana a cedat organismul. Altminteri, N.S n-a incercat nici un stres din partea societatii comuniste, in care a trait foarte comod.

Rar un titlu mai nepotrivit decat “O viziune a sentimentelor” (1964). Nu cred ca N.S era strabatut de vreun sentiment, cel putin cand scria. Mai toata poezia lui mi se pare “pusa cu mana”. Nu e nimic inlauntrul strofelor care sa te cutremure, sa iti dea senzatia haului, a retezarii, a durerii, a iubirii. Ma indoiesc ca N.S a suferit vreodata cu adevarat in viata lui. “Sentimentele” sunt calculate poetic, simti mereu stradania de a obtine “efecte” lirice. Nu percep nici un vers ca fiind rupt din suflet. Teoretic, asta n-ar fi o problema, exista atatia mari poeti “de cap” – Arhgezi, de pilda. Dar ce poate sa creeze in noi Arghezi cu sintagma “sarutandu-ti talpa unui picior” (De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine./Nu stiam ca ma voi vindeca de mine cu tine./Vorbele, gandurile, impletirile crezusem ca-mi ajung./Nu stiam. Au zvacnit umerii, au crescut bratele: fusesem ciung/Mi-am simtit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptator./M-am vindecat si m-am nascut, sarutandu-ti talpa unui picior – ( Inviere ), in vreme ce N.S produce un “text” de playboy utecist de Casa de Cultura care “are si note mari la limba romana”: “Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/si ti-as saruta talpa piciorului,/nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,/de teama sa nu-mi strivesti sarutul?…” (Poem). Intre doua elogii absconse (“daca nu se intelege nimic, e de bine”), N.S dedica poemul Omul-fanta de data aceasta nu Partidului sau lui Vladimir Ilici Ulianov Lenin, ci lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Dedesubt e un poem “hegelian”, nimic altceva decat “trilobitii” ramasi fara Partid: “Nu se stie cine mananca pe cine./Omul-fanta azvarle mari piramide/ de vid/ peste mari deserturi.// El se apropie, se apropie,/ Intalneste sfera/ Si are vederea aerului/ si a simunurilor// El mananca o frunza,/Dar o mananca pe dinauntru/ El este afara pantec/ Si inauntru gura cu dinti./ Nu se stie cine il mananca pe cine/” si tot asa pret de trei pagini.

Daca ma intrebati, o sa prefer oricand orice poem proletcultist al lui Labis genului acesta de randuri filosofarde, fara legatura cu poezia, care abunda in opera stanesciana. Bineinteles, se poate gasi cineva sa-mi spuna ca si Eminescu a fost influentat de filosofia germana… Apropierea N.S – Mihai Eminescu mi se pare una dintre cele mai revoltatoare ivite in convorbirile literare. Eminescu a fost, mai intai, un om profund moral, un monstru de corectitudine si bun simt asezate pe o gandire independenta si patrunzatoare, care i-au permis sa nu faca nici un compromis cu politica vremii. Nu stiu cu ce s-a ocupat N.S. in afara de a bea si a scrie poezii, uneori pe servetele, dar Mihai Eminescu a muncit ca un hamal facand gazetarie ani in sir, distrugandu-si in plumbul si praful redactiei, creierul lui puternic si sensibil. Suferinta, bucuria, gandul, iubirea tasnesc din Eminescu ca sangele dintr-o carotida taiata.

Nichita Stanescu se inrudeste cu Adrian Paunescu in planul cardasiei cu sistemul ceausist. Dar nu au avut aceeasi tinta: pentru Paunescu, literatura a fost sau a devenit o etapa intermediara, o trambulina, un mijloc spre scopul ascensiunii politice. Paunescu a visat sa fie seful a tot, ceea ce intr-un fel a fost bine, pentru ca a mai lasat in pace poezia, ca tot nu mai avea cei face. Stanescu a vrut un loc in raftul intai al literaturii romane. Si-a construit cu rabdare o imagine de poet boem, betiv fluturatec, desprins de cele lumesti, bantuit de poezie din culcare in sculare. Grandilocventa jenanta cu care isi recita productiile in fata camerei de luat vederi, cabotinismul gravitatii si esentelor cu care debita banalitati si stupizenii, puzderia de oh!uri si ah!uri, aerul de lunatec, de inger obez, toate acestea erau menite sa imprime in capetele celor usor de prostit ideea ca poezia da navala din toate partile peste Stanescu, care nu mai pridideste sa o receptioneze si sa o distribuie publicului insetat de versuri ininteligibile. Strategia aceasta, asemanatoare cu a lui Nicolae Breban, urmarea impamantenirea ideii ca Nichita Stanescu e un geniu. Dupa ce manipularea asta a reusit, cand numitul Stanescu rosteste sepulcral cosind aerul cu mainile: Omul este frunza vazuta de om/ Omul este floarea mirosita de om/ Omul este calul calarit de om/ Omul este piersica gustata de om/ Omul este marea pipaita de om/ Omul este roata/ Omul este laptele de capra baut de om” etc. etc. (dar un sprit de vara, ofiteresc, el de ce nu e omul? n.m.) o lume intreaga de chibiti cade pe spate: “Fenomenal! Ce profunzime! Ce simplitate! Astea sunt Elementele Poeziei, cum Euclid a facut Elementele Geometriei!” Usa mereu deschisa a apartamentului sau prin care se perindau cohortele de amici dornici sa se frece si ei oleaca de “gloria lui Nichita” (pertuul isi are si el rolul unicator si totodata unificator cu laudatorii), chefurile interminabile, amorurile furtunoase, toate au contribuit la fabricarea legendei geniului poetic din Amzei. De N.S. sau agatat ciorchine critici, poeti, prozatori care vedeau ca el are o relatie privilegiata cu stapanirea comunisto-securista. Cel mai adesea am dat peste versurile lui Stanescu recitate din memorie de culturnici si maiori de cenaclu. Tot felul de militieni si cadristi se mandreau cu dedicatiile maestrului.

Din pacate, am intalnit si intalnesc si oameni seriosi, cu creier si bunsimt, care se incapataneaza sal considere un poet mai mare decat este. Nu stiu ce-as putea sa fac! Cel mult sa-i rog sa mai citeasca o data. Sa ne intelegem: nu incerc nicidecum sa-l scot pe Nichita Stanescu din Istoria literaturii romane. Cred insa ca el, ca si Adrian Paunescu, a ales calea facila si inselatoare a gloriei, a improscat cu mult prea multa spuma in loc sa incerce sa se cufunde intr-un costum greu de scafandru, in genune, acolo unde nu sunt reflectoare, aerul e putin, presiunile sunt imense, betia adancurilor te poate ucide mai repede decat betia. Din miile de pagini ar trebui stransa in mod onest o carticica poate cu nu mai multe pagini decat buletinul de identitate al poetului iar restul ar trebui pur si simplu arse, sterse din fata ochilor.

Aduc o prima contributie la Buletinul Nichita Stanescu transcriind acest splendid

Peisaj cu batrani

S-au tocit sandaua, talpa, osul
drumul, pamantul, lava.
E mai mult loc liber, ne putem intinde
in fusul spatiului gol, orgoliul, slava.
Chiar si aerul si-a tocit vanturile
de penele, si ele tocite.
E mai mult loc liber, ne putem intinde
mai lenes zborurile obosite.
Sufletul s-a tocit de alte suflete,
Iar bataile inimii, nemaiintalnind
nici un spatiu care sa le rasfranga,
se umfla si explodeaza, rand pe rand.
Ce lumina slabita! Raza joaca-n ea insasi
Ca-ntro teava prea lunga, si sunetul ud
se risipeste in cercuri atat de largi,
incat cuvintele
Cad printre ele si nu se aud.

- fragment din articolul „Nichita Stanescu – o ruda a lui Adrian Paunescu”, de Cristian Tudor Popescu, Adevarul Literar si Artistic, decembrie 2003

Sursa fragmentului aici

P.S.: Se pare ca acesta este doar un fragment. În arhiva Adevărului nici nu mai exista acest articol.

*

Elena Vlădăreanu

„Nu-mi place şi nu mi-a plăcut niciodată. Sunt din ce în ce mai puţin convinsă că acolo e metafizică şi mai mult convinsă că, de fapt sunt aburi alcoolici. Artistul bea primul pahar şi nu se întâmplă nimic. Mai bea unul. Şi încă unul. Cu cât paharele se înmulţesc cu atât nodurile se strâng mai tare: pe şerveţele, pe bucăţi de hârtie crâmp, boţite, verbal, comunicate prietenilor pregătiţi cu hârtie şi pix să noteze. Impresionant! Măreţ. Uimitor”

- fragment din articolul „Geniu sau aburi alcoolici?”, de Elena Vlădăreanu, CULTURA, Nr. 3, 2008

Sursa fragmentului aici

P.S.: Se pare că nici acest articol nu mai este arhivat.

*

Gheorghe Grigurcu

– Există un fel de „cuminţenie” a scriitorului, un fel de „Politica nu e treaba mea, de „Sensul existenţei mele e opera, iar nu politicul”; sau un fel de „Cum pot să mă lupt eu, un scriitor, cu dobermanii guvernamentali, pentru a îndrepta nedreptăţile ce mi se fac şi ca cetăţean, şi scriitor”? Cum vi se par aceste atitudini? Sau poate o ducem cu adevărat minunat şi fac eu întuneric în această liniştită şi veşnică lumină din dealu’ valea-mioritică?

– Da, există cu adevărat această „cuminţenie”, acest defetism al scriitorului român, care, aparent, reprezintă contrariul politizării practicate sub regimul comunist. De unde până-n 1989, politizarea, fie şi sub formule insidioase precum naţionalismul resuscitat sau reconstituirea istorică tendenţioasă, era la ordinea zilei, acum se cultivă un „apolitism” care nu în mai mică măsură slujeşte puterea. Fie că e sub o egidă partinică sau alta (deşi a predominat nota ei postcomunistă, conservatoare), puterea acceptă această ofrandă… minimă, însă binevenită. Cârmuirea iliesciană, atât de la vedere legată de era totalitară, a beneficiat de sprijinul intelectualităţii „apolitice” şi „echidistante” – vă amintiţi, desigur – în frunte cu un critic literar devenit prezidentul Academiei şi cu un eseist de şcoală noiciană care a întemeiat Dilema, ca o replică la ameninţarea critică ce se profila într-o publicaţie precum 22. Frumoase vremuri, de oportunism stilat, de carierism cu şarm intelectual! În rândul exponenţilor lor de căpetenie, nu putem a nu-l aminti şi pe un romancier, odinioară un soi de disident, care la nevoie aducea omagii dictatorului ori manifesta un impuls xenofob, ale cărui frapante orgolii au poposit în jilţul de conducere al mănosului Institut Cultural Român. Iar sub legislatura Băsescu, ce să vezi? Acest personaj mediocru, demagog de joasă speţă, dubios din mai multe puncte de vedere, s-a văzut anturat ca prin miracol de câţiva „elitişti”, începând cu un filosof care, tunând şi fulgerând în alte ocazii, precum în sonorul d-sale Apel către lichele, şi-a coborât ultraspectaculos ştacheta exigenţelor. Hotărât lucru, o solidaritate civică a scriitorilor şi cărturarilor noştri în faţa atâtor şi atâtor dureroase neajunsuri ale „epocii de tranziţie” nu există. În fond, se perpetuează o situaţie pe care o cunoaştem din decursul „epocii de aur”. Suntem departe de-a o duce „minunat”, dar – nota bene – mai toţi autorii orientaţi precum corolele de floarea-soarelui către noile centre de putere politică s-au ales cu defel neînsemnate beneficii de carieră şi pecuniare. Greşesc cumva?

– Aţi surprins excelent adormirea nervului scriitoricesc şi atrofierea lui. Să trecem la cele literare… Cum vedeţi volumele lui Nichita Stănescu, Roşu vertical, Un pământ numit România? Comenzi sociale? Cedări partinice? Pietre pentru templul său? Mai rezistă ele azi?

– Întrebări retorice. Îmi pare bine că le puneţi cu o ironică exactitate.

– Acum câtăva vreme, vedeaţi în Nichita Stănescu un fel de produs al comunismului şi dezaprobaţi lipsa lui de atitudine socială, faptul că s-a lăsat folosit de partid şi că acest lucru a fost reciproc avantajos: pe de-o parte, lui N. Stănescu i s-a creat o imagine holografică, deci una de „mare poet” al epocii (l-aţi numit „un idol fals”), beneficiar pentru eternitate al câtorva hectare de cronici ultrafavorabile, iar pe de altă parte, partidul roşu a fluturat în voie flamura „libertăţii de creaţie”, oferind ca exemplu chiar un „mare poet”… Este N. Stănescu un caz izolat în epocă? Sau unul dintre exemplele ce se pot da? Şi dacă nu e un caz izolat, ce consecinţe literare are (ar putea avea), la noi sau aiurea, o generaţie fabricată, holografică?

– Nichita Stănescu e ceea ce s-ar putea numi un caz. Gloria sa a fost de la un punct o decizie oficială, urmărind a exploata ceea ce câţiva critici au salutat, cu exces de satisfacţie, drept un nou curs al poeziei româneşti. Am fost cel dintâi care, încă la finele anilor 60, am tras semnalul de alarmă, într-un articol publicat în Luceafărul, cu titlul A douăsprezecea elegie, critică. Planul astuţios al autorităţilor era de-a anula funcţionarea unei literaturi paralele, neînregimentate ideologic, acceptând-o până la un punct, străduindu-se a-i corupe pe reprezentanţii ei, a o absorbi. Scrisul artificios, torturat, eşuând prea adesea în indigeste obscurităţi, în improvizaţii fără noimă al lui Nichita oferea un bun prilej de racolare. Pe de o parte, bardul a fost îndemnat a face declaraţii şi a elabora texte pro-regim, pe de altă parte, era încurajată viaţa sa excesiv boemă care i-a slăbit progresiv discernământul, l-a cufundat într-un impas al producţiei lirice. Nu ne îndoim că aceste lucruri vor deveni nu peste prea multă vreme constrângătoare evidenţe. Faima confecţionată a lui Nichita va ceda în faţa unei priviri critice debarasate de ponciful unor judecăţi pe care acum nu e cu neputinţă ca unii să le resimtă drept o obligaţie de consecvenţă. Îmi îngădui a-i reaminti pe cei care s-au distanţat de beatificarea autorului Necuvintelor, nume a căror pondere nu e chiar neglijabilă: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A.E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Cristian Tudor Popescu şi recent, din rândul celei mai tinere promoţii, Elena Vlădăreanu. Îmi puneţi încă o întrebare retorică: dacă Nichita e „un caz izolat în epocă”. Evident că nu, întrucât întreaga „generaţie holografică” în care se înscrie a suportat acelaşi tratament de exagerare a recepţiei favorabile. Oare de ce un Marin Sorescu sau un Ioan Alexandru sau un Ion Gheorghe sau un Adrian Păunescu au avut parte de-o infinit mai mare atenţie şi mediatizare decât un M. Ivănescu, un Leonid Dimov, un Petre Stoica, un Emil Brumaru, un Constantin Abăluţă? Tactica partidului n-a vizat tabloul axiologic real, ci un ţel propagandistic, adică, în măsura în care a fost posibil, atragerea poeţilor în vogă pe făgaşul scrisului „angajat”. Şi nu s-ar putea spune că n-a izbutit în legătură cu favoriţii menţionaţi ca şi cu destui alţii.

– Cum s-au poziţionat scriitorii români în vremea PMR şi a PCR? Putem spune că exista o literatură vândută, sensibilă la directivă şi program politic, oficială, şi o alta a tăcerii, abia îngăduită, care şi-a văzut de programul ei literar?

– Fără discuţie că existau două literaturi, chiar dacă nu era posibilă o separaţie netă, invariabilă între ele. Aşa cum menţionam mai sus, autorităţile încercau a-i subordona, prin mijloace mai mult ori mai puţin sofisticate, pe mai toţi autorii de succes, începând cu cei din interbelic şi mergând până la şaizecişti şi optzecişti. Chiar dacă remarcabile, „izbânzile” lor au avut totuşi o limită. Spre onoarea literelor indigene, putem vorbi de un mare număr de scriitori rămaşi imuni la chemările de sirenă ale forurilor ideologice, refuzând a-şi trafica vocaţia, păstrându-şi verticalitatea morală. Să ne gândim la distanţele enorme ce s-au trasat între Lucian Blaga şi Arghezi, între Ion Barbu şi Mihai Beniuc, între Leonid Dimov şi Adrian Păunescu, între Radu Petrescu şi Petru Dumitriu, între I.Negoiţescu şi Ov.S.Crohmălniceanu. Unii au mers iniţial într-o direcţie, apoi în alta. Recunoaştem tăcerea de câţiva ani a autorului Cuvintelor potrivite, dar şi exilul lui Petru Dumitriu, cel copleşit de toate onorurile, estetizarea treptată a lui A.E. Baconsky, care la un moment dat se străduia să scrie „pe linie” la un mod ridicol, sau „schimbarea la faţă” a unuia din marii tenori ai proletcultismului, Dan Deşliu. Până şi în raport cu Eugen Barbu se vorbeşte de o fază a sa de tăcere, ostilă sistemului, înainte de Groapa (au rămas oare urme scriptice de atunci?), după cum unul dintre cei mai servili autori, devenit un învederat arivist, D.R. Popescu, a pornit cu o tresărire critică, în nuvela Leul albastru. Ce să mai zicem de Ioan Alexandru, dionisiac convertit la un misticism ostentativ şi, concomitent, la naţionalismul ceauşist, confortabil instalat în gruparea protocronistă a Luceafărului? Peisajul literaturii noastre în răstimpul totalitarismului a fost unul mobil. Lecţia pe care o putem desprinde în prezent din analiza acestuia este aceea că valoarea estetică a avut de suportat prejudicii grave, până la anularea sa prin compromisul politic. Un astfel de compromis n-a avut, aşa cum pretind unii, un caracter exterior, n-a fost un soi de fard lesne de înlăturat, ci, regretabil, a intrat în ţesuturile operei, distrugându-le. Fapt ce constituie un avertisment teribil pentru prezent şi viitor. Să nu pierdem din vedere că nici o trădare a verbului literar n-a rămas nepedepsită. Chiar şi acei protagonişti ai scenei „realismului socialist” care s-au silit a reveni la „normal”, răsfăţându-se şi într-o ipostază şi în alta cu elogii inflaţioniste, au rămas până la urmă loviţi de discredit. Cine mai cutează azi a vorbi despre Eugen Jebeleanu ca despre un „mare poet” ori despre Geo Bogza ca despre o „mare personalitate”? Iar statutul lui Marin Preda nu e tot mai modest?

- fragment din interviul cu Gheorghe Grigurcu, Viaţa „politică” a scriitorului, realizat de Virgil Diaconu, Cafeneau literară, martie 2008

Vezi sursa aici